Liviu Malița

Conservatorismul ca frondă

Câteva opinii fără metodă dintr-o dezbatere care a început să-și recicleze propriile idei. Mă limitez la unele glose la întrebările dvs.

Despre concepte 

Textul anchetei ne aruncă direct în inima opoziției „stânga” / „dreapta”, sugerând o accepțiune reductivă și restrictivă a conceptelor de cancel culture și political correctness, ca sintagme dezaprobatoare inventate de „dreapta” pentru a contracara prin caricatură și a discredita reformele propuse de „stânga”. Reproșul, nici el inocent, este că dreapta dezavuează discriminarea pozitivă, pentru pericole imaginare, în schimb, e mută față de recrudescența extremismului, a rasismului și a altor forme de marginalizare și de excluziune socială. Pe scurt, identifică pericole doar la stânga și în discursurile emancipatoare. De fapt, prezintă discriminarea pozitivă ca pe un pericol iminent de radicalism social, pentru a putea conserva statu quo-ul.

În replică, în dezbaterea planetară, se afirmă că „stânga” se vrea justițiară prin excelență, idee repetată până la a deveni un clișeu autoflatant. Realitatea arată, însă, diferit față de imaginea de sine pe care „stânga” dorește să o proiecteze. Astfel, spre exemplu, criticii marxiști radicali de la marile universități occidentale vorbesc din interiorul privilegiilor capitaliste. Ei beneficiază de salarii avantajoase, provenind, conform propriului discurs, din munca exploatată a muncitorilor. Nu s-a înregistrat, însă, vreun caz al vreunui universitar marxist care să urmeze recomandarea lui Lenin și să-și egalizeze propriul salariu cu acela al unui muncitor, donând diferența în favoarea proletariatului exploatat. Tendința este, dimpotrivă, de a migra spre universități și catedre americane, subvenționate generos de către miliardarii capitalismului imperialist. Referitor la demersurile de reformă ale stângii, imputarea este că întrețin un climat inflamat, de intoleranță, alimentat de o retorică partizană furioasă, și nu fac decât să producă zguduiri în sistem, cu efecte destabilizatoare ce au început să se resimtă. În cel mai bun caz, li se poate concede că urmăresc scopuri nobile, dar obțin (ocazional, însă tot mai frecvent) consecințe nedorite și rezultate contraproductive.

Istoricul problemei atestă, într-adevăr, utilizarea cu predilecție de către reprezentanții dreptei americane a sintagmelor cancel culture și political correctness ca etichete polemice, peiorative, care încearcă să proiecteze o lumină defavorabilă asupra fenomenului pe care îl desemnează. Astfel, expresia cancel culture se referea, inițial, la demersuri ale stângii, care îi denunța retrospectiv pe marii corifei ai trecutului pentru diverse derapaje etice. Percepută ca abuzivă, neglijând esteticul ori măreția gândirii filozofice, aceasta a fost etichetată de dreapta ca făcând parte dintr-o cultură a reprimării. Situația caracterizează momentul incipient al mișcării, la începutul anilor ʼ90, când astfel de formule de maximă rezonanță erau aplicate unor exemple extreme, izolate, dar transformate, pentru impact maxim, în pattern național. Între timp, lucrurile s-au modificat dramatic, iar fenomenul s-a extins dincolo de intențiile nobile declarate. Bunăoară, corectitudinea politică, începută ca intervenție decentă, ușor puritană chiar, pentru a igieniza limba, prin anularea unor expresii care mențin stereotipii ce perpetuează inegalitatea, și pentru a asigura „echitatea câmpului de joc”, a sfârșit prin a fi utilizată ca strategie discriminatorie în politicile de numiri și de promovare profesională. 

Imputarea că sintagmele în cauză au fost născocite de dreapta (deși nu doar conservatorii le folosesc) nu rezolvă polemica. Există, afirmă stângiștii, și o „corectitudine politică” a dreptei, care își impune propriile coduri, dar care nu sunt blamate, așa cum sunt reglementările stângii, considerate abuzive. În retorica partizană, termenii au devenit încărcați și confuzi, încât dezambiguizarea lor se impune. (Unii propun înlocuirea lor cu sintagme alternative mai neutre, precum call-out culture – o cultură „a tragerii la răspundere”.) Într-o accepțiune generală, de exemplu, cultura cancel definește blocarea exprimării unei opinii contrare (indezirabile), fiind utilizată de către cei care se simt minoritari, ultragiați. De fapt, e vorba despre niște thick terms/„termeni denși”, în care componenta descriptivă și cea evaluativă coexistă într-o unitate inseparabilă ce pune presiune asupra distincției dintre fapt și valoare. În cazul lor, neutralitatea (pură marotă retorică) este imposibilă. Cancel culture și political correctness sunt concepte oximoronice și afirmă paradoxul că, deși sunt orientate spre scopuri pozitive, conțin referințe negative/defavorabile: „suprimare”, „anulare”, „sancționare”, „pedepsire”, „ostracizare”, „boicot”. Așa se face că „legea egalității”, ce ar trebui să fie legea care previne, dimpotrivă, se asociază cu discriminarea, fie ea și pozitivă. În mod ironic, fiecare termen își conține antonimul. Conceptul însuși de clasă din expresia „egalitate de clasă” implică un fel de inegalitate; la fel, „egalitatea rasială”, deoarece conceptul de rasă se bazează pe prezumția de diferență. În consecință, mai important decât a sublinia caracterul depreciativ al acestor expresii este a deveni conștient de efectele lor paradoxale, corectabile numai prin ieșirea din gândirea dihotomizată. Doar prin reconceptualizare poate fi operaționalizat un fenomen social complex precum cel la care se referă acești termeni.

Am apelat la volute (pedante) pentru a mă apropia de fenomenul social la care presupun că se referă ancheta dvs. Un fenomen căruia dreapta, se zice, îi atribuie, pentru a-l discredita, etichete peiorative, în timp ce stânga îl promovează și îl glorifică. (Ceea ce dreapta a numit depreciativ cancel culture și political corectness, stânga tinde să desemneze mai recent cu expresia woke culture/„cultura trezirii”, pentru a indica direcția progresului.) Oricare ar fi fenomenul vizat, el devine suspect, din moment ce antrenează un atare maniheism. Este foarte posibil ca fenomenul descris de acești termeni să fie el însuși contradictoriu.

Creditând o viziune pe care adversarii o consideră în cel mai bun caz utopică, ar fi vorba despre un program incluziv asupra vieții sociale, ba chiar a vieții pur și simplu, și de eforturi de abordare a inechităților, care să contribuie la realizarea obiectivelor legate de egalitate și de dreptate. Se dorește, cu alte cuvinte, aplicarea unui standard etic acțiunii sociale, care ar rezulta dintr-un consens actual asupra principiilor morale, a echității sociale, precum și din cultivarea interesului public pentru ele. Progresul moral, așa cum îl înțelegem în acest moment istoric, în „cea mai bună dintre lumile de până acum” (Popper), ne permite să propunem aceste schimbări, pentru a modifica condițiile-cadru în care discriminarea socială se produce. Fiecare individ trebuie să asimileze în conștiință noile obiective, disociindu-se de o serie de atitudini, credințe și valori tradiționale, precum importanța identităților de gen binare și a formelor tradiționale de comportament sexual, cu roluri clare pentru bărbați și femei, creșterea copiilor în cadrul căsătoriei, dezaprobarea homosexualității, a stilurilor de viață transgender și a drepturilor LGBTQ, aderarea la valorile, practicile și credințele religioase ș.a.m.d. Argumentul forte avansat este că instrumente precum sex/gen, natură/cultură, vârstă, religie și altele sunt simple constructe sociale utilizate adesea abuziv, cu scop discriminatoriu, discriminarea fiind înțeleasă ca expresie negativă a inegalității și a nedreptății.

Pentru a nu evita propria evaluare, am să spun că ancheta dvs. este subtil favorabilă stângii, dar are meritul că ia în serios problema, ceea ce anunță o schimbare de paradigmă a mentalității românești. 

Despre noi

Nu încape vorbă că temele enunțate aici se înscriu într-o direcție de import. Originea și istoricul acestor concepte sunt legate de cultura și de civilizația occidentală și caracterizează comunitățile postindustriale (SUA, în principal), unde, afirmă teoria modernizării (în versiunea revizitată de Ronald F. Inglehart), „datorită proceselor pe termen lung de rotație demografică și unor niveluri tot mai ridicate ale educației universitare, aceste tipuri de valori liberale progresiste au crescut treptat în popularitate, începând cu anii 1960 și 1970, pentru a deveni credințe dominante astăzi”. Acțiunea lor este mai vizibilă la generațiile tinere, educate, și în medii emancipate, precum universitățile, iar în interiorul acestora, la reprezentanți din domeniul științelor sociale și politice, psihologie, litere, filozofie, arte. Cel mai probabil, acest gen de opinii predomină la utilizatorii care postează activ pe platformele online, devenind influenceri.

