În amintirea tatălui meu

Dies irae

Nu l-am auzit niciodată pe tatăl meu cântând.

Abia am deslușit vocea Îngerului când i-a spus:

„Nu vei mai avea niciodată voce!”.

Și ca în vis a fulgerat Ordinul:

„Vei coborî de pe deal pentru totdeauna,

ai urcat destul, ai săpat destul,

cartofii știu de-acuma drumul,

pentru mere nu va mai fi nevoie

de toba ta – pământul

va ști să bubuie și singur.

Pentru că ai cărat în spinare

camioane întregi

de saci de ciment și de grâu,

pentru că ai gemut și ai asudat în tăcere,

răscolind lutul,

vei călca de-acum doar pe nisip și pe vânt,

cu sânge îți vei înghiți ultima pâine,

și fără voce ai să rămâi!

Cu câteva tone de grâu, de ciment,

cu o căpățână de varză și cu trei roșii,

nu ai ce căuta în fața Eternității!

Pentru totdeauna vei coborî de pe deal

Și fără voce, Am spus,

fără voce ai să rămâi!”

Eu nu l-am auzit niciodată pe tatăl meu cântând ,

Dar neștiința mea e plină,

de când am început să-l cunosc,

de nesfârșite muzici.

*

Tuba mirum

Ascultă trompeta mea – îți transmite Domnul –

teme-te de sunetul ei teribil,

orice ai face,

doar pe ea o vei auzi.

Spre spaimă și spre cutremurare îți spune Domnul

Să cobori de pe deal pentru totdeauna!

Să nu crezi cumva că printre șoareci

ori în gaura de șarpe te poți ascunde, –

ca prin ferestre voi vedea totul,

fiece literă îți va fi citită și judecată,

pe toate ți le voi spune cu voce tare,

acompaniat de teribila Mea Trompetă.

Dar tu, cum bine Ți-am poruncit,

vei coborî de pe deal pentru totdeauna

și fără voce ai să rămâi.

Da, da, da, fără de voce

ai să rămâi!”

*

Lux aeterna

„Vei dispărea pe veci din lumină,

mai curată după tine o să rămână ziua,

se vor auzi doar albinele și zăpada,

pietrele n-au decât să te țină minte.

Începând de astăzi, am hotărât,

vei coborî de pe deal pentru totdeauna,

cu sânge-ți vei înghiți fiecare bucată de pâine,

și nu vei mai avea voce!”

— Dar de ce?

Dar de ce?

Dar de ce?

Nu-mi răspunzi, poate că nici nu merit

să îți aud răspunsul?

*

Libera me

Te-aș ruga, Doamne, cu toată gura

auzi-mă, Doamne, și te îndură totuși de mine,

ascultă-mă, Doamne, și îmi dă drumul,

sloboade-mă și dăruiește-mi mie

odihnă, căci tare sunt ostenit.

Poate am alunecat cândva și-am greșit,

dar, vai n-am avut timp să-mi aduc aminte,

am spus de-atâtea ori, la mânie, vorbe murdare și aspre,

am făcut atâtea și-atâtea, nici nu le pot număra,

gândurile, poate, nu mi-au fost

nici ele prea curate,

dar îți spun, crede-mă, Doamne,

că n-am avut niciodată timp

să fac deosebire între culori.

Mă vei ierta, poate, chiar dacă

firimitura de pâine

mi-apleacă mâna și-o face să tremure,

ca și cum aș ține în palmă

nu câteva boabe din grâul sfânt,

ci o pâine întreagă,  de fier –

și nici nu știu, Cristoase Dumnezeule,

dacă vreodată

îmi va ajunge mâna 

până la sângele meu din gură.

Eu totuși o s-o iau s-o mănânc,

Numai s-ajungă, Doamne, până la gură,

acolo unde o tot așteaptă

fierbinte, sângele meu.

Eu totuși o iau s-o mănânc.

Eu totuși o să o  iau 

și trag nădejde s-o pot mânca.

Ar fi, Doamne, Isuse Cristoase,

ultima mea împărtășanie.

Îți cer destul de puțin –

Sprijină-mi, Doamne, mâna.

