Vineri, 15 martie [1991]

Iarăși și iarăși, o dimineață „administrativă”. Definitivarea  listei pentru invitații la Nichita Stănescu al meu și la întâlnirea cu editorii. Apoi, fixatele rendez-vous-uri: un secretar de liceu de la St. Martin de Pontoise (în regiunea pariziană), însoțit de fostul coleg de facultate clujeană Levente Köver (acum pedagog la acel liceu), vor să organizeze o săptămână românească pentru elevii lor. Cere ajutor, vedem ce e de făcut.

Pe la 11, vine și Klaus Schneider, în vizită acum, prima oară, la Paris. E din  nou student, pe la Stuttgart. Evocăm figuri săsești din mediul clujean: Peter Motzan, Werner Söllner, Hodjak (acum prin Germania, invitat, cu mari succese, editat de Suhrkampf) și soarta germanilor din România. E același băiat de treabă, puțin zăpăcit și somnolent, cu probleme de sănătate (vechi insomnii, sensibilități digestive) care imprimă comportamentului său un oarecare aer de nesiguranță și stângăcie. Mă gândesc, a câta oară, la imensa pierdere pe care o suferă țara prin abandonarea ei în masă de către acești oameni serioși și disciplinați. Eu m-am simțit întotdeauna minunat cu prietenii mei sași – ar fi destul să-l numesc pe Peter cel harnic ca un neamț și sentimental ca un român, dincolo de „apărările” lui ironice. S-au dus totuși, și nu e deloc sigur că vor fi mai fericiți în noua lor patrie. Lui Peter i-a plecat mai întâi… literatura, despre care scria strălucit, și a trebuit s-o urmeze, deși știu că s-a despărțit nemaipomenit de greu de provincia noastră ardeleană… Astăzi, la prânzul fără pretenții, ca în familie, Cleji Schneider e de-a dreptul fericit că, după luni de zile, poate mânca o ciorbă ca acasă…

3 martie [1990]

E duminică, – deci zi de scris, cum mi se întâmplă de obicei. Cu conștiința de mult vinovată a întârzierii Antologiei, am încercat să mai adaug câteva pagini – astăzi la capitolul despre suprarealism. Constat încă o dată că nu-i deloc simplu să mă tot rezum, mai ales că trebuie acum s-o fac pe un spațiu destul de redus.  Am reușit totuși să mă apropii de încheierea acestei secvențe.

Paris, 6 august 90

Răsfoind suplimentul Radio-Télévision al ziarului „Le Monde”, dau peste o cronică semnată Thomas Ferenczi, Le monde comme théâtre, care, până să ajungă la câteva aprecieri superlative pe marginea filmului Dom Juan, reluat de curând (cu Michel Piccoli în rolul principal), vorbește despre nenumăratele violențe ce se petrec în toată lumea și pe care televiziunea le scoate cu exces în evidență, neglijând, poate, esențialul din viața unei țări și a unui popor. Autorul e de acord că israelienii, de pildă, sau algerienii pot fi indignați de simplificarea și parțialitatea imaginilor oferite de mass-media despre țările lor: felul cum înfățișează televiziunea unele evenimente denotă, crede el, niște „vederi parțiale, chiar schematice”; lucru valabil și în ce privește imaginea prăbușirii comunismului în țările din Est. Și adaugă acest capăt de argument: „După «Revoluția românească»  și manipulările mediatice la care a dat loc, am devenit neîncrezători”.

Notele de jurnal ce acoperă, cu mici întreruperi, perioada 1990-1993, sunt copiate, fără nicio modificare, din trei caiete acoperite parțial de cerneala neagră pe care o foloseam în exclusivitate în acei ani. Am considerat că ele se cuvin păstrate așa cum au fost puse, rapid, pe hârtie, în momentele scurte de răgaz pe care mi le îngăduiau activitățile administrative cerute de funcția de director al Centrului Cultural Român din Paris, înființat odată cu detașarea mea provizorie de la Universitatea din Cluj pe acest post „diplomatic”. Am pus între ghilimele, încă din titlu, atributul „diplomatic”, fiindcă nu m-am putut niciodată acomoda cu statutul unui diplomat propriu-zis, chiar dacă misiunea mea culturală, limitată în timp, era, în fond, una de dialog și negocieri felurite, încadrabile, în linii mari, sub această etichetă. N-am cerut, de altfel, și nici n-am beneficiat în toți acești ani de un pașaport diplomatic, cu facilități decurgând din acest statut, și pentru că nu voiam să mă simt supus fără rezerve nici factorului politic de care depindea această detașare a mea dinspre Universitatea clujeană spre mediul parizian, și nici îndatorat forurilor administrative care mi-ar fi acordat un asemenea avantaj. M-am simțit mereu și înainte de orice altceva, dascăl universitar și scriitor trimis doar pentru o vreme să facă ceva pentru cultura română într-o epocă de schimbări radicale, în consecința Revoluției din Decembrie 1989, care deschideau, în sfârșit, calea spre o comunicare liberă cu Occidentul  intelectual de care România era profund legată prin toată istoria ei modernă.