Modelul se răsfrânge și la noi. Preluat recent din Apus, doar după integrarea în UE, ca semn al racordării culturale, el este, într-o țară mediu dezvoltată ca România, încă la începuturi. Deocamdată, este apanajul unei elite intelectuale, fiind alimentat mai ales de discuții care își au punctul de plecare în universități. Aceste comunități sunt mult mai bine conectate cu mediile academice occidentale și cu centrii/centrele de gândire progresistă din societățile postindustriale și au, totodată, acces tehnologic lesnicios la rețelele de socializare. Tind, de aceea, să se transforme, conform rolului asumat, în promotoare ale înnoirii. E de spus că e vorba de o înnoire în plan social, ceea ce le oferă susținătorilor lor un prestigiu comunitar emancipator, al situării într-o avangardă, într-o dinamică contrapusă conservatorismului, osificării ș.a. Promovarea unor idei progresiste într-un mediu social în care tendința generală este ca ideile tradiționale să fie acceptate drept adevărate și fundamentale este însoțită de o atractivă aură iconoclastă. În al doilea rând, fenomenul asigură acestor intelectuali, tineri sau aflați la vârsta biologică și socială a maturității, care au beneficiat ei înșiși de resurse diverse de formare profesională, un motor al fascinației și o solidaritate transgenerațională cu studenții. Iar admirația acestora este o modalitate de a-i fideliza. Deși nu dețin decât izolat poziții de decizie în universități, nici nu au acces direct la resurse, astfel de intelectuali angrenați în acțiuni de frondă, care se presupune că exprimă o direcție progresistă, câștigă autoritate.

E adevărat, cultura română s-a transformat ea însăși în acești ani, apropriindu-și inclusiv această problematică. Departe de a reprezenta statistic mentalitatea publică, astfel de teme marchează, însă, un pionierat. România cunoaște încă o polarizare intensă și lupte politice aprofundate în clivajul dintre valorile conservatoare și cele liberale. 

Despre estetic

Invocați, în textul anchetei, „deja clișeizata opoziție dintre ideologic și estetic”. Discuția despre estetic este oțioasă. Mă rezum la a preciza că, riguros vorbind, opoziția este între „artă cu teză” sau artă militantă și autonomia esteticului. De fapt, din perspectivă marxistă, binomul „estetic” / „ideologic” se anulează. Esteticul se înalță pe eșafodajul unei ideologii, astfel încât autonomia esteticului este tot un program ideologic, dar prezentat (în mod ilegitim) ca nefiind asta. Așadar, ceea ce se omite adesea din ecuație este, pe de o parte, că esteticul nu exclude ideologicul, ci doar îl remodelează, iar, pe de alta, că valoarea estetică transgresează valoarea ideologică a operei. Numai că mefiența față de estetic s-a accentuat, încât invocarea sa te plasează instantaneu în categoria descalificantă a conservatorilor.

Rămâne demn de observat că analiști autointitulați „progresiști” sunt prizonieri ai logicii binare/duale, adică, ai unei logici tradiționale. Ei lucrează tot cu opoziții, precum „estetic” vs. „ideologic”, dar deplasează accentul pe cel de-al doilea termen, privilegiindu-l. Aș mai aminti faptul de istorie literară că militantismul de orice tip exprimat tezist în artă nu a înregistrat succese notabile. Forța literaturii stă în empatia față de victime și de grupurile marginale, pe care o duce la expresie, și nu derivă din promovarea unor sloganuri/teze. Marile opere sunt prin excelență ambigue, subversive, în timp ce o operă didactică e aseptică: corectă ideologic, dar anostă artistic.

Cât despre întrebarea dacă o platformă ideologică de promovare a echității sociale poate conduce la configurarea unui canon alternativ al literaturii (române), ea reprezintă o temă dificil de tranșat, grea de dispute. Efortul este, de aceea, dezarmant. Totuși, ideea de canon articulat estetic al literaturii tinde să fie o contradicție în termeni pentru adepții artei ca ideologie. Și, da, criticii literari din România ultimelor două decenii acordă adesea prioritate valorilor etice / ideologice ale unei opere. Un roman e declarat excelent pentru că e feminist, capitol la care literatura română e deficitară. Deseori, exaltarea analistului de a-i sublinia noutatea îi obturează simțul critic. Intenția de promovare cu orice preț a „progresiștilor” depășește cu mult solidaritatea de generație și/sau entuziasmul provocat de împărtășirea unei ideologii (literare). Strategia include uneori o kabală a criticilor care ocultează (în orice caz, evită să sancționeze) derapaje în arhitectura operei, improprietăți de limbaj etc. Prevalează zelul de a promova „progresismul”, fie și în detrimentul profesionalismului.

Despre literatură, artă, teatru, dar și despre societate

Chestiunea interogării morale și politice de tip cancel culture ori political correctness este, la rândul ei, controversată. În principiu, găsesc salutară activarea eticii în societate. Ca orice fenomen, acesta suportă, însă, și el contextualizări, iar unele impun precauție. Nu trebuie, de exemplu, ignorat paradoxul că, în timp ce conceptul de etic este supus, sub presiunea unei gândiri sceptic-relativiste, unei acțiuni dizolvante, el este tot mai intens promovat în conexiune cu politicul, pe care (putem presupune) îl deservește. Semnificativă este și tendința generală a activiștilor și a artiștilor de stânga, cu posibile excepții ale unor marxiști, de a identifica inechitatea socială prin lipsa de drepturi a minorităților sexuale, fapt ce a antrenat mutații între public și privat, în înțelegerea drepturilor minorităților sociale oprimate.

O dezbatere ce vizează sancțiuni își pierde caracterul deliberativ (și formativ) pentru moralism și intoleranță. Punctual, o „platformă de reflecție” precum cea vizată de prezenta anchetă, chiar dacă și-a consolidat prezența în mediul educațional românesc, nu a atins pragul intervenției modelatoare. Programele școlare nu comportă modificări dintr-o perspectivă cancel culture din simplul considerent că sunt gândite și aprobate de către conservatori rigizi, cu o concepție anacronică despre literatură și cu o lipsă patentă de receptivitate la nou. Rămâne de discutat dacă o astfel de intervenție este necesară. În schimb, mediul universitar e mai permisiv, dar nici aici ea nu afectează deocamdată decât accidental palierul decizional, fiind mai curând un factor de presiune din partea unor grupuri aflate în avangarda sus-numitei mișcări. 

Nu cred, însă, că arta și educația trebuie să fie zonele prioritare de acțiune ale acestei direcții de gândire. În artă, mai ales, sporește riscul ca pozițiile progresiste să se întâlnească nefericit cu vechi poziții retrograde. De exemplu, nu cunosc, în afară de cenzură, alt termen adecvat pentru intervențiile din afară în opera unui autor, indiferent de cauze și de justificări. Termenii invocați de către activiștii societății civile, precum cei de „contextualizare” sau „revizionism cultural”, nu sunt decât niște eufemisme. Delimitarea critică prin alte texte de departajare e legitimă, nu însă și modificarea textului-sursă. Dezirabil este să te delimitezi fără a modifica obiectul criticii tale. Doar instrumente ale dialogului cultural pot influența conștiința socială a artistului, nicidecum intervențiile prohibitive brutale și operațiile mutilante asupra operei.

Tot mai frecvent, o problematică incandescentă ca cea discutată aici este transferată fără mediere și re-conceptualizare dintr-un mediu social în altul artistic, utilizând, printr-o deturnare abilă, atacul avangardist la reprezentare. Să luăm drept exemplu cazul recent de la Teatrul Mic, când o activistă pentru drepturile LGBTQ, Antonella Lerca Duda, a intervenit, întrerupând pentru scurt timp un spectacol în derulare. Dacă îl citim ca pe un performance de conștientizare a drepturilor persoanelor transgender, gestul are legitimitate publică. Subversiunea este unul dintre puținele mijloace de care dispun minoritățile oprimate. Câtă vreme rămâne cantonată în zona underground, cultura gender e condamnată să fie ofensivă, chiar agresivă. Discuțiile inflamate despre intervenția castratoare a agentului de pază al teatrului nu sunt, însă, în acest context, la obiect. Abia așa, prin intervenția unanim criticată a autorității, performance-ul este unul reușit. 

