Studiul manifest Lectura după Teorie¹ (Reading after Theory)al lui Valentine Cunningham este tradus cu un decalaj de douăzeci de ani de la apariție (2002), chiar când preocupările din spațiul nostru cultural pentru (post)teorie / „postcritique” se materializează în volumul Theory in the „Post” Era. A Vocabulary for the 21st-Century Conceptual Commons, editat de Alexandru Matei, Christian Moraru și Andrei Terian, la prestigioasa editură Bloomsbury. „Departe de a fi un fuddy–duddy don, o figură a establishment-lui academic conservator, Cunningham e mai degrabă un provocator dotat cu acel remarcabil wit britanic – un individ care nu agreează sistemul, convențiile, care repune problemele timpului său într-o ecuație personală, într-un stil idiosincratic, amuzant-ironic …”² – îl descrie, pe bună dreptate, Raluca Dună, în textul amplu dedicat profesorului britanic din „Observator cultural”, în urma lecturii căruia te întrebi ce-i mai rămâne de spus cronicarului întârziat care a avut neșansa să vină după, cum ar spune Harold Bloom.

Momentul traducerii, respectiv al apariției cărții, este relevant în acest context nu doar pentru că, după cum foarte potrivit afirmă Raluca Dună, „Traducerea pică la țanc, într-un moment în care la noi sînt zone culturale care importă indistinct, clonînd limbaje, ideologii, trenduri, zone împotmolite în proiectul autohtonist și zone care încearcă să se construiască și autodefinească într-un mod autonom, nedogmatic, creator”³. După douăzeci de ani, putem măsura și impactul pe care manifestul acesta l-a avut, mai ales că, după cum afirmă Cunningham, „Suntem cu toții, mereu, post-teoreticieni, în epoca post-teoriei. Pentru noi, întrebarea este mereu aceeași: și-acum? Ce mai urmează?” (p.13), iar studiul său încearcă, după cum singur afirmă, să răspundă la această întrebare, printr-o incursiune „care nu e câtuși de puțin un imn închinat teoriei, și cu atât mai puțin Teoriei, dar nu e nici o ieremiadă împotriva ei” (p. 13).  

Dincolo de faptul că este aproape necunoscut la noi și, ce-i drept, nici traducerea de față nu a tulburat prea tare apele⁴, deși studiul din 2002 devoalează limitele, excesele și chiar erorile teoriei – v. de ex. problema „hermeneuticii suspiciunii”, pierderea contactului cu realitatea (textului și a lumii), lectura care manipulează, jargonul ostentativ elitist ș.a. pe care criticul le tematizează în detaliu –, Cunningham lipsește aproape cu desăvârșire din discuțiile despre anti și post critique. Avanscena „militanților” este ocupată de teoreticieni care, deși vin mai târziu, au, pare-se, o mai mare putere de atracție (sau capital cultural, cum ar spune Bourdieu), precum Kosofsky Eve Sedgwick (Paranoid reading and Reparative reading … în Touching Feeling, 2002), Bruno Latour (Why has Critique run out of Steam?…, 2004), Derek Attridge (The Singularity of Literature, 2004), Timothy Bewes (Reading with the Grain: A New World in Literary Criticism), Rita Felski (The limits of critique, 2015; Critique and Postcritique, 2017) ș.a.

Nu putem intra în subiectul cărții de față fără a aminti de contribuția traducătoarei Carmen Mușat care, de altfel, este și coordonatoarea colecției „Cultura Ideilor” din care face parte studiul. Nu e cazul să apelăm la tratatele de traductologie ca să afirmăm un fapt de la sine înțeles: orice traducere este o adaptare și o mediere. Lectura cărții lui Cunningham implică o dublă stratificare și aceasta deoarece, în notele de subsol, Carmen Mușat propune un adevărat instrumentar interpretativ, o introducere și totodată o lectură critică proprie și personală asupra a ceea ce (se) citește / traduce. În cele o sută patruzeci de note, cu o diligență rar întâlnită, Carmen Mușat explică aluziile autorului, strategiile discursive care se pierd prin traducere (eufonia, jocurile de cuvinte, polisemantism, „invențiile” verbale, procedurile construirii de noi sensuri etc.), aduce informații suplimentare despre concepte/ reviste/ tratate/ cărți/ autori și traducerile lor în limba română, acolo unde e cazul, își explică opțiunile pentru anumite echivalențe, propune lecturi suplimentare pentru „o mai limpede înțelegere…”, întărește idei sau, dimpotrivă, îl corectează pe Cunningham (v. sensul termenului aufgabe prin care Mușat invalidează implicit analiza asupra uneia dintre așa-zisele erori „apărute din motive de Teorie” ale lui Paul De Man de la pag. 177).

