Maria Orban este cu Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, apărut la Nemira în 2023, la al doilea roman al său. Pentru prozatoarea brașoveană scrisul nu este doar o formă compensatorie, deși uneori, citind paginile sale, poți dezlega unele intarsii autobiografice montate cu decență, cu rafinament și uimitoare detașare. Iată ce mărturisea Maria Orban într-un interviu acordat revistei „Familia” la câteva luni de la apariția romanului: „Am făcut documentare, am citit despre moarte, am văzut pe tema asta, am discutat mult despre și am trecut printr-un proces dificil de doliu. Când am început să scriu per se, știam încotro merg. Mi-a luat aproape un an, cu mici pauze. Am lucrat la carte pe calupuri, în diverse locuri (Brașov, Sângeorz-Băi, Iași), vreme în care am scris, rescris și tot așa. A fost un drum greu, total diferit de cel de la Oameni mari, dar știu că mi-a fost necesar. Și mai știu că am vrut să scriu despre o cădere, în timp ce eu însămi eram în cădere”¹.

 Preocupată de aspectele dureroase ale vieții cotidiene, Maria Orban este mereu în alertă, caută cu minuție să-și documenteze proza sa nu doar existențial, ci și muzical și scriptural, cu inserții de meditație interioară, ce se contrapunctează cu momente de referențialitate cultural-poetică prin care episoadele sale narative sunt pline de provocări ale interogărilor conștiinței ca rezultantă a temei sinelui și a temei timpului care afectează relațiile domestice. Atât în Oameni mari, cât și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă autoarea dezvoltă o poetică imersivă în straturile polimorfe ale culturii contemporane, pop-rock, cinematografie, literatură sau poezie actuală, practicând în romanul de debut ceea ce Nicoleta Cliveț numea în tematica acestuia „divorțul cu play-list”², iar de această dată o scriitură poetică în sine, punctată nu doar de o viziune dominant reflexivă/autoreflexivă, ci și existențial po(i)etică.

Structurat în trei capitole care definesc trei săptămâni de evenimente ce se precipită în incipit pentru a se prelungi în surdină până la dezvăluirea din final, romanul are un caracter dramatic previzibil. Însă autoarea strunește firul povestirii prin medierea acțiunii cu momente de observare activă, de ascultare a gândirii personajului Leia care se descoperă pe sine ca fiică și mamă și care treptat își confirmă intuițiile. Dincolo de reproșurile mamei sale, de complexele, traumele casnice ale familiei, Leia ajunge la a se transforma într-un analogon al mamei sale pentru a-i asigura Ioanei un viitor sigur, bazat pe studii ce ar trebui urmate înaintea/ în pofida relației cu Ivan. Femeile din romanele Mariei Orban sunt în permanent interval, situația lor este adeseori în echilibru precar, fie ca Rucsandra din Oameni mari, care ajunge să divorțeze, fie precum Leia, care după o căsătorie din care i-a rămas doar Ioana, trece print-o etapă intermediară, o relație fragilă cu Tudor, o prezență discretă, aproape insesizabilă, ca un turist care își lasă pe balcon echipamentul montan pentru escaladări și apoi dispare. Leia pare că se ghidează după un fel de motto care deschide romanul subtil, preluând un citat dintr-o proză pentru copii (Erw și Valea Răbdării, de Alec Blenche) din care personajul le citește unor copii la clubul de lectură al librăriei: „Nu te speria, nu te lăsa, ai răbdare cu tine, din orice lucru vei învăța ceva. Nu te speria…”³. Se pare că acest index narativ, ce funcționează ca prolepsă, aduce în mod indirect cititorul în jocul imersiv al conștiinței personale a Leiei, care ne revelează tema predilectă a autoarei: autodefinirea identitară. În același interviu Maria Orban sublinia: „tema asta a identității mă preocupă de mult timp, mai ales cea a unei identități feminine fluide și a felului în care ea se construiește și se deconstruiește în raport cu celălalt”⁴.