Menirea acestui performance era de a șoca, de a provoca, pentru a semnala publicului discriminarea socială. Comentariile ce au urmat au alunecat, alimentând confuzia, spre chestiuni de reprezentare artistică/teatrală, egalizată cu cea de reprezentativitate socială. Dacă ultima este perfect validă, prima este în grad înalt discutabilă. Ipoteza este că transgender este o identitate atât de radical diferită de normalitatea social acceptată și istoric constituită, încât, interpretată pe scenă de către un heterosexual, riscă să devieze în caricatură. A vorbi artistic dintr-o perspectivă străină – distanțată – despre condiția de transgender ar echivala cu un alt mod de a consolida stereotipiile defavorabile lui. Spațiul nu permite o dezvoltare a problemei. Voi spune doar că prezumția că numai un transgender poate juca în mod convingător un transgender este falsă și atentează chiar la fundamentul creației teatrale. Nu este exclus, ba e chiar previzibil, ca un actor talentat și având carismă, deși cis- și heterosexual, să poată sensibiliza publicul la condiția marginalizării și oprimării sociale mai mult decât un transgender distribuit în acest rol. Artiștii au fost dintotdeauna buni mediatori. Invoc, în acest sens, adagiul lui Jacques Derrida despre capacitatea (artistului) de „a se adresa celuilalt în limba celuilalt”. În orice caz, consolidarea specificității nu e o cale a incluziunii sociale, ci dimpotrivă. Totodată, dacă în plan social și politic, verdictul despre „sfârșitul erei diferenței” poate părea benefic, sunt sceptic că, în artă, anticipează o reușită. 

Generic vorbind, cancel culture și political correctness au suscitat mai mult entuziasm empatic decât atenție și claritate analitică.

Despre rațiunea necesară

De ce eșuează sau, mai blând spus, de ce au o putere de convingere diminuată proiecte sociale progresiste dedicate restabilirii echității sociale? Se crede că abordări precum cancel culture și political correctness au generat o reacție furioasă de respingere în rândul conservatorilor (și a persoanelor în vârstă), motivată de teama de a-și pierde statutul hegemonic, puterea electorală ori autoritatea. Altfel spus, cei care se opun ar fi niște dogmatici antiumanitari, care nu vor să renunțe la propriile privilegii. Prin contrast, sondajele transnaționale recente indică o schimbare liberală a opiniei publice din punct de vedere social și în direcție progresistă, pentru mai multă egalitate socială, economică și politică. Poate n-ar trebui ignorată atunci cealaltă față a chestiunii, dată de militantismul agresiv al „progresiștilor”, de vehemența cu care își promovează cauza. Se apelează la politica de ultraj și la o strategie a culpabilizării, se recurge la intimidare, boicot și chiar ofensă. Excesele (Al. Călinescu le exemplifică bogat în cartea sa, O lume care a luat-o razna, Humanitas, 2023) indică o „cultură a anulării” în creștere. În schimb, experiența raportată atestă, mai ales în campusurile universitare americane aflate în avangarda acestei mișcări, efecte colaterale perverse, deplorate și de către unii reprezentanți ai stângii moderate: limitarea libertății de exprimare (percepția că ideologia decide mizele de cercetare), nivelare (reducere la tăcere a perspectivelor alternative), intoleranță față de neconformitate (eviscerare robustă a dezbaterii intelectuale), epurarea discursului ș.a. Excesele, chiar izolate, au, prin efectele media, putere de impact maximă, care nu poate fi contracarată de citarea statisticilor liniștitoare. Mai mult, ele invadează toate sectoarele, de la justiție la învățământ, de la politică la mass media, de la artă la inițiative lingvistice. Excesele caracterizează, în prezent, culturile vestice, dar au început să formateze și la noi acțiuni publice similare.

O anumită neașteptare febrilă, o precipitare juvenilă din partea activiștilor societății civile afectează negativ receptarea. Comunitatea (tradițională) se simte asediată, forțată să accepte necondiționat o schimbare radicală, de care nu a fost mai întâi convinsă. Efectele contrare generate de inițiative marca „progresistă” au consolidat rezistența la schimbare, sugerând că sunt idei sau principii proiective, realizabile într-o viitoare nouă ordine socială. În mediile emancipate, unde se află în minoritate, conservatorii, frustrați, tac, din prudență. (Să recunoaștem, făcând apel la poncifuri: tăcerea nu înseamnă neapărat acord, consimțământ, ci poate să însemne lipsa de curaj în exprimarea dezacordului.) Ostilitatea e, în schimb, manifestată, tot mai anarhic, de extrema dreaptă. Așadar, nu doar conservatorismul consolidează rândurile extremismului. Radicalismul „stângist” este expus aceluiași risc.

Ca să se obțină parte dintre rezultatele comunitare dorite, s-ar impune o moderație. Aceste mișcări tumultuoase necesită o stavilă, un obstacol, pentru a se putea ordona și operaționaliza. Ar fi de ajutor dacă pionierii progresului ar renunța la discursul culpabilizării și la ideea că pot aduce în scurt timp egalitatea și echitatea în zone sociale în care ele sunt instalate de milenii. Conștiința publică trebuie pregătită să se transforme. A o violenta și ofensa nu ajută, ba chiar încurcă. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că, după 1960, s-a înregistrat, în plan mondial, o accelerare a dinamicii sociale, care a cunoscut, în ultimele două decenii, ritmuri incompatibile cu puterea de asimilare a populației. Nici nu trebuie ignorată presiunea comunitară, care a crescut exponențial, ori subestimată frustrarea. N-ar trebui, în nici un caz, uitat că mutații în mentalitate de anvergura pretinsă de un proiect precum cancel culture ori political correctness implică o revoluție cognitivă profundă, însoțită de o angoasă similară celei produse de transformările aduse de inteligența artificială. E nevoie, de aceea, de o schimbare treptată.

Cu alte cuvinte, consider că ar exista șanse mai bune pentru ca discursul emancipării sociale să se realizeze lucrând în pozitiv, cu mai multă moderație (mai puțină intoleranță, categoric) și apelând mai decis la câștigarea bunăvoinței, la formarea de coeziuni, simpatii, convingeri, valori comunitare. Altminteri, în loc de a consolida o cultură a toleranței, poate fi regenerată involuntar o cultură a resentimentului. Riscul major este ca, fără voia lor, susținătorii noului și ai echității sociale să alimenteze numărul adepților (și, totodată, al votanților) adversarilor lor.

*

Ioana Pavel

Actualizări necesare – cu sau fără complexe?

Premise

Preocupată fiind, în decursul ultimilor ani, de fenomenele din jurul canonului estetic și nu numai, am avut ocazia să constat o adevărată predispoziție pentru conflict, care antrenează strategiile ironiei, ale cinismului sau ale unor atitudini violente și resentimentare pe care subiectele „fierbinți” le pun în joc (1). În periplul acestor teme se mai înseriază câteva problematici recurente, mai mult sau mai puțin tangente canonului: Nobelul și vizibilitatea culturii române periferice în spectrul hegemonic, poetul național și mistificările ocazionate de celebrările diverselor „zile” și discursuri, (in)actualitatea domeniilor educației și recalibrarea strategiilor învățământului etc.

Toate dezbaterile concentrate în jurul acestor subiecte au demonstrat (și o fac în continuare) adesea, pentru mine, lipsa de acuratețe conceptuală, complexe exacerbate, judecăți impresioniste, fără nicio fundamentare ideatică/teoretică/științifică, atitudini grăbite în formularea verdictelor, generalizări absurde și abuzive, dar și numeroase polemici (cu varianta bătăliilor canonice în materia subiectului care mă obsedează) în care absența comprehensiunii vine din interesul adresat cu precădere unor idei/niveluri/semnificații eminamente diferite în schimbul de replici. Fenomenul nu e unul de dată recentă, motiv pentru care nu văd, în momentul de față, necesitatea și nici utilitatea conceptului de cancel culture, definit relativ de curând pentru a conceptualiza situațiile amintite deja, particularizate/particularizabile în „spiritul” contextului cultural românesc.

Totuși, pentru a da curs invitației, mă opresc asupra unei probleme acute, urgente și actuale semnalate de prezenta anchetă, respectiv consecința (sau absența ei) revizitării istoriei culturale în cadrul educațional și rolul acestor dezbateri în reconfigurarea canonului didactic, înțeles ca ansamblu al literaturii citite/promovate/predate în școală și, în sens restrâns, ca „listă” a autorilor din programă.

Starea de fapt (I): cea mai conservatoare dintre programele posibile

Cum arată programa actuală de literatură română pentru liceu (2) în comparație cu cele care i-au precedat? Studiul diacronic al acestor instrumente normative valabile pentru învățământul preuniversitar din România realizat de Alina Pamfil nu formulează neapărat concluzii definitive cu privire la acest proces (nu acesta e scopul sintezei), dar subliniază în detaliu mutațiile și nuanțele implicate în restructurările curriculare succesive din secolul al XX-lea. Simplificând investigația autoarei, mă opresc la câteva date pe care le consider esențiale pentru a sublinia conservatorismul acut (3) al programei de limba și literatura română în vigoare.

