dintr-un caiet mai vechi

„Din nou, ideea din ce în ce mai persistentă, și parcă mai evidentă, că tot ce mi se întâmplă are un tâlc. Sau măcar are o coerență ascunsă. Pare că întâmplările, întâlnirile, persoanele, chiar și cărțile se atrag unele pe altele și vin întotdeauna către mine cu un mesaj. Simt numai că există un mesaj tăcut, dar nu îl pricep în totalitate, deși mintea vrea să-l capteze. Presimțirea mesajului nu îmi e de ajuns, e chiar dureroasă. Totuși nu e puțin, e o căutare a coerenței interioare pe cât exterioare. Mi se pare că dacă aș face o sforțare mentală intensă, dacă m-aș concentra îndelung și extrem de intens, aș reuși să cuprind mai bine acest tâlc. Care pare să fie, acum sesizez, întotdeauna același, transmis în diferite moduri și pe diferite canale. Dar aici nu e vorba de a înțelege limpede ordinea mare a lucrurilor – așa ceva pare peste măsura noastră umană, n-am suporta asta nici fizic, nici psihic – ci de a le surprinde cumva dintr-odată, fulgurant, inefabil, în interiorul ființei. Ceva care e mai puțin dar și mult, mult mai mult, mai cuprinzător, decât luciditatea rațiunii. Și bine înțeles că acel efort eu nu-l fac, îmi pare deocamdată peste putință, deși simt că îmi e, în adânc, în putință. E poate comoditate la mijloc, sau neștiința tehnicii acelei extreme concentrări. Sau poate e teamă. Ori plăcerea de a amâna la nesfârșit ceva care, parcă știu că tot mi se va da odată, în sfârșit, la sfârșit.

Ce ne oprește, ce ne împiedică să fim ființa plenară pe care o presimțim în noi? Ce ne reține, ce neputință, ce barieră, ce lene sau „cenzură transcendentă”, cum ar zice Blaga, sau poate „prea imanentă”, ne interzice accesul la Totalitate, această sete a făpturii noastre care vrea să fie cât lumea? Sete care vine din adânc, nu se știe din ce subconștient, neînvățată din afară (nici n-ar avea cum, cine să te facă să înțelegi prin cuvinte această nevoie organică, dacă n-ai avea-o deja intuitiv?). De ce totuși nu putem fi plenar decât câte o clipă, din când în când, sau numai în gândire, în minte, și acolo numai ca o bănuială trans-rațională, ca o presimțire amețitoare, ca o fulgerare uluitoare, aproape de spaimă? Și dacă nu putem să suportăm mai mult timp această stare care ar împlini și satisface toate posibilitățile noastre, de ce atunci o avem sădită în fundalul gândului, de ce ne obsedează ca un instinct atavic, ancestral, sau ne bântuie ca un regret insuportabil, ca o nostalgie vastă, cosmică?

Probabil că dacă am fi absoluți, am fi chiar mai mult decât Lumea.

28 februarie

Maturizarea, ca o hotărâre lăuntrică de a nu mai depinde de ceilalți, de părerea lor, de umorile lor, de subiectivitatea lor. A nu mai depinde afectiv de afectivitatea lor. A nu mai avea iluzii despre tine și despre ceilalți. A nu mai aștepta nimic de la nimeni și totuși a fi senin și detașat. A-ți asuma copilăria celor mai mulți oameni din jurul tău ca un dat. A fi responsabil pentru această înțelegere care te obligă. A dezvolta o maternitate spirituală față de semenii tăi. (În seara în care am realizat în minte gândul ăsta, a trebuit să dau imediat o probă cu vecina mea de bloc, doamna H., căreia i se spărsese o țeavă în apartament, drept care a făcut un mare tămbălău…).

În urma unei discuții bune cu Horia¹, acum mult mai liniștit și mai bine și fizic, rememorând sintetic felul cum au fost conduse lucrurile între noi, gândul clar că „Dumnezeul acestei lumi e Matern, e o mare Femeie, Regina Lumii, sau Mama Divină, sau Sfânta Fecioară”. Și nu e o blasfemie. De fapt, lumea noastră stă sub semnul și grija Mamei Cosmice.

