9 decembrie [1975]

            Lucru intens la Transcrieri, între dactilografierea unor pagini deja scrise şi umplerea cu alte vorbe a spaţiilor albe. Comentariul la Privelişti-le lui Fundoianu creşte greu, deşi am impresia că ştiu exact ce vreau să spun. Citesc paralel şi din Philippide şi-mi dau seama că nu mi-e foarte la îndemână să scriu despre el. Revederea Aurul-ui sterp mă decepţionează şi un sentiment de non-adeziune pune stăpânire pe mine: prea multă retorică, enorm spectacol zgomotos şi alegorismul greu de suportat. Ici-colo câte un poem frumos, de deformări expresioniste sau de satanism decorativ, post-baudelairian.

7 martie [1975]

            Se petrec lucruri ciudate – „Îngrozitoare pluguri pare că ară” – îmi vine să zic împreună cu Emil Botta… Două scrisori şi o ilustrată de la Z[aciu] sosesc deodată, deşi trimise în 15, 17 februarie şi 1 martie. Nu-i vorbă, tot ce spune el acolo despre mâncătoria măruntă de la Cluj, zis şi Napoca, trebuie să fi însemnat o pasionantă lectură pentru paznicii poştelor. La fel, plicul de la A. Buzura.

            În Tribuna din 13 februarie dau de splendidul pamflet al lui Z. contra lui Caraion, care n-a avut altceva de făcut decât să atace grosolan poezia tinerilor, şi în speţă pe Ion Alexandru. E încurajator, totuşi, să ştii că mai există conştiinţe într-un mediu în care se demisionează atât de uşor. Oricum, nu încetează să mă mire evoluţia fostei generaţii „revoltate” din anii ’40, lovită uneori de cel mai jalnic conformism şi lipsită de ultimul pic de generozitate ce ar trebui să fie al omului de cultură. O amărăciune în plus,  când mă gândesc că un număr de echinoxişti în care am crezut (vezi P.P.) nu ştiu întotdeauna să evite cloaca.

Citește în continuare →

15 ianuarie [1975]

După cursul de literatură, alerg spre Place Clichy, să-i întâlnesc pe d-na Emilia Milicescu şi pe Andrei Pandrea. Vom face împreună o vizită la Nadia Boulanger: miercurea e ziua ei de primire. Urcăm într-o casă de sfârşit de secol 19, monumentală, la 36, Place Lili Boulanger. Lume multă, înghesuită la sfârşitul unei lecţii despre Sonata [opus] 106 de Beethoven [nr. 29].  Cuierul încărcat de haine, serviete pe jos. În odaia cu tavan sculptat, pe mobilele vechi – mulţime de obiecte de artă. Un bust de marmură albă, pe o consolă, al tinerei care era. Tablouri, icoane (şi un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul, pe sticla unei icoane româneşti). Fotografii de muzicieni peste tot: zăresc şi pe Dinu Lipatti, pe un raft în apropierea pianului. O orgă imensă dă un aer straniu acestei încăperi năpădite de flori.

Citește în continuare →