Referenții personajului central față de care raportarea se problematizează pe zi ce trece sunt, evident, mama, care a rezistat unei căsnicii dezastruoase, alături de un soț alcoolic, pe care copila Elena/ Leia l-ar fi dorit mult mai apropiat, mult mai prezent în copilăria anostă, apoi fiica Ioana, care este în etapa postadolescentină, îndrăgostită de Ivan, și care dorește ruptura de familie printr-o emigrare în Suedia, la tatăl natural, apoi Tudor, cvasiabsent. Din toate aceste raporturi ale personajului rezultă o așezare critică a acestuia care traduce situația de neadecvare, de iminentă criză. Inclusiv în jobul său Leia nu mai este primită pentru o vreme, cu motivarea că se sperie copiii de starea acesteia… o stare ce vestește iminența crizei, încă din prima pagină a romanului: „Sperieturile sunt ca niște baloane de săpun, apar și dispar rapid, la fel și bucuriile, le-ar zice, dar ce să înțeleagă ei la șapte-opt ani, când nici ea încă nu pricepe”⁵. Această debusolare se metamorfozează într-o degringoladă sentimentală ce o aduce pe Leia la rătăcirile dintre granițele domestice și cele stranii și malefice ale spitalului unde mama ei se internase de urgență. Singura supapă sunt aceste rătăciri prin peisajul urban anonim și cenușiu, de altfel peregrinări analitice, lucide pe care personajul le parcurge pentru a ieși din absurdul știrilor despre starea de sănătate a mamei, pe care nu-l poate controla. Căutările ei sunt fără o țintă exterioară, clarificarea propriei stări, nu doar o posibilă soluționare a stării mamei, declanșează motorul acestei liminarități dintre normalitate și absurd, dintre ordine și dezordinea morală, psihologică, etc. Ceea ce face adesea ca personajul să prefere singurătatea, înainte ca ea să se producă, este tocmai inadecvarea la situații, neadecvarea sau neconformarea la anumite circumstanțe dure ale hazardului, așa cum mărturisea în același interviu citat: „Peste toate, se așază, din nou și din nou, sentimentul de inadecvare, pe care nu cred că-l voi epuiza vreodată în scris – deși, personal, am început să mă simt mai bine alături de outsideri și să mă recunosc în ei”⁶. Fie că este Rucsandra Radu, profesoara de română din Oameni mari, fie că este Leia Oprea, adecvarea la rolurile sociale este erodată de convenționalismul unui conformism pe care personajul feminin al Mariei Orban îl detestă, ceea ce face de asemenea ca Leia să-și verifice și să-și corijeze adeseori comportamentul față de Ioana sau Ivan, nedorind transfigurarea în imaginea propriei mame, complex care se face resimțit și care se dezamorsează la final. În relația cu Răzvan, spontaneitatea iubirii-accident, produsă de nevoia de împărtășire a spaimei de moarte și de nevoia de comunicare și protecție, susține această progresivitate care scapă de sub control eroinei.

Romanele Mariei Orban invită cititorul la lecturi alerte, facilitate de scrisul limpede, condensat, uneori contrapunctat de tranziții descriptiv-meditative fluide, ce susțin empatia cu personajul. Poate părea mai liric decât primul său roman, însă ceea ce se poate spune cu certitudine este că Maria Orban și-a găsit vocea de romancier, că stăpânește variații stilistice care nu sunt artificiale, că scrisul său este onest și autentic, demn de poetica și principiile „școlii” la care s-a format.

_______________________

^[1]Maria Orban, interviu „Familia” 03.11.2023 Trei răspunsuri despre volumul „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” de la autoarea lui, Maria Orban – Revista de cu ltură FAMILIA (revistafamilia.ro)

² Nicoleta Cliveț, „Divorț cu play-list”, „Vatra”, 9/2023, p.42.

³ Maria Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, Nemira, 2023, p. 11.

⁴ interviu „Familia” 03.11.2023, ibidem.

⁵ Maria Orban, op.cit, p.11.

⁶ Maria Orban, în interviu „Familia”, ibidem.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 37-38]