6 martie

Ieșind pe stradă, spre amurg, acum două zile, am observat ce bucurie îmi provoca vederea persoanelor întâlnite întâmplător în colțul ăsta liniștit de oraș unde e strada mea. Parcă fiecare persoană era un mic mister, o promisiune, ceva ca o hieroglifă vie aproape înțeleasă, aproape transparentă, fiecare în felul ei unic, căci bucuria era diferită dacă vedeam un copil sau un matur, o femeie sau un bărbat. Si nu era o bucurie entuziastă, nici compasională, era o bucurie fină și pură, uimitoare. Asemănătoare, acum îmi dau seama, cu bucuria de acum un an sau doi, tot primăvara, în fața frumuseții misterioase a unor copaci abia înmuguriți, ușor aburiți cu verde crud, care păreau să emane o semnificație stranie, ascunsă, într-un parc de lângă casa părinților lui Horia.

Existența individuală ca Operă Supremă în lumea aceasta. Lumea ca materie primă, ca laborator al evoluției mele. Viața ca operație alchimică a transformării mele în altceva. Altcineva. Dar în cine?

11 martie

Două vise recente, de acum 2-3 zile, când eram într-o stare rea. Primul: Noaptea, în piața din fața hotelului Dorobanți, mă agit pe lângă o estradă pe care urmează să se pregătească un spectacol. Parcă fac asta de câtăva vreme, e o repetiție, sau spectacolul e repetat a nu știu câta oară. Obosită, spre miezul nopții vreau să plec acasă. Dar toată piața și restul drumului până la Piața Romană sunt pline de trupuri umane adormite pe jos. Locul e atât de înțesat și trupurile nu se mișcă defel, parcă ar fi moarte, încât nu pot să înaintez. In cele din urmă renunț și mă întind între ele ca să dorm și eu… În scena următoare, parcă sunt catapultată de jos, din piața adormită, cu un jet de energie undeva la mare înălțime. E ziuă, stau pe o frânghie întinsă sau pe o muchie, la foarte mare înălțime, în jos nu se vede nimic. Lângă mine e poetul M. C. Începem să vorbim, eu îl complimentez, dar el începe să se plângă de nu mai știu ce. E nemulțumit, pare că suferă. Atunci mă apuc să-l mângâi pe obraz ca să-l liniștesc și să-l împac. Dinaintea noastră, nu știu cum, se află un copil mic, un băiețel, pe fața căruia văd cum trebuie să-l mângâi eu pe față pe M., adică matern, ca cineva care e cumva mai înălțat sau mai eliberat. Scena a treia: alerg, vreau să scap de ceva, nu-mi amintesc bine ce. Ajungem, căci parcă nu sunt singură, într-o cameră. Si ca să scăpăm de cine ne urmărește ne ascundem în felul următor: pe un pat se așază o femeie și un bărbat, parcă mama și tata, care se prefac că dorm, cu mâinile încrucișate pe piept, iar eu mă ascund după pat, mă fac mică ca să nu mă văd din spatele patului. Mă uit de jos, de sub pat, ca să văd cine vine pe ușă. Vine cineva și deodată văd o față care mă privește sub pat, o față mare și cunoscută și care nu mă sperie de fapt, dimpotrivă, dar nu-mi mai amintesc cine e. Poate eu, poate moartea, poate divinul?

Visul al doilea. Nu-mi amintesc decât că de două ori sunt înălțată de la pământ și dusă foarte, foarte sus. Sensul cu care mă trezesc e bun, e un semn că totuși mă transform, căci asta era problema care mă frământa în ultimele zile.

15 martie

Am simțit din nou un vârtej, de data asta foarte puternic, în creștetul capului, tot la mijlocul zilei, ca și în alte primăveri și veri. Un fel de con de energie intrându-mi vertiginos în cap și luându-mi în altă parte conștiența diurnă pentru câteva scurte momente.