Dacă îl credem pe cuvânt pe Buffon și admitem că „le style cʼest lʼhomme même”, atunci putem considera și că autoportretul pe care-l oferă înspre finalul studiului său Cunningham nu este nici alint, nici o abordare narcisică și/ sau arogantă, ci, mai degrabă, devoalează, nu fără ironia și sarcasmul caracteristice, nu atât o preocupare pentru propria voce critică, cât o premisă interpretativă unificatoare asupra unei demonstrații multifocale și pluristratificate: o pledoarie pentru întoarcerea subiectului uman în actul lecturii și totodată, pentru respectul față de alteritatea Celuilalt. Relevantă este și întrebarea pe care o lansează înainte de a oferi contur propriului profil, și anume ce se întâmplă dacă nu îndeplinești criteriile cititorului ideal definit de Teorie? (măsura fiind, aici, stabilită prin cei trei indicatori – rasă, clasă, gen). Așadar, ne informează Cunningham, el este, fără voie, „Inamicul Public Numărul 2 al Teoriei”⁵, adică „Bărbat European Alb”, care nu este suficient de versatil pentru a citi („prea bine”) ca o femeie⁴ sau ca o persoană de culoare: „sunt un mélange amuzant de trăsături aprobate și dezaprobate de Teorie, care ba intră, ba iese din rândul acelor categorii dorite sau nedorite (sau «comunități», cum le mai numesc ei), așa ca mine: bărbat, tată, creștin, profesor universitar la elitistul Oxford, dar și socialist, republican, deținător al unui pașaport irlandez (…) Nu cred că viziunile exclusiviste ale Teoriei acceptă prea ușor paradoxurile mele personale și loialitățile mele striate. Ele nu acceptă oricum diversitatea umană, chiar dacă insistă tot timpul pe diferență și pe splendorile ei” (p. 263)

Pentru că exprimarea de mai sus poate trece drept impardonabil de generalizatoare, deși este evident spre ce tip ce hermeneutică trimite, se impune să vedem, înainte de toate, la ce se referă Cunningham atunci când folosește conceptul de Teorie. În linii mari, în limbajul conservatorilor, (Cunningham apelează la „definiția” Asociației Naționale a Cercetărilor din Statele Unite) ar fi vorba despre vorba despre așa-zisele departamente „postmoderniste” sau „studii culturale”, cu toată „bravada lor retorică”, precum structuralism, poststructuralism, feminism, Queer Studies, marxism, noul istorism, materialism cultural, postcolonialism, postmodernism și teoria răspunsului cititorului. Trebuie făcută însă o distincție, tocmai pentru că, în discursul său pe alocuri exaltat, Cunningham dă impresia că folosește cu indistincție conceptul de Teorie, lansând sentințe imuabile și că este, în termeni colocviali, pus de distrus, picând, la rândul lui, în ceea ce singur consideră a fi unul dintre păcatele de moarte ale teoreticienilor: „o foarte amplă și tendențioasă generalizare” (p. 222).

Dar, și aici este un mare DAR, ar fi două chestiuni de amintit: în primul rând, ca strategie discursivă, Cunningham adoră să parodieze și să ducă în absurd, ridiculizând în același timp argumentațiile și marotele conceptuale ale unor nume mai mari sau mai mici din lumea Teoriei. Exemplele sunt numeroase și sunt încadrate sub titulatura de „abuz textual”, iar dintre „abuzatorii” arătați cu degetul – care se fac vinovați de multe rele, precum „distorsionarea pe scară largă a interpretării” (p. 170), servitudinea față de „ideologiile interpretării” și „dogmatism”, „vampirizarea”, „inventarea”, violentarea”, „distorsionarea” și „improvizarea” pe scară largă – sunt cei care „o iau razna cu o regularitate de speriat” (p. 170). Se remarcă din lunga pleiadă Paul de Man (despre W. Benjamin), Edward Said (despre Joseph Conrad), Catherine Stimpson (despre Virginia Woolf), Jacques Lacan (despre Victor Hugo) și, mai ales, William A. Cohen (despre Anthony Trollope și Charles Dickens).

