Trecerea la roman a Simonei Goșu, cu Stela (Polirom, 2023), vine relativ repede după debutul remarcabil cu Fragil (Polirom, 2021) – un volum de proză scurtă bine primit, multiplu nominalizat și câștigător al unui premiu special, cel al liceenilor, pentru cea mai îndrăgită carte la FILIT 2021. Lucru care nu e de mirare, fiind vorba despre o carte vitală și brutală, ca adolescența, o carte care te cotropește, te cucerește și te lasă sleit. Un vast repertoriu al vulnerabilității, al fragilității, al traumei este desfășurat de-a lungul celor douăzeci de povestiri saturate de adulți ciuntiți, disfuncționali, care vin lesne, prea lesne, în contact cu copii la fel de lesne lăsați de izbeliște. Sunt preponderent adulți antrenați să nu mai simtă durerea, ceea ce îi determină să le-o provoace cu ușurință altora; feminitatea/maternitatea sunt trăite dificil, infiltrate de haos, în timp ce pe spectrul masculinului se evoluează la extreme, între neputință și malignitate.

Pentru fiecare personaj al prozelor scurte există un aici care are un dincolo, un fundal umbros unde se decid, de fapt, lucrurile, acțiunile, viețile. Iar ceea ce acționează de dincolo pare autonom și nu se sinchisește de fragilitatea de aici (nici măcar nu o vede), pur și simplu o strivește și trece senin mai departe. Rezultatul este o umanitate cumplită, teribilă, dar autentică, plină și atât de pregnantă încât ajungi să vezi efectiv personajul, să îi simți durerea, disperarea, extazul. Epicul povestirilor crește în mare parte pe dialog, cu o înaintare curată, tranzitivă, aglutinând detalii aparent neînsemnate, dar care în realitate ajung să aibă un mare potențial disruptiv. De fapt, tehnica narativă este elementul forte al  prozelor de debut, autoarea stăpânind un algoritm ce exploatează dialogic alternanța implozie/explozie, purtând cititorul într-o lume de instincte, abuzuri, transgresări, o lume care trăiește și improvizează dincolo de bine și de rău.

Cu Stela, Simona Goșu trece la roman „cu dexteritate” (așa cum notează Gabriela Adameșteanu pe coperta a patra), dar fără eclatanța debutului și fără a ieși complet din setup-ul genului scurt. Romanul începe cu o descindere în actualitatea imediată, în plin discurs al suspiciunii și al urii, discurs ce dezvoltă varii nuanțe pe parcurs, fără a se epuiza vreodată: „— Dar ce e statu’ ăsta paralel, domnu’ Țane?/— Ăia care-și bat joc de tine, Steluțo. De viața ta, de munca ta, de banii tăi. Înțelegi?” Cele șase capitole surprind șase zile din viața Stelei, de Luni până Sâmbătă, în prima săptămână din octombrie 2018 (cea care precede referendumul pentru familie). La fel ca în Fragil, epicul crește pe dialog și pe monolog, abundent, aluvionar, copleșitor în detalii care, spre final, își ating scopul aruncând în aer povestea. Poveste ce este în principal a Stelei – o femeie simplă, trecută de cincizeci de ani, fostă gestionară ajunsă menajeră în urma unei încercări, cu consecințe penale, de a deveni antreprenoare. Dar nu pierderea jobului este marea ei durere, nici relația virusată cu cei doi copii (Lăcră și Manu), ci pierderea prin retrocedare, după ani de procese cu fosta proprietară și cu Statul, a casei în care locuia. Ajunsă într-un apartament modest dintr-un bloc-fantomă de la marginea Bucureștiului, nu reușește să se împace cu situația, rămâne blocată în trecut, e frustrată și furioasă, iar asta o determină să nu vadă în jur decât hoția, corupția, cenușiul. Neîncrederea ei e compactă, generalizată și supervizată de binefăcătorul domn Țane, un simpatizant PSD în luptă deschisă cu „statul paralel”.