*

Recordare

Adu-ți aminte, Doamne, că totuși te-am lăudat,

singur și în mulțime te-am preamărit, Dumnezeule,

să fi vorbit, oare, prea încet,

să mi se fi împleticit, oare, limba, –

pentru că nu cutez, Doamne, să cred,

căși Tu

poți asurzi ca mine.

Adu-ți aminte, totuși, –

eram și eu o voce

în corul  chemat să te laude.

Măcar o voce

În corul

chemat

să te laude.

*

Lacrimosa

N-am mai plâns, Doamne, de mult,

Iar acum, chiar dacă-aș plânge,

nu mi-aș putea înghiți

lacrimile decât cu ochii.

Voi încerca să plâng, Doamne,

Doar înlăuntrul meu,

spăla-mă-voi, poate, așa,

de multa necurățenie.

Spăla-mă-voi, oare, așa,

de multa necurățenie?

Dar numai Tu știi, de fapt,

ce e curat ori murdar în mine…

Eu  n-am avut timp, n-am avut timp,

eram prea obosit ca să mai pot afla.

Oricum, dăruiește-mi,  Doamne,

plânsul cel nou,

învață-mă, iarăși, să lăcrimez,

lasă-mă, Doamne, totuși,

să pot plânge

măcar pe dinăuntru.

*

Offertorium

Cât de flămând poți fi, oare, Doamne,

de ceri mereu și mereu jertfe și fumuri

bine plăcute nărilor Tale mari, –

dar eu acum, uită-Te bine,

nu mă mai am decât pe mine,

despuiat sunt Doamne,

ca Iov între gunoaie și răni.

Acum sunt pâinea și vinul Tău,

gustă-mă, Doamne, mă mistuie,

măcar în cea de pe urmă oră,

să simt și să simți că exist,

nu-Ți fie greață de carnea mea trudită, –

poate că așa-i chiar mai fragedă și gustoasă.

Ia-mă și mă mănâncă,

bea-mă și ospătează-Te

cu ce-a mai rămas din mine.

Căci Te-ai hrăni, de fapt, cum mi s-a tot spus,

cu ale Tale și dintru ale Tale,

cutez să cred că și eu sunt al Tău,

cu toate ale mele.

Ia-mă, rogu-Te, și mănâncă-mă,

Bea și Te ospătează!

Ce ți-aș putea oferi mai mult?

Văd că nu poți suporta să vezi pe masa altarului

varză, cartofi, mere și roșii, –

ar semăna prea mult

cu o biată tarabă.

Dar, Doamne, nu am altceva.

Numai atât mi-a fost dat.

Iar acum simt că mă cheamă pământul,

vine întunericul, se sting lumini,

în așteptarea Marii Lumini.

N-am fost dascăl, însă aștept și eu

Măcar să îngaimi un răspuns,

deși mi-e cam jenă, chiar mă tem grozav

să-i dau note lui Dumnezeu,

necum să-L las corigent

tocmai eu, țăranul

cu doar șapte clase primare încheiate.

S-ar putea ca răspunsul să vină, totuși,

greu și foarte târziu,

ori nici să nu mai vină, –

poate din cauza norilor,

a miliardelor de audiențe,

a zgomotelor de pretutindeni,

și, din când în când,

se și poate chiar și uita

Mi-e cam rușine și mie  să spun

că încep să  simt

un fel de ciudată ușurare

de când nu-mi mai aduc aminte

nici cum mă cheamă.

Poate că voi scăpa, așa, și de Judecată,

în ziua cumplită, când fiecare

va fi chemat de Tine,

pe numele său,

iar eu nu voi mai avea nume

și nu voi fi nevoit să-ți răspund.

În ora asta nu mai pot auzi

decât  vocile celelalte

de sub pietrele, frunzele

și iarba de pe deal.

Le voi lăsa, ca întotdeauna,

să cânte în locul meu.

În curând va începe

Marea Răbdare, da, Marea Pace.

Știu sigur doar că pământul

o are, mereu.

Pământ fiind,

o voi avea și eu. 

(2003-2023)

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 6-8]