În 1908, autorii vizați pentru studiu sunt Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu și Octavian Goga (4). Ca să contextualizăm, 1908 e anul în care Coșbuc are 42 de ani, Sadoveanu – 28 de ani (publicase doar texte precum Șoimii, Floare ofilită, Vremuri de bejenie, Esopia etc.; capodoperele, Baltagul, Hanu-Ancuței, Venea o moară pe Siret, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, Frații Jderi etc., sunt texte ulterioare anului 1908), în timp ce Goga are 27 de ani.

Reformările programei din perioada comunistă încep în 1947, când autorii programei, sub ingerințele acute ale politicului, consideră că scriitorii reprezentativi sunt Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Zaharia Stancu, respectiv Mihai Beniuc (5). Mai e nevoie să precizez că, în 1947, singurul autor „îngropat” e Liviu Rebreanu, ceilalți sunt cât se poate de „contemporani”? La scurt timp, în 1950, programa intră sub incidența viziunii realist-socialiste, însă, cu toate acestea, literatura română nu e renegată în integralitatea ei. În consecință, elevii studiază textele cronicarilor moldoveni, autori pașoptiști (Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri), Marii Clasici (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale), dar și scriitori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv contemporani (Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Maria Banuș, Dan Deșliu, Mihai Davidoglu etc.) (6). Fără să mă intereseze – acum și aici – utilizarea propagandistică a literaturii perioadei, semnalez, din nou, accesul contemporanilor în programa școlară (Beniuc – 43 de ani, iar Maria Banuș – 36, pentru a da numai câteva exemple).

Din a doua jumătate a secolului al XX-lea amintesc o parte dintre autorii cuprinși în programa din 1977, interesată cu precădere de valoarea estetică: Ștefan Augustin Doinaș (55 de ani), Nichita Stănescu (44 de ani), respectiv Alexandru Ivasiuc (decedat la cutremurul din 1977, la 43 de ani). Făcând o paranteză de câteva decenii și ajungând la programa actuală pentru clasele de liceu (care cuprinde, într-o ordine cvasi-cronologică, următorii autori: Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu, Rebreanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Marin Preda, respectiv „contemporanii” (7) Marin Sorescu și Nichita Stănescu (8)), cred că exemplele sunt suficiente pentru a sesiza faptul că elevii de azi studiază în conformitate cu cea mai conservatoare programă de literatură română a ultimului secol și chiar mai mult (mă gândesc și numai la Sadoveanu, prezent din anii ‘20 ai secolului trecut pe aceste liste…). Observația e reiterată adesea în discursul despre canonul didactic, pe lângă ideea că dificultatea accesului la opera (integrală sau parțială a) unora dintre acești scriitori, din cauza contextului dificil de perceput, a limbajului sau a altor factori/criterii, a devenit o problemă majoră, care îndepărtează elevii de azi de literatura clasică. E adevărat, pe lângă lista „celor 17” canonici, există și alți autori studiați (spre exemplu, ilustrarea programului Daciei literare se face prin studiul nuvelei Alexandru Lăpușneanu – Negruzzi), dar conservatorismul programei rămâne însă același. Nu contest faptul că aceștia sunt esențiali pentru înțelegerea dinamicii literaturii române și nici nu încerc să pledez în mod necesar pentru literatura anilor 2020. Ceea ce cred că e necesar de acceptat (de autorii programelor, dar și de profesorii de limba română, retrași adesea, din păcate, în comoditatea rutinei) e faptul că o potențială actualizare a canonului școlar nu scade relevanța „clasicilor” pentru istoria literaturii române (9), iar înlocuirea unor autori „prăfuiți” cu voci mai recente poate aduce imense beneficii lecturii și literaturii din multiple puncte de vedere.

Starea de fapt (II): în contra misoginismului de astăzi în literatura română. Listele alternative

Anunțând modificările care urmează a fi operate și în programa de liceu (încă neelaborată), publicarea oficială a celei pentru gimnaziu (10) a fost (și) ocazia lansării unei dezbateri pe marginea absenței nejustificate a scriitoarelor din programa de bacalaureat (11), într-o anchetă din Observator cultural. Întrebările adresate invitaților vizează necesitatea revizuirii (ar trebui modificată lista canonicilor sau nu și, dacă da, în ce fel), respectiv lista scriitoarelor care merită un loc pe acea listă. Voi reveni la aceste răspunsuri, cele mai multe generoase și argumentate, însă câteva observații preliminare se impun. Fără să mă lansez în istoria (foarte complicată și nuanțată a) așa-zisei literaturi „feminine”/feministe, respectiv a receptării sale, amintesc câteva distincții necesar de luat în considerare în ordinea păstrării unui echilibru ideatic în dezbatere.

Probabil cea mai importantă observație e aceea că literatura română nu are neapărat o tradiție feministă. Înțeleg prin această tradiție o mișcare ideologică și filozofică, una care antrenează și mecanisme sociale sau culturale mai ample. În spațiul românesc – s-a afirmat – nu există o astfel de mișcare, dar literatura promovează ideologia feministă, întrucât scriitoarele „își propun să desființeze mentalitatea patriarhală prin literatura pe care o fac. O literatură care se vrea expresia trăirilor, obsesiilor, frustrărilor feminine” (12). Apoi, o altă dimensiune a discuției vizează problema receptării falocentrice, care, din perspectiva feministelor, este dată de ideea că textele scrise de femei nu sunt canonice „nu pentru că acestea ar fi lipsite de valoare, ci pentru că cititorii, și mai ales cititorii-bărbați, nu le receptează adecvat” (13). Acest raport de putere, vizibil la toate nivelurile, se dorește a fi înlăturat, pentru că „feministele consideră că marele și poate unicul cusur al canonului este patriarhalitatea lui […] Feminismul are o concepție clară despre cum trebuie organizată societatea și încearcă s-o transforme pe aceasta prin literatură” (14).

Strict în privința discuțiilor despre viziunea curriculară, analiza s-a purtat în termenii unei absențe a literaturii scrise de femei, fără a accesa instrumentarul filozofiei feministe. Ancheta invocată anterior anunța, încă de la început, perspectiva reducționistă pe care, indirect, școala o impune/induce elevilor: „Programa de bac reține modelele, nucleul literaturii române. E grav că din acest bagaj minim lipsesc modelele feminine. Elevii pleacă din start cu o listă exclusivă de scriitori bărbați. Este și un fals istoric, și un fals cultural, și un fals moral. Falocentrismul culturii și societății noastre se învață din școală. În critica românească e și mai vizibil reflexul acestei mentalități masculine autosuficiente și autoritare, care ține cu dinții de canoane exclusiviste și de grup” (15) (Raluca Dună). Această idee transpare de-a lungul celor mai multor răspunsuri oferite, însă există și demonstrații mai precaute la adresa diverselor acuze.

Deși tendințele misogine ale „marilor” critici (Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu) nu pot fi negate, Bogdan Crețu pledează pentru înțelegerea cât mai „realistă” a contextului istoric, cultural și literar deopotrivă, care a defavorizat femeile. Numărul mic al scriitoarelor de secol al XIX-lea, dar și de început de secol al XX-lea nu reprezintă „o deturnare machistă a istoriei literaturii” (16) și „nici rămășița vreunei viziuni patriarhale” (17), ci de o adecvare la situația de facto, chiar dacă una inconfortabilă. Istoricul literar nu poate inventa o altă realitate culturală: „Să inventeze scriitoare de bună calitate, cu opere valabile, încă frecventabile, în secolul al XIX-lea? De unde să găsească el în epocă scriitoare de nivelul unor scriitori precum Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici? Cu Dora dʼIstria, Elena Hartulari, Matilda Cugler, Veronica Micle, Iulia Hașdeu, Adela Xenopol, Maria Cunțan nu se poate încropi tabloul plauzibil al literaturii veacului. Ca militantă, Sofia Nădejde este admirabilă, ca scriitoare, însă, locul ei e acolo unde i l-a fixat Călinescu: lângă N. Beldiman. Egalitatea de șanse, aplicată atât prezentului, cât și trecutului, o înțeleg ca tratament milimetric echitabil, nu ca favorizare (discriminare pozitivă) a uneia dintre categorii” (18). E clar că programa nu poate inventa o altă istorie a literaturii române, dar e la fel de evident faptul că, de la începutul secolului al XX-lea, femeile au din ce în ce mai mult acces la scena literară.