Deși se mișcă mult prin lume și pare atentă la ea, Stela nu reușește să o înțeleagă prea mult, iar de acceptat, o acceptă și mai puțin. În schimb, vorbește neîncetat, iar sporovăiala ei naște alte lumi: nu doar cea a propriei existențe, ci și cea a familiilor din clasa de mijloc la care face menajul (în fiecare capitol/zi a săptămânii este scanată altă familie) și, prin efectul cumulativ, cea a societății contemporane aflate la capătul unei tranziții destructurante și alienante. Elementul comun al acestor lumi este neașezarea lor constitutivă, dezorganizarea structurală, deraierile repetate și sincopele devenite regulă. Se improvizează permanent, atât la nivelul destinului individual, cât și la nivel colectiv. Ca și în Fragil, dramele identitare sunt mai ales ale femeilor, supuse multiplelor presiuni sociale, confruntate cu prejudecăți, copleșite de propria feminitate și de așteptările maximale ale celorlalți. În esență, Stela e o neînțeleasă, o menajeră bovarică pe care viața de familie nu o încape, e prea puțin pentru ea. Încă din tinerețe a știut că vrea mai mult, că are nevoie de mai mult, dar s-a lăsat mereu descurajată de ceilalți și de circumstanțele nefavorabile ale vieții: „Oare de ce a fost ea, în tinerețe, nemulțumită de viața ei? Toată lumea vrea o familie. De ce nu i-a fost de ajuns? De multe ori, prefera să stea mai mult la serviciu, i se părea că-și pierde timpul acasă, cu copiii și gospodăria, ca și cum altceva sau altcineva cu adevărat interesant o așteptau aiurea, prin lume. Dacă se uita în urmă, își dădea seama că au fost perioade când își chinuise familia, tânjind după lucruri fără rost, fără să vadă că oamenii cei mai importanți erau lângă ea. Alergase după cai verzi pe pereți, dorindu-și mereu un serviciu mai bun, visându-se cine știe ce manager și acum, culmea, când căzuse într-o prăpastie profesională, era împăcată cu meseria de menajeră. Ani la rând refuzase să ia în calcul posibilitatea pierderii casei și, când s-a întâmplat, tot pe ai ei îi cicălea, neacceptând situația.” Norocul (și nenorocul) Stelei este că vorbește; vorbitul ține, pentru ea, de supraviețuire: nu poate trăi altfel, trebuie să împărtășească, să iscodească, să ducă vorba mai departe, să se conecteze astfel la viață și tot astfel, din exces, să rateze conexiuni (mai ales cu propriii copii), dar și o anume înțelegere, mai adâncă, a celor întâmplate. Dar Stela vorbește și ca să uite, ca să nu se desfacă de durere, de neîmpăcare. Cei din familie sunt adesea obosiți de tonusul și de logoreea ei, de energia pe care o risipește în jur, inclusiv în eschive și viclenii. Știe și ea acest lucru (de exemplu, știe că ai săi copii s-au descurcat „fără ajutorul meu sufletesc”), dar cedează mereu propriei naturi centrifuge. Atunci când nu vorbește, se întâmplă ca Stela să citească titluri precum Toți oamenii sunt muritori sau Biblia ilustrată pentru copii. Sunt titluri care indică o precipitare de destin; gândul morții îi dă târcoale, visele o neliniștesc, iar viața o pune în fața unei noi crize, de data aceasta una cu potențial fatal: apariția, în toiul nopții, a fiului său agresat și abuzat de „maneliștii” homofobi de la sala de sport unde lucra. Manu își asigură părinții că nu e homosexual, dar nu reușește decât să îi provoace Stelei, cea perfect sănătoasă, o criză cardiacă ce pare să pună capăt regretelor, neîmplinirilor, tristeții: „S-a lipit de ușă, apăsându-și fălcile, să oprească clănțănitul dinților, și a avut senzația că alunecă în gol, ca și cum se prăbușea de la înălțime. S-a lăsat jos, ghemuindu-se pe gresie, în timp ce-și mușca unghia arătătorului și, cu un efort neobișnuit de mare, a reușit să ciocăne ușor. După câteva clipe, un glas tânăr s-a auzit, blând și clar, în întuneric, ca un cântec: — Stau la ușă și bat, dacă mă aude cineva, să-mi deschidă.”

Stela (re)trăiește și împărtășește totul, în cele șase zile; în a șaptea zi se produce saltul, trecerea. Când nu mai poate vorbi, e nevoită să trăiască din plin, fără rest. Este un final în linia celor din proza scurtă: detaliile risipite aparent la întâmplare de-a lungul textului se unifică sub efectul catalizator al elementului-surpriză țâșnit de dincolo, din fundalul umbros către care personajul refuză să privească.

Trecerea la roman a Simonei Goșu este, fără îndoială, o reușită, cu toate că, nu de puține ori, lasă impresia că e încă tributară prozei scurte, în sensul excelării pe fragment și mai ales pe dialog, cu o tendință de a supratura epicul. Dar nu performanțele tehnice sunt miza romanului, ci povestea Stelei – o menajeră aproape feministă, o femeie pe care rolul în care au distribuit-o familia și societatea nu o satisface, dar nici nu reușește să găsească soluții pentru a ieși din impas.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 34-35]