Nu funcționez bine, mi-e clar. Sunt plină de o întristare inexplicabilă și sunt neliniștită. Nu-mi găsesc locul, iar lecturile patristice nu mă ajută. Azi dimineață m-am apucat din nou de cărțile Școlii mele gurdjieviene și parcă m-am liniștit. Gândindu-mă, ca de atâtea ori până acum, cum să împac impulsul religios cu cel legat de o Școală gnostică, pentru că primul se bazează pe identificarea cu Cristos iar cel de al doilea pe maturizarea conștientă a sinelui omului prin auto-observare și transcendere mentală, am avut brusc un fel de percepție interioară. Eram la biroul pe care țin cărțile spirituale și am simțit cumva, în mod indescriptibil, că Cristos se află în fața mea și puțin în dreapta, ca un fel de prezență a unei persoane mai mari ca mine și invizibilă, care așteaptă să mă port și eu ca o persoană matură, să-i fiu un partener egal de maturitate, un prieten, sau cam așa ceva. Percepția asta invizibilă m-a uimit, a ținut câteva clipe, m-a speriat puțin, apoi a pierit pentru că n-am mai putut susține credința că e adevărat ce mi se întâmplă.

18 martie

Acum două seri, în pat, intrând în starea de semi-somn, am observat cu uimire că mă vizualizez ca și cum aș fi într-o navă spațială, într-o rachetă. Parcă eram lipită de un scaun și de jur împrejur se aflau tot felul de manete, butoane, ecrane și aparate. Totul era scăldat într-o semiobscuritate verzuie, iar imaginea era destul de ștearsă, deși senzația prezenței mele în cabină era suficient de intensă ca să mă sperie. M-am scuturat din vedenie, am deschis ochii, gândindu-mă cu uimire la ce tocmai mi se întâmplase și amintindu-mi de unu sau două vise tot cu cabine spațiale din anii 80. Apoi am închis ochii și, ce să vezi, imaginea interioară cu mine într-o navă spațială a apărut din nou, la fel. Am stat în ea o vreme, ca să înțeleg ce mi se întâmplă. Nu se întâmpla de fapt nimic, numai eu mă vizualizam într-o cabină de navă cosmică, ceea ce a continuat să mă uimească, căci nu am interese și pasiuni science-fiction. Apoi, după o vreme, am adormit.

Iar ieri seară, deschizând la întâmplare televizorul, am căzut peste un reportaj pe „Discovery” despre fenomene psihice paranormale. În reportaj se vorbea despre cum diferite persoane, aflate înaintea somnului, intră într-un fel de paralizie, nu-și mai pot mișca trupul deși cugetul le e treaz și simt fie că e o prezență în cameră, fie că sunt mai multe prezențe, de care se sperie, le e frică, au impresia că sunt posedate – fie că sunt duse în nave cosmice și întâlnesc ființe extraterestre. Coincidența asta cu ce trăisem cu o noapte înainte m-a surprins. In ce privește starea de paralizie și de simțire a unei prezențe, s-ar putea să fie vorba de separarea de trup a sufletului în momentul intrării în somn, de intrarea lui într-o altă dimensiune, care-l face să-și perceapă sinele ca o prezență, sau chiar să fie vorba de capacitatea de a simți și vedea alte feluri de ființe, dintr-un tip de realitate paralelă. În ce privește transportările pe nave cosmice și printre ființe extraterestre, mă gândesc că e vorba poate de o dimensiune a mentalului colectiv de azi, fie indusă deliberat fie realizată lent, progresiv în ultimele zeci de ani, la care starea de semi-somn poate să dea acces – și în cazul meu și în cazurile relatate la televizor.

21 martie

Luni, 20 martie, lună plină, a fost o zi deosebită. De dimineață, pe la ora 8, vecina mea doamna Nuți a adus un preot să facă o slujbă de sfințire a casei pe anul ăsta și a venit cu el și la mine. Le-am deschis ușa și i-am primit. Era o dimineață frumoasă deși friguroasă, slujba n-a ținut mult, preotul a sfințit niște apă, o pâine, puțină sare și ulei, a citit din cărți, a stropit casa cu busuioc înmuiat în aghiasmă și la urmă ne-a pus pe mine și pe doamna Nuți sub patrafir și ne-a citit o rugăciune. Nu știu cum să explic, dar am intrat într-o stare aparte: eram foarte atentă, prezentă intens la ce se întâmplă, cuvintele citite mi se păreau pline de înțeles, un înțeles care acum îmi devenea parcă limpede, parcă mă atingeau în adânc, parcă mi se adresau tocmai mie. Sub patrafir, nu am mai avut gânduri rele ca anul trecut, dimpotrivă. Iar la urmă, la rugăciunile legate de Duhul Sfânt și de Fecioară, mi s-au umplut ochii de lacrimi și am simțit o căldură blândă prin haine, în dreptul sternului – o căldură dulce care emana afară din corp, din locul acela. După ce preotul a plecat, aveam sufletul foarte ușor, de fapt simțeam o energie fină în mine, care m-a făcut să am un miros mult mai ascuțit ca de obicei. În bucătărie am simțit teribil de tare mirosurile amestecate, care înainte de venirea preotului nu m-au deranjat. Apoi, când doamna Nuți a revenit la mine, am simțit un miros bun ca de tămâie emanând din ființa ei, dar numai din partea cuprinsă între stern și gât și puțin în jurul capului. Și parcă inhalând acest miros suav, l-am și terminat, l-am luat tot în mine de la ea.