Pentru a contrabalansa unilateralitatea canonului didactic, cei care intră în „război” cu misoginismul sau conservatorismul programei oferă liste de nume (sau, uneori, de titluri de opere) alternative (19), care pot prezenta interes din partea elevilor (notez câteva în ordine aleatorie, atât feminine, cât și masculine): Cella Serghi, Nora Iuga, Magda Cârneci, Adriana Babeți, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Adameșteanu, Mariana Marin, Marta Petreu, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, M. Blecher, Ștefan Bănulescu, Radu Petrescu, Mircea Nedelciu, Ruxandra Cesereanu, Angela Marinescu, Ioana Nicolaie, Ana-Maria Sandu, Nina Cassian, Svetlana Cârstean, Dana Dumitriu, Ioana Pârvulescu, Dumitru Țepeneag, Nicolae Breban, George Bălăiță, Gellu Naum, B. Fundoianu, Geo Bogza, Radu Stanca, Ion Caraion, Leonid Dimov, Ion Mureșan, Cristian Popescu, Florina Ilis… și, să nu uităm, Hortensia Papadat-Bengescu, cu voci care o susțin puternic (Magda Cârneci, Viorel Marineasa, Georgiana Sârbu etc.), dar și unele care semnalează cu prudență dificultatea operei (George Ardeleanu, spre exemplu). Și ar mai fi…

Ținând cont de faptul că oricum canonul didactic e mai restrâns decât cel estetic, frustrările sunt inerente și, până la un punct, firești. Atâta timp cât există selecții drastice (în paranteză fie spus, nici definirea canoanelor didactice alternative nu sunt o soluție dacă urmărim eșecurile unor sisteme de învățământ care au încercat să le pună în practică (20)), reacțiile resentimentare vor fi pe măsură în absența unei educații a echilibrului, prin care să acceptăm că avem dreptul de a asuma perspective diferite asupra aceluiași subiect, dar nu și libertatea de a discuta într-un limbaj nerezonabil și cu o atitudine dezagreabilă, lipsiți de necesara limită/limitare a diplomației. Un dialog care se lasă (încă) așteptat.

Note:

(1) Ioana Pavel, „Canonul ironiei, ironia canonului”, în Ioana Bot, Mădălina Agoston (ed.), Literaturi transnaționale în transmisiune directă: Transilvania, translații, transgresiuni…, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2023, pp. 145-159.

(2) Mă opresc doar asupra acestui ciclu de studii în acest caz, fiindcă programa de gimnaziu nu cuprinde autori obligatorii, lăsându-i profesorului o mai mare libertate în selecția textelor.

(3) Semnalat și de Sanda Cordoș, pe urmele aceleiași investigații, în articolul „Un zmeuriș fără poteci”, în Dilema veche, nr. 383/16-22 iunie 2011, https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/un-zmeuris-fara-poteci [accesat: 11.09.2020].

(4) Alina Pamfil, Ioana Tămăian, Studiul limbii și literaturii române în secolul XX. Paradigme didactice, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005, p. 37.

(5) Ibidem, p. 66.

(6) Ibidem, p. 91.

(7) Absurditatea etichetării drept „contemporană” a unei epoci revolute e subliniată și de Sanda Cordoș: „Poate fi considerată contemporană o perioadă veche de 80 de ani, care cuprinde trei (sau cinci, depinde de numărătoarea exegetului) generații de creație? Este contemporană o literatură care începe cu volumele bunicului (sau străbunicului) literar, născut acum 100 de ani? Faptul că unii autori au învățat (sau chiar predat) în universități că perioada de după 1945 s-ar numi «contemporană» nu înseamnă că termenul mai e potrivit azi, chiar dacă azi ar fi (cum grano salis) de la 2000 încoace”. V. Sanda Cordoș, „Cum se citește azi literatura din timpul regimului totalitar?”, în Liviu Malița (coord.), Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2022, p. 672. Teza studiului este ideea că eșecul lamentabil al istoriilor literare și al criticii literare dedicate literaturii române postbelice se răsfrânge asupra programelor de literatură, foarte puțin interesate de ultimii 50 de ani din cultura română.

(8) ***, „Programa de examen pentru disciplina limba și literatura română”, anexa nr. 2 la OMEN nr. 4923/29.08.2013, indiferent de profilul liceal.

(9) ***, „Cărțile literaturii române la Centenar”, anchetă, în Vatra, nr. 12/2018, p. 43.

(10) ***, „Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română. Clasele a V-a – a VIII-a”, București, 2017, anexa nr. 2 la OMEN nr. nr. 3393/28.02.2017.

(11) Carență subliniată și de Radu Vancu pentru Edupedu. Raluca Pantazi, „Radu Vancu, despre subiectele la Limba și literatura română de la Evaluarea Națională 2023: Poți obține nota 8 fără să tratezi subiectul de elaborare a unui text. Important e tipul de societate pe care îl proiectează aceste examinări: vrem o societate în care oamenii să fie și creativi, să poată argumenta o idee?”, pe Edupedu, 19 iunie 2023, https://www.edupedu.ro/radu-vancu-despre-subiectele-la-limba-si-literatura-romana-de-la-evaluarea-nationala-2023-poti-obtine-nota-8-fara-sa-tratezi-subiectul-de-elaborare-a-unui-text-important-e-tipul-de-societate-pe-car/ [accesat: 19.02.2024].

(12) Iulian Ciocan, „Canonul față cu partida cvasifeministă”, în Familia, nr. 1-2001, p. 11.

(13) Ibidem, p. 12.

(14) Ibidem, p. 14.

(15) ***, „Ce scriitoare ar trebui să fie prezente în canonul școlar și în programa pentru bacalaureat?”, în rev. cit.

(16) Ibidem.

(17) Ibidem.

(18) Ibidem.

(19) Dorica Boltașu Nicolae, „Autorii canonici și dragostea”, partea I, pe Literomania, nr. 6, https://www.litero-mania.com/autorii-canonici-si-dragostea-i/, publicat în 9.02.2017 [accesat: 24.06.2019]; Idem, „Critica estetică s-a mutat pe Facebook. Și luptă împotriva corectitudinii politice inexistente”, pe Literomania, nr. 41, https://www.litero-mania.com/critica-estetica-s-a-mutat-pe-facebook-si-lupta-impotriva-corectitudinii-politice-inexistente/, publicat în 20.10.2017 [accesat: 24.06.2019]; ancheta „Ce scriitoare ar trebui să fie prezente în canonul școlar și în programa pentru bacalaureat?”, în rev. cit. etc.

(20) V. exemplele oferite de Cosmin Borza, „Canonul didactic, canonul didacticii”, în Monica Onojescu, Alina Pamfil (coord.), Receptarea autorilor canonici, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2015, pp. 60-66.

Bibliografie

***, „Cărțile literaturii române la Centenar”, anchetă, în Vatra, nr. 12/2018, pp. 40-67.

***, „Ce scriitoare ar trebui să fie prezente în canonul școlar și în programa pentru bacalaureat?”, anchetă, în Observator cultural, nr. 917/6 aprilie 2018, https://www.observatorcultural.ro/articol/ce-scriitoare-ar-trebui-sa-fie-prezente-canonul-scolar-si-programa-pentru-bacalaureat/ [accesat: 24.06.2019].

***, „Programa de examen pentru disciplina limba și literatura română”, anexa nr. 2 la OMEN nr. 4923/29.08.2013.

***, „Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română. Clasele a V-a – a VIII-a”, București, 2017, anexa nr. 2 la OMEN nr. nr. 3393/28.02.2017.

***, Programe școlare pentru ciclul superior al liceului. Limba și literatura română. Clasa a XII-a, aprobată prin ordinul ministrului nr. 5959/22.11.2006, București, 2006.

Boltașu Nicolae, Dorica, „Autorii canonici și dragostea”, partea I, pe Literomania, nr. 6, https://www.litero-mania.com/autorii-canonici-si-dragostea-i/, publicat în 9.02.2017 [accesat: 24.06.2019]. 

Boltașu Nicolae, Dorica, „Critica estetică s-a mutat pe Facebook. Și luptă împotriva corectitudinii politice inexistente”, pe Literomania, nr. 41, https://www.litero-mania.com/critica-estetica-s-a-mutat-pe-facebook-si-lupta-impotriva-corectitudinii-politice-inexistente/, publicat în 20.10.2017 [accesat: 24.06.2019].

Borza, Cosmin, „Canonul didactic, canonul didacticii”, în Monica Onojescu, Alina Pamfil (coord.), Receptarea autorilor canonici, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2015, pp. 60-66.

Ciocan, Iulian, „Canonul față cu partida cvasifeministă”, în Familia, nr. 1-2001, p. 10-14.

Cordoș, Sanda, „Cum se citește azi literatura din timpul regimului totalitar?”, în Liviu Malița (coord.), Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2022, pp. 669-678.

Cordoș, Sanda, „Un zmeuriș fără poteci”, în Dilema veche, nr. 383/16-22 iunie 2011, text disponibil pe https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/un-zmeuris-fara-poteci [accesat: 11.09.2020].

