Volumul de debut al lui Alexandru Funieru^* își întâmpină cititorul, pe coperta întâi, cu imaginea unui șezlong învăluit în năvod, în centrul unui fond alb și sub titlul candelabre în valul artificial. Legătura directă dintre titlu și imagine e dată de înscrierea în semantica acvatică. Pornind de aici, se poate, bineînțeles, vorbi mult și bine despre damnare, limite, artificialitate ș.a.m.d. Pe coperta a patra, Caius Dobrescu și Andrei Dósa anunță un spectacol poetic ce tinde spre critică socială și autocritică, unul în care se îmbină frisonul, ivit din devoalarea funcționării unor inerții păguboase, și delectarea, oferită de inteligenta gestiune a ludicului. Lor le confirmă parte din spuse clapeta care conține inspirat selectatele versuri: „pe vremea lui mumulean se făcea carte/ și țuică de pere se făceau prunci icnind de durere/ din brazi și păltinași și din neveste severe/ se făceau integrale din sinus pătrat de cosinus la cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda”. Sunt, iată, versuri care jonglează inteligent cu perspectivele asupra trecutului. De o parte, se recunoaște cea care-l idealizează, ea fiind caracteristică discursului conservator, mândru de uzitarea tuturor clișeelor folclorice și mistificărilor romantic-bombastice privitoare la sănătatea, vigoarea și inteligența nației, care ar fi puse în pericol de progresismul denaturant al prezentului. De cealaltă, e persiflarea acestei idealizări, căci toate sacrosanctele conservatorismului par „radical din ursul panda” – o sintagmă ce poate suporta destule semantizări.

Fragmentul de poezie citat creează deci expectanța unui angajament ideologic prin care Alexandru Funieru s-ar înscrie în trendul progresist al poeziei prezentului. Privit însă în contextul poeziei din care face parte, Elegie pentru orașele verzi,  se impun nuanțări. Pentru a semnala câteva, mai întâi s-o vedem: „Nu mai vrem alți hoți în afară de noi/ blatiștii cool cu suzete lapte praf căzut din plete/ nu mai putem rata și de data asta/ marele protest dorința sinceră ca din beție/ să ne putem trezi la oră fixă-n fiecare zi/ să tragem cu arcul trilobat din arhitectura ameyyat/ în cauciucurile autobuzului numero 8/ iar după această primă izbândă să cerem/ eliminarea artei perverse a origamiei atât din curricula/ cât și din practica școlară în locul ei/ să se studieze efectul teratogen al autobuzelor cu hidrogen/ să aducem din nou zile cu trei sori în frunte verzi/ dumbrăvi cu filomeliu vrem autobuze// cu heliu să zboare/ peste iuliu maniu colț cu miami beach/ vrem stații eco pentru care cu boi mici a doua/ zi mergem iar la servici pocnind din bici și oftând așa:/ pe vremea lui mumulean se făcea carte/ și țuică de pere și păltinași și din neveste severe/ se făceau integrale din sinus pătrat de cosinus la cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda!” Titlul anunță o viziune ecologistă. Dincolo de el se desfășoară, într-adevăr, un discurs ce tinde și spre așa ceva, dar accentul e pus nu numai pe devoalarea inerțiilor mentalitare pășuniste, incompatibile cu urgențele prezentului, ci și pe denunțarea exagerării din direcția autointitulată progresistă, pe un radicalism care își subminează propriul suport ideatic. Ironia și autoironia – căci autorul se include în acel noi –  sunt cât se poate de stridente.  Prin inserarea unor secvențe ca „blatiștii cool cu suzete lapte praf căzut din plete”, „vrem stații eco pentru care cu boi mici a doua/ zi mergem iar la servici pocnind din bici” și „cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda”  atenția e fixată și pe muzicalitate, pe formă. Evidențierea esteticului, de nu chiar scoaterea lui în prim-plan, semnalează anularea funcției hegemonice a ideologicului cu care au învestit bună parte din poeții prezentului poezia. Prin aceasta, e formulat un grad înalt de scepticism față de orice convingere „tare”, față de radicalismul ideologic, fie el literar sau nu. Ceea ce rezultă este, „propagandă în răspăr și bășcălie” (Andrei  Dósa) sau, cum a spus Lucia Țurcanu, „un antimanifest” („Tot acest discurs dezinhibat, uneori aglomerat imagistic, alteori ponderat, ludic și în același timp permeabil la tonalitățile grave, ia forma unui manifest împotriva manifestelor și ideologiilor contemporane – fie din social, fie din poezie – care dau semne de extremism.”) ^**.

Alexandru Funieru o ia așadar, din start, într-o direcție proprie, dacă e să-l raportăm strict la contextul  poetic proxim momentului apariției volumului său. Unicitatea sa e dată nu numai de raportarea ideologică polemică, ci și de particularitățile limbajului și de afinitățile estetice manifestate. În privința afinităților, au fost deja semnalate reverberații optzeciste, în special dinspre Alexandru Mușina (Andrei Dósa), dar și reflexii ce amintesc de Sorescu și chiar de Florin Dumitrescu și Brumaru (Lucia Țurcanu). Oricâte s-ar mai găsi, ele fiind inerente unui poet care mizează și pe cultural, pe referințe nu de puține ori, rămânem la ideea unor afinități asumate și integrate la locul lor în formula estetică proprie.

Poetica din candelabre în valul artificial include un ritm frenetic al spunerii. O voluptate discursivă care îi pare Andreei Pop a deraia spre verbiaj („Verbiajul e la ordinea zilei, oricum, și prefigurează foarte reușit toată psihologia asta barocă a poemelor”) ^***. Totuși, sunt mai tentat să cred că luxurianța detaliilor deseori schimbătoare de sens, sau barochismul (semnalat tot de Andrei Dóșa) își joacă foarte bine un alt rol chiar și când înșiruirea de cuvinte tinde, derutant, spre dicteu automat ori ermetism. Prin intermediul ei e constituit un flux de secvențe reverberante care invadează conștiința și în care fiece cuvânt e la locul lui pentru a stârni puncte de plecare spre glosare. Se poate spune că miza poeziei din acest volum de debut este una ideatică, în descendența liniei barbiene, în timp ce emoția e, desigur, mereu camuflată, după cum se vede în versuri cum sunt cele din În poezie vă place umorul umpik trist pe final: „Să știi te rog să mă crezi/ un om care face/ 30 de km pe zi pe jos în cerc/ (să-ți explic?) până la/ epuizare și exersează the hook/ la coș mic de copii/ nu e un om fericit/ dacă ar fi fericit ar rămâne pe loc cu/ călcâiele legate de sfoară/ Țeapăn de la infarct.” Până și forma contaminată english e cu tâlcul ei.

În cele trei grupaje ce alcătuiesc volumul se regăsesc atât sondări în trecut (fie că e vorba de copilărie sau de anii postadolescenței), cât și scrutări ale prezentului. Prin ele poetul își construiește o poetică eclatantă, cu accentul pus pe spectacolul ideatic, care-l plasează printre cei mai inspirați debutanți ai perioadei.

________

^* Alexandru Funieru, candelabre în valul artificial, Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2023

^** Raftul cu debuturi – un contramanifest, în vivafm.ro /19 martie 2024 – https://vivafm.ro/2024/03/19/raftul-cu-debuturi-un-contramanifest/.

^*** Monotonia luxuriantă, în Vatra, nr. 12/2023, p. 33.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 37-38]