22 martie

Seara am trecut pe la familia Zidaru, să vorbim despre expoziția lor pe care o pregătim împreună pentru New York. I-am găsit într-o stare ciudată, marcați de începutul postului mare și de week-endul petrecut la Pucioasa, la fundația Sfânta Virginia. Nu mai voiau să facă expoziția. Mi-au spus că de câteva zile au suferințe lăuntrice mari, căci simt din nou că s-au băgat într-o acțiune prea lumească, care-i îndepărtează de Dumnezeu. Mi s-au plâns că de câteva zile nu mai simt nimic suav, special în jurul lor și în ei, cum simțeau de obicei. La „mănăstirea lor” de la Pucioasa, „frații” nu le mai adresează cuvântul și nu au primit nici un semn de încuviințare prin vocea care se aude acolo, „Cuvântul coborât”, ca altădată. Se simțeau părăsiți de duh și li se părea că se află în unul din cele mai grele momente ale vieții lor, într-o „probă”. Expoziția de la New York era acum pentru ei o încercare, o tentație, pe care ei nu au știut să o îndepărteze de la ei, sau să o treacă cu bine. Ce să caute ei la New York, când „Cuvântul” de la Pucioasa nu spune nimic despre America și americani, adică nu e nimic de făcut acolo, aceia nu sunt credincioși și totul acolo e pierdut. Gestul lor simbolic de a planta puțină artă sacră în mijlocul Babilonului de azi nu va avea nici o eficiență, dar ei și-ar putea pierde sufletul în acțiunea asta. Și poate chiar și viața, acolo departe, peste ocean. E o deșertăciune această expoziție și o tentație, mi-au repetat. Dacă propunerea venea acum 3-4 ani, ar fi fost tare binevenită, atunci ei se aflau într-o perioadă de ofensivă artistică, pe când acum ei înclină mai mult spre călugărie și mântuire. Dacă trebuie să aleagă între artă și Dumnezeu, ei nu-l mai pot alege acum decât pe Dumnezeu, deși au fost tentați tare în perioada asta de chiar talentul lor, de dorința de a fi artist, de a se afirma etc. Dar nu mai e timp, vremurile se apropie de sfârșit, și ei se tem că pentru câteva zile petrecute peste ocean își vor pierde ce au agonisit spiritual în peste 10 ani de zile de trudă. Mi-au spus că în rugăciune fiind, au deschis cartea lor cu scrierile despre Sf. Virginia și cu „Cuvintele Domnului” și au nimerit exact la un pasaj despre Moise și poporul evreu după ieșirea din Egipt, și despre cum se poate pierde în 40 de zile, sau chiar în 40 de ore, un efort de 40 de ani. Se plângeau că nu mai simt Duhul Sfânt în ciuda rugăciunilor lor intense, zguduite, cu lacrimi. Si mi-au spus că nu mai au nici o speranță că situația legată de expoziție se va dezlega.