Pamfil, Alina; Tămăian, Ioana, Studiul limbii și literaturii române în secolul XX. Paradigme didactice, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005.

Pantazi, Raluca, „Radu Vancu, despre subiectele la Limba și literatura română de la Evaluarea Națională 2023: Poți obține nota 8 fără să tratezi subiectul de elaborare a unui text. Important e tipul de societate pe care îl proiectează aceste examinări: vrem o societate în care oamenii să fie și creativi, să poată argumenta o idee?”, pe Edupedu, 19 iunie 2023, https://www.edupedu.ro/radu-vancu-despre-subiectele-la-limba-si-literatura-romana-de-la-evaluarea-nationala-2023-poti-obtine-nota-8-fara-sa-tratezi-subiectul-de-elaborare-a-unui-text-important-e-tipul-de-societate-pe-car/ [accesat: 19.02.2024].

Pavel, Ioana, „Canonul ironiei, ironia canonului”, în Ioana Bot, Mădălina Agoston (ed.), Literaturi transnaționale în transmisiune directă: Transilvania, translații, transgresiuni…, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2023, pp. 145-159.

*

Senida Poenariu

Să se revizuiască, primesc! Dar…

Controversa iscată în jurul romanului Copilăria lui Kaspar Hauser (Bogdan-Alexandru Stănescu) a demonstrat, din nou, dacă mai era nevoie, că mediul cultural românesc nu are o cultură a dialogului, taberele se polarizează rapid și se ajunge la invective, lucru firesc într-o logică a dicotomiei, a rupturilor ireconciliabile între generații, a căror combativitate depășește motivații ce țin de curente & ideologii și angajează, totodată, tot felul de raționamente și istorii inter-personale / inter-subiective. 

Stimulată de „scandalul” deja menționat, ancheta de față este o încercare de reluare a dialogului ratat din unghiul legitim al fenomenului de cancel culture, însă putea, la fel de bine, să propună ca subiect de discuție (doar) principiul autonomiei esteticului. Și aceasta din motivul cât se poate de evident: ambele sunt concepte extrem de generoase prin imprecizia lor conceptuală, maleabile și adaptabile, în buna tradiție a eflorărilor, ceea ce le transformă în instrumente perfecte pentru denaturări și deturnări de sens. Că nu a existat un program coerent, respectiv un manifest al autonomiei esteticului în discursul critic românesc este fapt cunoscut care, mai ales în contextul de față, nu necesită alte discuții (au scris deja Alex Goldiș în Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Andrei Terian în Critica de export ș.a.) Dacă încercăm să căutăm o definiție a corectitudinii politice (political correctness) și a culturii anulării (cancel culture) sau, mai precis, dacă vrem să înțelegem care este sensul pe care intelectualii / scriitorii din România îl atribuie celor două, ne trezim într-un impas.

Susținută pe tonuri apocaliptice, retorica despre îngrădirea libertății de exprimare, prin așa-zisa corectitudine politică sau „comunism american” (Horia-Roman Patapievici), ne creează senzația că ne-am întors în cea mai neagră gaură a Epocii de Aur în care măsuri legislative se abat asupra oricui îndrăznește să gândească / declare / scrie altfel decât directivele de Partid (global, de data aceasta). La polul opus, discursul progresist percepe corectitudinea politică drept „fantomă noțională care capătă trup și devine un fetiș empiric în discursul de dreapta (…) Ceea ce există cu adevărat este o preocupare etică, nu doar strict politică, pentru anumite probleme și o orientare, o practică activistă a criticii și muncii intelectuale în general interesate nu numai în a discuta, dar și în a corecta perspective de lectură exclusiviste sau limitate și, mai larg vorbind, injustiții istorice reale comise, în special de-a lungul modernității” (Christian Moraru în dialogul cu Mihai Iovănel despre Corectitudinea politică între realitate și fetiș în „Euphorion”, 2019). 

Dacă păstrăm aceeași manieră opozitivă, putem construi pe logica binară a „esteticului” vs. „ideologicului”, „autonomia esteticului” vs. „corectitudinea politică” și, eventual, a conservatorismului de dreapta vs. progresismului de stânga, 60ism vs. 80ism vs. 2000ism răspunsuri la întrebările pe care le propune ancheta de față, cea mai sigură abordare fiind, desigur, aurita cale de mijloc, o chemare la nuanțe și la contextualizări, o pledoarie pentru libertatea de expresie, dar să nu uităm, nu-i așa, vorba lui John Stuart Mill că libertatea ta (Scriitorule! / Cititorule! / Activistule!) se termină unde începe libertatea Celuilalt (Scriitorului / Cititorului / Activistului), îndemnând, desigur, la o atenție sporită și față de problemele sociale ale timpului prezent (și trecut). Iar limbajul are putere, poate influența societatea, deci TREBUIE atenție la felul în care este folosit. Și ar trebui să ne respectăm și să ne expunem părerile cu civilitate pe rețelele de socializare, doar suntem intelectuali, zău așa! Iată cum, din nou, ne trezim cu o sumedenie de clișee și locuri comune. Apoi, departe de mine gândul de a oferi șabloane normative și/ sau prospective! 

Cancel culture, de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta? 

O definiție care abandonează retorica partizană a culturii anulării o găsim în articolul Pippei Norris, specialistă în politici comparate la Harvard: „strategie colectivă folosită de activiști de a folosi presiunea socială pentru a obține ostracizarea culturală a țintelor (cineva sau ceva) acuzate de cuvinte sau fapte reprobabile” (Cancel Culture: Myth or Reality în „Political Studies”, 2021). Câteva cuvinte-cheie ar fi „presiune socială”, „sancțiune”, „asumare a responsabilității”, „distrugere a reputației”, „blocare a accesului pe platformele de socializare”, „indignare morală”, „mobilizare a opiniei publice”, „repercusiuni legale”, „demisie” și lista poate continua. Ne gândim imediat la romanul lui Hawthorn, The Scarlett Letter, care explorează tema oprobiului public prin care personajul feminin este obligat să poarte litera „A” (de la adulter), ca astfel toată lumea să-i (re)cunoască rușinea. Așadar, ca formă de umilire publică, urmată apoi de izolare, cancel culture nu e ceva nemaivăzut, ba dimpotrivă. 

Pippa Norris își bazează cercetarea pe o serie de sondaje efectuate în peste 100 de state și care au implicat în jur de 2500 de respondenți (universitari), coroborând datele obținute cu celebra teză a spiralei tăcerii. Concluziile la care ajunge merită reținute, fiind relevante pentru înțelegerea fenomenului. Dar, mai întâi, câteva cuvinte despre ipoteza spiralei tăcerii /„spiral of silence” (Noelle-Neumann) care susține că, în orice grup, valorile predominante se înmulțesc exponențial până când ajung sa acapareze cultura prevalentă, în timp ce, din cauza presiunilor sociale – reale sau percepute ca atare – vocile minoritare discordante sunt amuțite prin cenzură sau auto-cenzură, iar efectul este, aproape de fiecare dată, eliminarea opiniilor contrare. 

Așadar, fără a mai intra în detalii legate de cercetarea impresionantă a Pippei Norris, redau doar rezultatele. Se insistă asupra percepțiilor legate de toleranță / intoleranță deoarece acestea au efecte vitale asupra constructului social al realității fie că sunt justificate, fie infirmate de realitatea și practica din jur. Chestiunea este relevantă deoarece s-a observat că în statele post-industriale, dominate de culturi social liberale, precum UK, Suedia sau SUA, și-au exprimat îngrijorarea față de accentuarea fenomenului de cancel culture oamenii de știință care se autoidentifică a fi de dreapta, în schimb ce, în statele în curs de dezvoltare precum Nigeria – în care predomină culturile conservatoare, universitarii de stânga au declarat că există o intensificare a culturii anulării. Sesizăm că, deși discuțiile despre cancel culture au loc în contextul accentuării clivajelor ideologice și valorice care separă liberalii progresiști de conservatorii sociali, de fapt este mai mult o problemă care privește raporturile dintre majoritate și minoritate. Reiterând, se poate observa că percepțiile asupra „anulării” în mediul academic sunt mai degrabă determinate de congruența sau incongruența valorilor morale ale individului cu cele ale grupului / societății/ comunității din care face parte. Că fenomenul de cancel culture, mai ales ca formă de „vigilantism online”, nu este strict determinat de spectrul ideologic de care cineva aparține este susținut și de ultimele cercetări din domeniul neuroștiințelor (v. Rocco Chiou, We need deeper Understanding about the Neurocognitive mechanism of moral righteousness in an era of online vigilantism and cancel culture în „AJOB Neuroscience”, 2020)

