Revista „Vatra”, publicaţie de tradiţie şi prestigiu (înfiinţată în 1894 de Caragiale, Slavici şi Coşbuc la Bucureşti, cu serie nouă, din 1971, la Târgu Mureş) e o revistă prin esenţa ei democratică, care dezavuează orice text, mesaj sau act de antisemitism, xenofobie sau ură. Cititorii noştri știu că „Vatra” e una dintre publicațiile culturale care a promovat constant dialogul intercultural, respectul datorat culturii, identităţii și drepturilor minorităților din România, prin traduceri, numere tematice, articole, dedicând o atenție permanentă literaturii scriitorilor evrei din România – dar și din Israel –, precum și contribuției lor la literatura română. Revista noastră și-a asumat principiile democrației culturale, încurajând comunicarea dintre culturi și aprofundarea cunoașterii literaturilor realizate de confrații noștri considerați minoritari. Faptul că unele opinii şi formulări antisemite ale domnului Dan Culcer au depăşit cadrul strict democratic şi au scăpat atenției noastre este nefericit şi regretabil. Ne-am desolidarizat şi ne desolidarizăm în întregime de orice astfel de afirmaţii discriminatoare şi ofensatoare, apariția articolului dlui Culcer fiind un accident cu totul şi cu totul regretabil pe care ni-l asumăm, asigurându-ne cititorii că ne vom spori atenția și exigența. Un exemplu de promovare a dialogului intercultural este şi faptul că în rubrica „Lecturi” pe care o susţin în paginile revistei „Vatra” interpretările şi analizele mele sunt dedicate şi unor scriitori evrei importanţi (Norman Manea, Andrei Oişteanu, Leon Volovici, Andrei Codrescu, Lucian Raicu, Andrei Cornea). E cazul articolului care urmează, consacrat personalităţii lui Andrei Cornea, filosof, eseist, publicist, traducător şi om al cetăţii cu activitate civică exemplară.

Andrei Cornea este unul dintre cei mai importanţi eseişti contemporani. Cu o inepuizabilă vervă publicistică şi o dispoziţie logică impecabilă, Andrei Cornea expune, în subtextul sau în textul cărţilor sale, idei-forţă, cruciale, definitorii pentru lumea în care trăim, pentru dialogul cu trecutul sau pentru confruntarea continuă cu un prezent descentrat. Cărţile  sale (Scriere și oralitate în cultura antică, Turnirul khazar, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății, Cuvintelnic fără frontiere, Penumbra, Realitatea și umbra, Povești impertinente și apocrife, Noul, o veche poveste, O istorie a nefiinţei în filozofia greacă, Excepţia etc.) sunt pledoarii pentru adevăr, configurând imaginea unui eseist atras de zone problematice, de carenţele epocii noastre, printr-o atitudine polemică, militantă, deloc austeră, moderată sau impersonală. Scriitura cărţilor lui Andrei Cornea este, dimpotrivă, intens personalizată, ea preluând culoarea temperamentului autorului, gânditor de profesie, eseist cu vocaţie, combatant civic responsabil şi ardent. Vocea autorului pare cu atât mai vie cu cât multe dintre cauzele pe care le apără sunt, s-ar zice, greu de câştigat, dacă nu de-a dreptul iremediabil pierdute (reactualizarea studiilor clasice, revirimentul eticii în dauna relativismului cultural, reevaluarea rolului memoriei într-o vreme a amneziei culpabile etc.).