Ceva trebuie sacrificat, au spus ei, cineva trebuie să facă un sacrificiu, să ceară Domnului cu lacrimi și batere în piept ca expoziția să se facă. Poate că ar fi cazul ca eu să fac asta, să-mi asum mai mult acest proiect pe care l-am inițiat, să-l asum până la capăt. Și mai ales să fac un sacrificiu lăuntric, de pildă să renunț la a mai purta fustă scurtă (deși fustele mele abia trec peste genunchi), dar mai ales să renunț la machiaj (fie și discret, cum îl am) și la capul liber, fără batic. Victoria mi-a dat exemplu cât i-a fost ei de greu să facă astea și ce reacții nesăbuite a avut din partea oamenilor, prietene care i-au smuls baticul din cap și au pălmuit-o, familia care nu a mai recunoscut-o, oamenii care întorc capul după ea pe stradă, uimirea funcționarilor publici când ea intră în vreun birou etc. Dar e un fel de a recunoaște că te supui Domnului și că ești sub protecția Lui. De ce nu încerc și eu să văd cum ar fi de pildă să mă rog în casă cu baticul pe cap? Nu înțeleg că provoc demonii prin asemenea lucruri? Și că trebuie la un moment dat să-mi asum clar o poziție și să arăt asta și în afară? I-am amintit că acum 2-3 luni îmi spunea că eu trebuie să rămân în lume și să-mi joc rolul și să ajut într-un anume fel „lucrarea spirituală” din țara asta. Da, mi-a răspuns Victoria, dar vremurile s-au schimbat, poate e nevoie de un sacrificiu mult mai mare și mai vizibil, căci numai prin sacrificiu se poate obține ceva.

Mi-au vorbit când unul când altul. Îmi repetau că le merge rău spiritual și sunt speriați. Îmi cereau să-i înțeleg. Îmi spuneau că ei cred în mine, că au semne că eu aș putea fi un „suflet pe cale de înviere”, dar că sunt încă în multă confuzie și nu pot înțelege unele lucruri, am încă o gândire lumească pentru anumite aspecte. Le-am dat dreptate, deși le-am spus că am avut și eu și am propriile mele „verificări” în zona spiritualului, că nu am venit spre ei din senin, că am trecut prin etape și probe mult înainte de a-i cunoaște. Si că există mai multe feluri de „a fi în lucrare”, cum spun ei, căci nu pentru toți se potrivește formula ascetică pe care ei au ales-o. Iar felul în care interpretează ei citatele din Biblie aduce cel mult cu calea Sf. Ioan Botezătorul, dar mai puțin cu calea lui Isus, care e mai blândă, mai puțin aspră în exterior și care mai ales mizează pe iubire. Sigur că toate astea trebuie luate nu cu înțelesul curent. În discuția noastră, nu le puteam spune prea mult, sau mai mult în legătură cu Școala mea spirituală, și ca de obicei eu am vorbit mult mai puțin decât ei.

La urmă, înainte de plecare, le-am povestit cum cu câteva săptămâni în urmă auzisem în mine un glas clar care mă întreba cine sunt… Marian mi-a spus că e un semn care se dă la începutul Lucrării dar că nu trebuie să-i dau mare importanță și să nu cred cine știe ce. Victoria mi-a relatat cum și ea a avut un asemenea gând clar ca o voce în minte în seara de 20 decembrie 1989, când ei doi s-au întors de la Ghelari la București. Trebuind să doarmă la un hotel care le repugna, pentru că nu aveau nimic, nici o mobilă, nici un pat în casa lor din București, înainte de a merge la hotel s-au plimbat îndelung noaptea prin oraș. Victoria n-ar fi vrut să se culce la hotel și a plâns toată seara din cauza hotărârii lui Marian de a veni la București în tensiunea acelor zile periculoase. Victoria a luat cu ea o pungă de plastic plină cu aghiasmă, căreia i-a făcut o găurică la fund și cu care, plângând tot timpul, a lăsat o dâră pe tot drumul pe care au mers, de fapt prin toate punctele mai cunoscute din centrul Bucureștiului, căci nu-l văzuseră de mult. Au fost exact cele în care a doua și a treia zi urmau să se întâmple violențele de la revoluție. Se simțea deja o tensiune mare în aer. Si când au ajuns la hotel, înainte de a intra, Victoria a primit un gând clar în minte pe care nu l-a înțeles pe moment și care spunea :„Lacrimile tale din seara asta sunt pentru copiii de mîine”. Adică din 21 decembrie, ziua începerii revoluției la București.

*Acest Jurnal spiritual (pe sărite) continuă seria începută în revista Convorbiri Literare din iulie 2020 până în februarie 2024.

____________

1. Horia este numele soțului autoarei.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 29-31]