Andrei Oișteanu este unul dintre cei mai reputați intelectuali români contemporani, specializat în antropologie culturală, imagologie etnică și istoria religiilor. Este un intelectual evreu din stirpea rară a cărturarilor exigenți și rafinați, de care cultura română are imperioasă nevoie, pentru a-și reexamina tare, stereotipuri și complexe. Calitatea esențială a cărților lui Andrei Oișteanu este, poate, curiozitatea, „o curiozitate nestăpânită”, care „îmbrățișează toate aspectele vieții”, curiozitatea unui om care „scotocește în locuri în care puțini dintre noi ar scotoci, un om care caută lucruri «interesante» în sensul lui Kierkegaard, caută lucruri despre care simțim cu toții că înseamnă ceva mai mult decît se așteaptă oamenii să însemne. Cele mai recente cărți ale sale, cea privind imaginea evreului în cultura română și europeană, cea dedicată narcoticelor în cultura română și cea consacrată sexualității, reprezintă o culminare a acestei curiozități intelectuale deosebite.” (Mircea Cărtărescu). 

Cărțile Lui Oișteanu sunt dovezi peremptorii ale acribiei, exigenței și obiectivității, de la Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice (1980), Motive și semnificații mito-simbolice (1989), Cutia cu bătrîni (1995), Mythos & Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală (1997), Cosmos vs. Chaos. Myth and Magic în Romanian Tradițional Culture (1999), la Imaginea evreului în cultură română. Studiu de imagologie în context est-central european (2001), Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească (2004), Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu (2007), Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură (2010), Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură (2016), Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților (2021).

Imaginea evreului în cultură română (2001) este o carte „în chip urgent necesară“ (Andrei Pleșu), care își propune să examineze, din perspectivă interdisciplinară, mecanisme forme și instrumente ale reprezentării străinului (evreului) de către mentalul cultural românesc. Cu atât mai mult cu cât tema imaginii evreului a fost supusă unor, deloc puține, mistificări, distorsiuni și neînțelegeri. Autorul expune, cu naturalețe a erudiției, aspectele definitorii ale condiției istorice, culturale și simbolice a evreului, într-un demers imagologic ce explorează stadiul „clișeelor care compun portretul fizic, profesional, spiritual și moral al «evreului imaginar»”, subliniindu-se, totodată, modul în care „antisemitismul popular (inconștient și pasiv) l-a influențat pe cel intelectual și politic (conștient și activ)”, știindu-se faptul că opusul antisemitismului nu este filosemitismul, ci chiar absența antisemitismului. Andrei Oișteanu își concentrează demonstrațiile asupra ideii că între „evreul real” și „evreul imaginar” alimentat de obsesii, stereotipuri mentale, prejudecăți există o diferență notabilă. „Evreul imaginar” stă, scrie autorul, sub semnul maleficului (lașitate, frică, murdărie, demonism, etc.), stereotipuri mentale avându-și punctul de plecare în „credințele mitologice, legendele, superstițiile, tradițiile populare, iconografia și textele creștine (canonice și apocrife), cunoștințele prost digerate, fobiile și prejudecățile”. Stereotipurile negative se referă la frică, satanizare, solomonie, deicid, hagiocid, iconocid, infanticid etc. În privința fricii, autorul consideră, pe bună dreptate, că aceasta a fost „dobîndită”, nu „înnăscută”, generată de secole întregi de teroare și persecuții. Sunt analizate în carte și unele stereotipuri pozitive (inteligență, instruire, ingeniozitate financiară, eleganță, religiozitate, solidaritate etc.), precizându-se că toate funcționează în mentalul social într-o dinamică a negativității sau relativizării. Argumentele erudite ale lui Andrei Oișteanu, demonstrațiile aplicate și analizele subtile din sfera imagologiei etnice îndeamnă la reflecție, la dialog și la o reexaminare calmă, lipsită de prejudecăți, a străfundurilor mentalului românesc, în care se mai regăsesc „tot soiul de deșeuri, lucruri inutile, clișee, informații prost digerate, anumite spaime, anumite frustrări”. Imaginea evreului în cultură română e o carte necesară în măsura în care analiza unor portrete, regândirea unor „capcane ale istoriei”, revizuirea unor clișee și imagini articulează relieful unei geografii simbolice, al unui imaginar identitar în care mentalul românesc este confruntat cu propriile articulații stereotipe, cu vectori ai comparației, reculului, sau decalajului, situați în siajul unei contextualizări istorice din care nu lipsesc disfuncționalitățile imagologice, antisemitismul, xenofobia sau inadecvarea în aprecierea de sine, căci, spune Andrei Oișteanu într-un interviu, necesare ar fi și resursele autoimagologiei, percepția românului de către sine, fiind „multe de spus în acest sens”, în măsura în care românul are despre el însuși „o privire stereotipă, care accentuează în exces virtuțile, dar și viciile sale.” Imaginea evreului în cultură română expune „istoria interacțiunii simbolice dintre români și evrei”, într-un mod „inteligent, superdocumentat, empatic și critic în ambele direcții ale relației” (Sorin Antohi).