În cartea Scriere și oralitate în cultura antică (Humanitas, 2006) este dezbătută relaţia dintre două concepte majore ale Antichității, care se regăsesc în dialogul Phaidros, eseistul analizând două „tehnici” ale scrierii („anamnestică” și „hypomnestică”), corelate unor principii culturale („principiul organicității” și „principiul listei”) din orizontul civilizaţiei greceşti și ebraice. Astfel, tehnica greacă exprimă „reducerea informației prin elaborarea unor «rețele de legături» în interiorul materialului”, în timp ce tehnica ebraică se fundamentează pe „înregistrarea externă, cu ajutorul unei liste, a unei informații bogate”, aceste elemente fiind asociate unor opoziții secundare: sociale („modul politic”/ „modul administrativ”), lingvistice („cuvântul-gând”/ „cuvântul-lucru”), estetice (sofist/ „sopher”) sau științifice („theourgie”/ filosofie). Prin analize de texte, demonstraţii abile, excursuri în etimologie, geopolitică şi filosofia culturii, Andrei Cornea reevaluează hermeneutic unele texte care conferă legitimitate demersului său, precum comentariul la un fragment din Geneză, privit din perspectiva unei liste, a unui inventar al facerii universului: „Aici își afla originea, sub aspect stilistic cel puțin, sentimentul transcendentei absolute a divinului, sentiment atât de specific Vechiului Testament: evenimentele enumerate de o «lista» nu pot fi, în principiu, organizate într-o secvență inteligibila și previzibila; logica listei nu este alta decât lista însăși ce e lipsita de logica. Niciodată un proces-verbal nu este pe potriva realității pe care o notează; totdeauna relatarea să este sumara și imperfecta. În cazul de fata, aceasta revine la a recunoaște că omenescul nu e pe potriva divinului, iar umbra imperfecta a redării devine acum doar dreptul de a întrezări strălucirea incomprehensibila, pentru creatura, a Creatorului.” Stabilind diferenţe şi antinomii, eseistul reuşeşte să resuscite „câteva sensuri întunecate, opacizate, acoperite, ale unor banale, comune, cuvinte și «instrumente» de civilizație”, demonstrând utilitatea demersului filologic de calitate. De pildă, e reprezentat destinul emblematic al unor cuvinte cu rol de cultureme ce condensează în structura lor dinamica gândirii şi a civilizaţiei greceşti. Un astfel de cuvânt, cu dublu sens (a scrie şi a picta) este graphein, care a avut „o interesanta și nebănuită consecință: un rol relativ umil în ierarhia sociala a pictorului și a picturii, poate și deoarece aceasta pare a fi insuficient distinsa la nivel noțional de mult-suspecta scriere”. Cartea lui Andrei Cornea este astfel, în conţinutul şi alcătuirea ei, o pledoarie pentru rolul şi rostul umanioarelor într-o lume a globalizării, virtualităţii informatice şi relativizării.

În cartea O istorie a nefiinţei în filozofia greacă. De la Heraclit la Damascios (Humanitas, 2010), Andrei Cornea revalorizează  tema penumbrelor, a negativităţii ontice, în contrast cu solaritatea fiinţării, cu reprezentările clare, apolinice. Este revizitată nuanţat pleiada de filosofi care au fost tentaţi de reflecţia asupra nefiinţei (Platon, Socrate, filosofi atomişti, stoicii, Plotin), subliniindu-se particularităţile „gândirii meontologice” (de la „meon”, în greacă „ceea ce nu este”) care acceptă printre obiectele sale de cunoaştere şi „ceea ce este altceva decît fiinţa“, ambiguitatea şi relativismul, amestecul de lumină şi umbră, în contrast cu gândirea „anti-meontologică“ prin care se subliniază unitatea şi densitatea fiinţei, separându-se esenţialul de accidental, iluzoriu, aparent. Cu alte cuvinte, o spune răspicat eseistul, „e o deosebire esențială între «a vorbi despre nimic» și «a nu vorbi nimic»”. Într-o primă instanţă a perceperii nefiinţei, se afirmă „supremația gândirii raționale în mod excesiv și exclusiv, pentru (ea), realitatea trebuie să se plieze gândirii raționale – și nu invers; iar dacă nu e în stare, cu atât mai rău pentru realitate”, pentru ca apoi, prin intermediul unei „ipostazieri meontologice”, să se ajungă la modalitatea prin care se poate „da corp unei realități operaționale”. Andrei Cornea consideră, pe de altă parte, că gândirea apofatică este orientată spre un orizont al ontologiei, punând între paranteze reprezentările nefiinţei, după cum relevantă este la filosofii neoplatonicieni (Plotin, Proclus, Damascios), reprezentarea a ceea ce este „dincolo de Fiinţă“ şi „dincolo de gândire“, într-un mod în care, în fond, „gândirea se pierde pe sine”. Distincţiile nuanţate între gândirea ontologică, meontologică şi anti-meontologică reprezintă fundamente ale unor modele conceptuale de comprehensiune a lumii, incluzându-se aici, în mod paradoxal şi problematica nefiinţei. Atent la accidentele imediatului, la limitele cunoaşterii şi la tensiunile contrariilor, eseistul relevă beneficiile gândirii meontologice, care, în cadrele raţionalităţii, exprimă penumbrele, detaliile, nuanţele, crizele şi diminuările realului, refuzând simplificările şi posturile rigide, modelele arbitrare şi reprezentările absolutiste. Cartea lui Andrei Cornea este, cum s-a mai spus, un periplu fascinant prin peisajul mirabil al gândirii greceşti, în căutarea modulaţiilor paradoxale ale temei nefiinţei, sau, cu alte cuvinte, în căutarea pluralităţii. Asumarea metodologică a problematicii nefiinţei şi a unei atitudini meontologice este rodul unei lecturi atente, nuanţate, de o claritate cuceritoare a filosofiei greceşti.