În al doilea rând, Cunningham privește Teoria prin calitatea ei de a fi „cel mai mare colonizator intelectual din toate timpurile” (p. 39), un „soi de panaceu – adecvat pentru bărbați și femei deopotrivă, capabil să ofere una sau alta aproape oricui” (p. 53), printr-un „set de tropi-cheie dominanți, foarte populari, desigur, datorită caracterului inclusiv, într-un mod foarte abil, datorită adaptabilității aparent imposibil de oprit și, în mod evident, datorită impreciziei conceptuale” (p. 49). Dacă sunt izolate sau scoase din context, unele dintre aserțiunile lui Cunningham par contradictorii, tocmai pentru că ele, nu lipsite uneori de excese care au mai degrabă rol retoric, vizează practici de lectură care, deși la rândul lor se exclud reciproc, sunt reunite sub același clopot de sticlă al Teoriei. Cum Cunningham însuși își revendică dreptul la diversitate și paradox, putem sesiza aici exagerarea, dat fiind că, la nivel macro, în universalitatea ei, Teoria, cum singur afirmă criticul, îmbrățișează multiculturalismul și polivalența. De altfel, un întreg capitol, mai micuț ce-i drept – cuprinde în jur de 30 de pagini, este despre „Beneficiul Teoriei”, în timp ce restul paginilor (aproape 300) se concentrează asupra celor „foarte multe experiențe deprimante în interiorul și prin intermediul ei [Teoriei]” (p.107).

Problemele pe care le ridică și pe care le probează prin analize elocvente Cunningham țin mai degrabă de o deontologie și o etică a profesiei, decât de o metodă sau alta, și pot fi  reduse la instrumentalizarea / folosirea literaturii ca pretext / „drept dovadă” în vederea atingerii unui scop mai mult sau mai puțin personal, justificat însă de propria credință/ ideologie. 

Studiul nu sugerează renunțarea la Teorie, ci „empatica revenire, în toate domeniile, a interesului pentru subiectul uman” (p. 268), în care „rezultatul lecturii este o imagine complexă a modelării etice a ființei în integralitatea ei, adânc înrădăcinată în rațiune, dar, și în mod special, în emotivitate” (p. 273). Cunningham, foarte aproape de critica de identificare, propune, via Martha Nussbaum, o etică a lecturii care ia forma unui „proces de inițiere în maturitatea etică, impus de nevoia – ilustrată, adusă la cunoștință, expusă ca esențială – unei mari sensibilități a privirii și a percepției, când vine vorba de răspunsul cititorului” (p. 278). Iar Tactul, prezent(at) încă din mottoul cărții printr-un pasaj preluat din Coleridge și valorificat ca întoarcere la metafizică, este calea pe care o propune Cunningham: „o atingere delicată, atingere atentă, atingere afectuoasă; manevrare adecvată, lectură care nu manipulează” (p. 285).

Deloc surprinzător, după ce deplânge pretenția de discurs științific, bravada retorică și lexiconul tehnic care abundă de neologisme ale Teoriei, Cunningham descrie tactul în termeni aproape mistici, cu o analogie cam abstrusă la euharistie. Din fericire, revine pe plaiuri mai profane și își încheie studiul pe o notă pozitivă, afirmând că Teoria și-a venit în simțiri, listând o serie de teoreticieni pe care-i apreciază pentru simplul fapt că aceștia au dat dovadă de Tact, respectiv pentru că „au ținut steagul atingerii hermeneutice delicate și umane, respectuoase față de text, care iubește textul” (p. 308), precum Helen Vendler, John Carey, John Hollander, George Steiner, Franco Moretti ș.a.

_______________________

[1] Valentine Cunningham, Lectura după Teorie, Tracus Arte, 2022, București, 312 pp.

2 Raluca Dună, Gumbo și gen(i)ul comun al Teoriei, în „Observator cultural”, nr. 1125, https://www.observatorcultural.ro/articol/gumbo-si-geniul-comun-al-teoriei-sau-cum-citim-dupa-valentine-cunningham/

3 Ibidem

4 Eu am găsit o singură cronică, cea deja menționată a Ralucăi Dună

5 Inamicul numărul 1 ar fi un Bărbat European Alb Mort.

6 Aici Cunningham apelează la Catharine Stimpson , respectiv la perspectiva acesteia asupra apartenenței simultane a femeilor-scriitoare la mai multe „comunități scriitoricești” altfel că, pe cale de consecință, o echivalare a diverselor categorii de cititori-femeie cu categoria „Femeie” este inadecvată.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 38-40]