
Dacă ne uităm spre ceea ce se întâmplă în critica literară românească, nu mi se pare că am fi intrat într-o epocă de criză reală a studiilor din acest domeniu. Dimpotrivă, mai ales în mediile universitare, observ că a crescut numărul de cercetări monografice consacrate unor personalităţi reprezentative, – cercetarea doctorală a încurajat mult aceste demersuri –, şi nu lipsesc nici încercările, unele foarte reuşite, de sinteză critică. Aici ar putea veni în ajutor şi editurile, care să reînvie colecţii precum „Momente şi sinteze” de la vechea Minerva, ori „Studii” de la „Univers”, cu propuneri concrete de nume, opere, teme). Senzaţia de „impas” poate fi susţinută totuşi de o un fenomen mai general-european şi chiar mondial, care indică părăsirea centrului scenei de către criticii şi teoreticienii literari care o dominau cu mare ecou prin anii ’60-’70 ai secolului trecut (mă gândesc mai ales la Franţa, Elveţia, dar nici Germania, Italia sau Anglia nu stăteau rău). „Ritmul epocii” a deplasat accentul pe întâmpinarea accentuat publicitară a cărţilor, adevărata critică de întâmpinare a cam dispărut de multă vreme prin aceste locuri; la noi mai rezistă, dar cu destul de puţini cititori…
Citește în continuare →