Încercând un răspuns la prima întrebare pe care o propune ancheta de față, „Sunt termeni precum «political correctness» sau «cancel culture» doar niște fantasme conceptuale care denotă rezistența intelectualității de dreapta la anumite valori progresist-revizioniste?” se deschid, implicit, interogații succesive care nu pot fi tranșate definitiv. Sunt conceptele acestea două niște „fantasme”, adică ele, ca practici sociale, nu există? Dacă le înțelegem drept o încercare a „legiuitorilor” de a impune valorile grupului dominant asupra celor aflați în minoritate, putem răspunde afirmativ, există și au existat în forme diverse de-a lungul istoriei. Dacă ne gândim la revoluția copernicană, la procesele celebre pentru „violarea moralei publice” din literatură, v. Flaubert, Baudelaire, Ginsberg ș.a. și la toate persecuțiile religioase, istoria omenirii este trist de bogată în acest sens. Dar P. Norris, în studiul deja amintit, demonstrează că, deși există o cultură a anulării și, deci, aceasta nu este un simplu mit retoric, nu întotdeauna când „te simți anulat” înseamnă că și ești. Este societatea românească terorizată de cancel culture / corectitudinea politică? Aș spune că nu, dar și aici sunt câteva nuanțe și depinde din ce tabără faci parte. Având în minte observațiile profesoarei de la Harvard, aș spune că la noi, într-o societate (încă) profund conservatoare, hoțul strigă hoțul, iar cei care se plâng de aceste fenomene sunt, foarte des, și cei care le pun în practică. Reticența la valorile progresiste este destul de mare și, simplificată, arată cam așa: orice vine dinspre stânga (marxism/ neomarxism) = ideologie = comunism = Ceaușism = rău. Cum nu există loc de reconcilieri sau dialog, progresiștii reacționează în consecință: visceral. Acestea fiind spuse, astăzi în România poți scrie cam despre orice, deși e drept că politicile editoriale pot fi partizane, așa cum și criticii se pot polariza pe considerente variate, unele de ordin ideologic, altele de ordin estetic, ca să păstrăm distincția deja amintită. Mai funcționează și principiul găștilor literare, dar aceasta este altă discuție. 

Facebook să ne judece!

Nu poți spune cancel culture fără să te gândești la rețelele de socializare, un factor extrem de important pentru particularizarea acestui tip de „online vigilantism”, cum îl numește R. Chiou. Și în mediul cultural românesc fenomenul are loc pe Facebook, spațiu care a devenit un soi de Casa Capșa, locul unde se adunau scriitorii/ intelectualii și discutau probleme de mare importanță culturală. Poate participa oricine, oricând și oricum la discuții iar, de foarte multe ori, postările, fie ele cu și despre literatură, se transformă „repede într-un atac la persoană / repliere pe poziții care exclud nuanțele”. Nu rețelele de socializare au inventat dogmatismul, simplificările excesive și rigiditatea ideologică, însă, cu siguranță, le-au găzduit, ba chiar le-au potențat prin „lipsa nuanțelor din cauza brevității textuale tipice a oricărei postări individuale, a vitezei cu care sunt diseminate postările și a rapidității schimburilor online, care împiedică răspunsuri cumpătate” (Eve Ng, No Grand Pronouncements Here…: Reflections on Cancel Culture and Digital Media Participation în „Television & New Media”, 2020; v. și Victoria Spratt, # Cancelled: Has Call Out Culture Gone Too Far? în „Grazia”, 2018). Nu îmi propun să insist asupra cazului Bogdan Alexandru Stănescu – Valeriu Nicolae, dar se poate observa cu ușurință diferența de tonalitate, limbaj și agresivitate dintre textele care au apărut în spațiile mai mult sau mai puțin de profil (ziarul Libertatea, revistele literare Familia, Transilvania, Observator Cultural, Scena 9) și postările de pe Facebook. Vorbind la rândul ei despre rolul digital media / social media în intensificarea „războiului cultural” purtat de activiști, P. Norris menționează extinderea oportunităților pentru mobilizare și exprimare colectivă care, prin camere de ecou și „filter bubbles”, amplifică raza de acțiune, pe de-o parte, și pe de altă parte creează un sentiment al coeziunii de grup și falsifică percepția impactului / proporțiile actului / situației / fenomenului etc. Nu cred că T. Sábada & M. Herrero greșesc când afirmă că, în mediul digital, cancel culture devine o cultură a fricii, iar cea mai mare frică e cea a izolării (Cancel Culture in Academia: the hispanic perspective în „metodos. revista de ciencias sociales”, 2022)

Contradicții, o mare de gri și îndreptățirea morală

Cred că opinia publică a devenit mai sensibilă la reconsiderări etice și o astfel de interogare morală, socială sau politică a spațiului cultural nu este doar utilă, ci chiar necesară. Este, în definitiv, o discuție despre libertate și despre egalitate (în artă și în societate). R.J. Neuwirth afirmă că modul dominant de gândire dualist, dicotomic și logica binară stau la baza celor mai multe acte discriminatorii și îngrădiri ale libertății, tocmai pentru că nu lasă loc complexității, contradicțiilor și paradoxurilor pe care le implică realitatea și existența (Equality in view of political correctness, cancel culture and other oxymora în „International Journal of Legal Discourse”, 2023). Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant este că, în această violență a negării oricărei alternative, a polarizărilor care cer tranșări radicale, motivația este, pare-se, nu atât una ideologică, ci, o demonstrează mai nou și studiile din domeniul neuroștiinței, una care ține de moralitate, mai precis de îndreptățire/ superioritate morală. Cu alte cuvinte, până și cele mai violente acte devin justificate („the necessary evil”) când sunt în conformitate cu propriile convingeri morale. Nu este cazul să intru în detalii, dar studii precum cel deja menționat semnat de R. Chiou și, mai ales, The dark side of morality-Neural Mechanism Underpining Moral Convinction and Support for Violence (2020) sunt revelatoare în acest sens. 

Ca să o scurtez, revenind la mediul cultural românesc și polarizările sale, nu cred că putem avansa dincolo de stadiul actual destul de deprimant al blocajelor și mefiențelor, dacă ne fixăm (doar pe) diferențele ideologice și generaționale ireconciliabile, fie că vorbim despre autonomia esteticului și judecata de valoare estetică, arta pentru artă / arta cu teză, sacralizarea autorilor „naționali” / dărâmarea mitului sau despre adoptarea/ respingerea metodelor „ideologice” ale „hermeneuticii suspiciunii” pe care, cum bine știm, conservatorul Harold Bloom o numește „școala resentimentului”. Ajungem, chiar și când este vorba despre discursul critic, tot la atitudine etică și îndreptățire morală. Cei care duc stindardul (cu îndârjire) autonomiei esteticului de pe poziții radicale puriste, de fapt, (încă) sunt de gardă în post, paznici întru apărarea literaturii, radicalismul venind, desigur, pe fondul traumelor și fricilor din comunism. Când ai trăit sub bocancul cenzurii ani buni, o să vezi cenzură și pericole „ideologice” peste tot, așa că nu ne miră lipsa totală de deschidere pentru orice e rapid clasat ca ideologie/ intruziune etc. Refuzul oricărui dialog în această direcție și marșarea exclusivă asupra esteticului, perpetuarea cultului anumitor personalități literare și indignarea când acestora le este „mânjită” imaginea prin acuze de rasism, xenofobie, antisemitism etc. își găsesc puternice raționamente de ordin etic și moral. Așa cum și revizitările și recontextualizările în care esteticul nu se mai opune ideologicului, reconfigurările canonului, insistența asupra responsabilității etice, sociale și politice a literaturii și a autorului, culpa morală ca temă centrală și atenția deosebită față de Celălalt (mai ales cel fără voce) își găsesc, la rândul lor, tot justificări de ordin etic și moral – nu este deloc întâmplător că se insistă asupra revizuirilor morale ale literaturii/ canonului. Fiecare parte își motivează excesele și, atunci când există, reaua-intenție ori lipsa de deontologie, prin celebrul „the greater good”. Iar luările de poziție din cadrul controversei de la care am pornit o demonstrează din plin. Poate că se impune o rediscutare a eticii profesiunii, plecând de la ipoteza lansată de Mircea Martin – „scrisul autentic este o proiecție imaginară, simpatetică și respectoasă a Celuilalt”, dar nu are cum să „fie o anexă a ideologiei” (Singura critică), așa cum nici nu putem nega cu ușurință „utilitatea socială a literaturii canonice” (O apologie agonică a canonului estetic (occidental), introducere la Canonul Occidental, Harold Bloom, 2018).