Excepţia (Humanitas, 2021) este, încă din subtitlu, o „încercare de antropologie filozofică”. Un fragment din carte e revelator pentru conţinutul, viziunea şi intenţiile autorului: „Excepția care suntem, într‑un sens, tot ea e și regula, într‑alt sens; trăim, fără îndoială, ca făpturi «de‑o zi» și ca «visul unei umbre», cum suna versul lui Pindar, dar, oricât de rar, iată‑ne uneori și în rolul torței care iluminează o clipă întregul și‑i furnizează etalonul măreției. Infime și sordide slugi «toată săptămâna» și, de fapt, aproape tot timpul minuscul ce‑l avem la dispoziție, devenim totuși în câte‑o minunată și rară «ziuă a șaptea» boierii mari ai tuturor lumilor”. Dezbatere filosofică provocatoare, cartea lui Andrei Cornea poate fi considerată ca o continuare a cărții despre miracol și despre „neverosimila făptură a libertății”, printr-o interpretare a  binomului excepție-regulă. La început, eseistul se referă la „rușinea de a fi om”: „Dacă niciodată nu mi-e rușine că sunt, pur și simplu, om, înseamnă că voi considera marile fărădelegi sau chiar defecte constitutive ale omului drept tot atâtea situații practic normale după legea naturii omenești, recurente mai ales într-un anume context istoric și social sau într-un anume regim politic”. Valorizând numeroase referinţe şi irizări conceptuale, Andrei Cornea îşi configurează orizontul problematizărilor într-o înlănţuire de idei care fascinează prin glisări şi întrepătrunderi subtile, prin definiţii, delimitări şi aderenţe. Regula-rectitudine, de pildă, este „etalonul sau canonul cu care ele sunt comparate, prin care ele sunt evaluate și măsurate și pe care cumva poate părea că se străduiesc să-l aproximeze, să-l imite, să i se asemene cât pot mai bine, de parcă el le-ar constitui scopul devenirii”. Andrei Cornea este şi un prozator înzestrat. Talent său epic, incontestabil, se naşte din împletirea exerciţiului ideatic şi a implicării civice (Povești impertinente și apocrife, 2009, Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia, 2015, Lanţul de aur, 2017). Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie (2019), roman plasat la aproape trei decenii după anul orwellian 1984 se defineşte prin senzaţia de imersiune în miezul realităţii imediate, cu eroi ce animă un scenariu post-utopic. Între aceste personaje, Winston Smith exersează un joc instabil între prezentul confuz şi trecutul cu desen limpede. Relieful trecutului provine din aluviunile unei memorii ce îi conferă eroului calitatea de martor; dinamica sa ontică şi intelectuală examinează aura de negativitate a ideilor care, o dată transpuse în realitate, îşi vădesc forţa malefică, sau versatilitatea prezentului care se naşte din capcanele unui trecut greu de înţeles. Şi în romane filiaţia eseistică este incontestabilă, prin circulaţia ideilor, configurările unor dezbateri morale, argumentaţia strânsă şi timbrul necesar al recursului la metodă, la spiritul de geometrie. Cărţile lui Andrei Cornea ilustrează din plin temperamentul unui gânditor de mare forţă şi scriitura subtil-rafinată a unui eseist înzestrat.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 129-131]