Una dintre cele mai citite și citate cărți ale lui Andrei Oișteanu este Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură. Prima ediție a cărții, din 2010, are 500 de pagini, în timp ce  ediția a patra, revăzută, adăugită și ilustrată, publicată în 2019, are 700 de pagini. Regăsim și aici constantele stilului autorului, un stil erudit și degajat, marcat de naturalețe, acuratețe și acribie a documentării, precum și aceeași curiozitate insațiabilă în explorarea unor detalii inedite. Sunt cunoscute cazurile unor scriitori care au teoretizat narcofilia (Aldous Huxley, de exemplu) și au remarcat mutațiile de percepție și perspectivă ale drogurilor asupra conștiinței creatorilor, având în vedere capacitatea lor de a deschide „ușile percepției”. Cartea e structurată în două părți (Narcotice și halucinogene în spațiul carpato-dunărean. Utilizarea cu caracter religios și magico-ritual a plantelor psihotrope și Narcotice și halucinogene în cultura română modernă). Sunt valorificate izvoare și mărturii mitologice, istorice și religioase, fenomenul fiind urmărit în diacronie, de la uzul plantelor psihotrope în scopuri medicale, magico-rituale sau artistice. Narcoticele, care, prin definiție, au capacitatea de a modifica starea psiho-mentală, cuprind substanțe benigne, stimulante (cafea, ceai, tutun), dar și altele cu caracter violent halucinogen (opiu, heroină, LSD). Exemplele de raportare la substanțe psihotrope ale intelectualilor români sunt numeroase. Cantemir, Eliade, Culianu au studiat narcoticele în raport cu manifestările ritual-religioase, alți scriitori au încercat să își stimuleze creativitatea prin recursul la halucinogene (Macedonski, Ion Barbu, Tristan Tzara, Geo Bogza, Victor Brauner, Andrei Codrescu), ori s-au sinucis prin ingerarea narcoticelor (Alexandru Odobescu). La cei doi Caragiale (Ion Luca și Mateiu) se constată abuzul de alcool și de tutun, autorul remarcând prezența stupefiantelor în romanul Craii de Curtea-Veche (Opiu, canabis și hașiș la Curtea-Veche). În capitolul Prozatori. Perioada interbelică autorul subliniază prezența stupefiantelor în cazul protagoniștilor prozei, coroborându-se surse și tipologii hermeneutice într-un demers interdisciplinar, prin reunirea mai multor resurse hermeneutice (istoria mentalităților, imagologia etnică, studiile de gen, istoria ideilor, perspectiva etică). Interferențele multiple dintre literatură și narcoză sunt ilustrate cu episoade semnificative decupate din scrisori sau jurnale  (Cioran, Ionesco, Geo Bogza, Gellu Naum, Victor Brauner etc.). Titlurile subcapitolelor sunt sugestive (Camil Petrescu: morfină fără morfinomani, Max Blecher: „Ca și cum aș fi luat opiu”, Sorana Gurian: „Narcoza”, Ioana Postelnicu: Îmbătarea cu eter, Henriette Yvonne Stahl: „Drogurile aduc o degradare totală a ființei”, Cezar Petrescu, „Un ceas de nălucire mincinoasă”, Hortensia Papadat-Bengescu: „Havană opiată”). Un caz important este Ion Barbu, tratat ca atare, din unghiul biografiei („Eterul cotidian și cocaina săptămânală”) și al creației, poezia Riga Crypto și lapona Enigel fiind interpretată în cheie narcotică (Regele ciupercilor halucinogene și șamana Enigel). Explorare amplă, din perspective interdisciplinare și complementare a „dimensiunii evazionist-narcotice a identității autohtone” (Paul Cernat), cartea lui Andrei Oișteanu se remarcă prin erudiție, prin ineditul unghiului interpretativ, constituindu-se într-o sinteză exhaustivă, amplu documentată. 

În Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților (2021), Andrei Oișteanu examinează, în spiritul obiectivității, stereotipuri, moravuri și năravuri. Capitolele cărții sunt sugestive prin ele însele (Suntem ceea ce purtăm. Schimbarea la haine a României, Despre pânzeturi, până-n pânzele albe, Politică și delicatese. Conotațiile culinare ale puterii și corupției, Trupul artificial, Țara Meșterului Manele, Cu rogojina-n cap și jalba-n proțap, Dincolo și dincoace de oglindă, Insula, marea și fluviul în imaginarul colectiv, Stânga vs. dreapta. Farmecul discret al dihotomiei, Rohmani-Brahmani. Călătoria unui motiv în spațiu și timp, Găgăuzii. Istorie și etnogeneză, Creștini, evrei și musulmani în controversă. Dispute teologice publice în Europa medievală, Evreii din România în context european,  Duelul și onoarea masculină la români, Delictul de bibliocid). „Instituția jalbei”, de sorginte orientală, este analizată în capitolul Cu rogojina-n cap și jalba-n proțap, după cum în subcapitolul Codul manelelor elegante regăsim reflecții sugestive despre manea/manelism/maneliști („cântec de dragoste turcesc, cu versuri în catren și cu o melodie duioasă și tărăgănată”), fenomen muzical care în perioada dictaturii comuniste „a supraviețuit mai mult în underground”, pentru ca după 1990 să cunoască un reviriment deplorabil: „Manelele de azi au exacerbat partea lor de vulgaritate, începând cu simplismul (infantilismul) textelor cântate de guriști și terminând cu senzualitatea, uneori obscenă, a mișcărilor erogene ale dansatoarelor din buric”. În capitolul Delictul de bibliocid. Scurt istoric sunt inventariate gesturile iconoclaste de revoltă și intenția de bibliocid, de la Eminescu (Împărat și proletar), la avangardiști, în spiritul unei radicalități manifeste, până la „arderea efigiei”, act magic care provoacă „eliminarea simbolică a adversarului”, în cadrul bibliocidului: „În general, în ceea ce privește delictul de bibliocid, secolul XX nu a fost deloc mai blând, indiferent dacă stafiile care au bântuit prin Europa au purtat cămăși negre, brune, verzi sau roșii. Amintind de ritualuri barbare – rituri de exorcizare și de pirofocare a dogmei –, fanaticii bibliofobi chiuiau și săltau în jurul rugurilor, cu chipurile iluminate nu de conținutul cărților, ci de flăcările care le mistuiau. Când auzeau cuvântul cultură, unii scoteau pistolul, alții – canistra cu benzină”. Istoria este examinată uneori, în această carte, prin episoade anecdotice și detalii cu substrat pitoresc (modul în care Vladimir, țarul  Rusiei Kievene a optat pentru ortodoxism,  problema găgăuzilor, neam provenit din stirpea oguzilor, trib turcic din Asia Centrală care a migrat spre Europa, după dezmembrarea Imperiului Khazar, o istorie succintă a duelurilor etc.). Prin cărțile sale, prin erudiția remarcabilă și vocația sintetică, Andrei Oișteanu se definește ca  unul dintre cei mai importanți intelectuali români contemporani, o voce de exemplară anvergură etică și estetică. 

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 92-94]