Cât despre canonul alternativ al literaturii române, programa școlară și revizitarea istoriei culturale, Caragiale încă e actual: cu excepțiile de rigoare, atmosfera este una de tipul „… să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica …”

*

Florin Poenaru

O ideologie a clasei dominante

În Romania, un obstacol important în articularea dinspre stânga a unui vocabular critic despre „political correctness” și „cancel culture” (1) este frica de a fi asociat cu discursul de dreapta, mai vechi sau mai nou, autohton sau de import. Această temere este justificată având în vedere atât ascensiunea unor diverse forme de dreapta și extremă dreapta peste tot în lume, cât și faptul că baza acestei ascensiuni este dată în bună măsură tocmai de rezistența sau reacția față de ceea ce generic se numește „stânga” sau „progresism”. Mai mult, dreapta românească s-a afirmat în postcomunism nu doar prin intermediul anticomunismului conservator și reacționar, ci și prin respingerea corectitudinii politice și a politicii identitare ca reîncarnări ale marxismului și comunismului, cu mult înainte ca astfel de abordări să fie caracteristice curentelor dominante ale dreptei vestice, mai ales ale celor conservatoare americane. În plus, în spațiul autohton postcomunist, tocmai monocultura de dreapta, în virtutea hegemoniei sale, a practicat cancel culture la adresa culturilor și ideologiilor alternative, mai ales a celor de stânga. Rearticularea stângii în postcomunismul românesc s-a făcut prin discreditarea, excluderea, patologizarea și demonizarea celor care au întreprins acest demers. Timp de mai bine de trei decenii, să fii de stânga, sau, doamne ferește, marxist sau comunist, era echivalent cu a fi un agent patogen care amenința corpul social și împotriva căruia trebuia ridicat un cordon sanitar. 

Ceea ce s-a schimbat în cultura locală în ultima perioadă – o transformare suficient de vizibilă încât să ducă la formularea acestei anchete găzduite de Vatra – nu e neapărat o ruptură față de ceea ce a avut loc anterior, ci doar o extindere a pretextelor, justificărilor și practicilor de PC și cancel culture operată de actori din altă generație decât cea a intelectualilor anticomuniști dominanți. E vorba, mai degrabă, de generalizarea unui mod de operare mult mai înrădăcinat și, de aceea, doar parțial explicabil prin sincronizarea cu fenomene care au loc și în altă parte. Confuzia și iluzia noutății vin din faptul că noul dogmatism și noua sa cultură a anulării ar fi de stânga – o percepție eronată întreținută atât de promotorii cât și de detractorii săi peste tot în lume. De fapt, e vorba doar de afirmarea și prelungirea aceleiași monoculturi (neo)liberale, aflată însă într-un alt stadiu istoric. Dacă acum o generație ea era triumfătoare, încrezătoare și atotputernică, acum ea este în criză terminală, nihilistă și narcisistă. În cele ce urmează o să schițez principalele trăsături universale ale PC și cancel culture, iar la final o să revin, pe scurt, la contextul românesc. 

Spre finalul anilor ʼ70 a început dezintegrarea ideologiei și politicilor de stânga, așa cum fuseseră ele articulate, grosso modo, odată cu 1917. Această dezintegrare s-a făcut în același timp cu ascensiunea neoliberalismului și parțial din cauza lui. Distrugerea stângii fusese deja anunțată în momentul în care stânga vestică a renunțat la preocuparea față de clasă și la transformarea radicală a bazelor economice ale societății – poate după 1968, poate mai târziu, e irelevant. Cert e că deja în anii ʼ90 stânga a fost redusă în vest la postmodernism și închisă în mici rezervații academice bine împrejmuite (o izolare ce și-a lăsat inevitabil amprenta), iar în rest a fost discreditată și repudiată după prăbușirea URSS. Toată lumea a devenit (neo)liberală, dacă nu chiar libertariană, în frunte chiar cu foști socialiști și social democrați. Bazele economice oferite de consensul de la Washington au devenit intangibile, iar valorile (neo)liberalismului precum individualismul, libertatea (freedom), multiculturalismul și drepturile omului (human rights) au devenit atât de înrădăcinate că au fost transformate în clișee. Nu era însă suficient că ele trebuiau afirmate și protejate, era necesar totodată să fie impuse și celor care nu le acceptau, fie prin folosirea bombelor, așa cum a observat mai demult Richard Seymour, fie prin constrângeri economice și financiare, nu mai puțin brutale prin efectele lor sociale. Orice contestare a consensului ducea la „cancel”. 

Timp de aproape 40 de ani acest eșafodaj economico-politico-ideologic, a reușit ce și-a propus: a recompensat clasa dominantă (globală, transnațională, cosmopolită), care a consimțit și participat activ la hegemonie, printr-un transfer masiv de capital și avere (datele sunt arhicunoscute, vezi Piketty); a pedepsit contestatarii; și a sărăcit, dislocat și antagonizat restul populației planetare, aflată pe poziții contradictorii și ireconciliabile în raport cu circulația capitalului la nivel global. Cum formele anterioare de solidaritate au fost eliminate una după alta (sindicatele, partidele, statele-națiune ale bunăstării, diverse forme de colaborare internațională), iar ideologia din spatele lor a fost complet discreditată, în mod necesar procesul acesta de restructurare globală a întâmpinat doar forme de rezistență locale, slab articulate și temporare, incapabile așadar să ofere o contrapondere sistemică. Nu întâmplător, criza sistemului a venit prin acumularea și explozia (în 2008) a contradicțiilor sale structurale și nu ca urmare a unui factor extern decisiv. Ascensiunea dreptei și a extremei drepte, diversele forme de suveranism politic și economic, precum și critica produsă de așa numitul iliberalism, sunt toate reacții tardive la consecințele pe termen lung și la manifestările crizei terminale a neoliberalismului. 

Însă, deși i se tot cântă prohodul de la Marea Recesiune încoace, neoliberalismul pare că rezistă în continuare, măcar prin prisma efectelor sale pe termen lung. Unul dintre aceste efecte este corectitudinea politică și brațul său armat, cancel culture. Ceea ce în mod impropriu este numită stânga woke sau progresistă – și denunțată ritualic, dar în necunoștință de cauză, de dreapta radicală – nu este nimic altceva decât construcția politică și ideologică a clasei dominante neoliberale ce are menirea să justifice, și în același timp să protejeze, privilegiul ei de clasă. Corectitudinea politică este discursul elitist al clasei conducătoare prin care aceasta delimitează și controlează nu doar ce poate fi spus (și gândit) în societate, ci și care sunt limitele rezonabile și acceptabile ale acțiunii politice. În esență, corectitudinea politică efectuează o ruptură profundă între afirmarea drepturilor, luptele pentru recunoaștere, repararea injustițiilor istorice etc. și luptele pentru reorganizarea relațiilor economice care produc inegalități și ierarhii profunde. Practic orice tip de afirmare și acțiune politică este permis, mai puțin cel care pune în chestiune structura economică a societății. Sau, formulat în termenii deveniți clasici ai lui Nancy Fraser, PC și cancel culture oferă recunoaștere, dar fără redistribuire.

În cadrul acestei politici elitiste clasa este deopotrivă ascunsă și afirmată. Pe de o parte, antagonismul de clasă este negat, fiind ocultată ruptura fundamentală dintre clasele dominante deținătoare de capital și de putere politică, și cele dominate și exploatate. Pe de altă parte, clasa este afirmată ca o formă de identitate particulară, printre multe altele, de regulă inclusă în triada clasă-rasă-gen, sau ca doar o parte a unei intersecții aglomerate de determinări istorice, sociale și culturale (2). 

Obiectivul istoric al stângii, pe vremea când aceasta era o forță politică, nu animal de companie al burgheziei, a fost depășirea antagonismului de clasă. Nu printr-o iluzorie pace socială între clase, ci prin demantelarea sistemului care produce sistemul de clase, adică a capitalismului. Stânga nu glorifică muncitorii (nici măcar pe cei industriali), nu fetișizează identitatea de clasă, nu caută să afirme un ethos al clasei muncitoare. Istoric, stânga s-a luptat ca aceștia să fie tratați cu demnitate și respect în interiorul sistemului capitalist ca obiectiv imediat, dar orizonul oricărei mișcări de stânga demne de acest nume a fost depășirea revoluționară a sistemului. Stânga nu e despre identitatea de muncitor, ci e despre abolirea claselor care îi împiedică pe cei care sunt nevoiți să muncească să își atingă potențialul și adevărata lor identitate de oameni. Prin centralitatea oferită luptei de clasă stânga a înțeles totodată că rasa, genul, etnia, etc. nu sunt decât constructe ce au o istorie aparte. Iar aceste constructe sunt mobilizate pentru a crea ierarhii și forme arbitrare (dar cu efecte sociale puternice) de includere, respectiv excludere, de pe piața muncii, de la anumite slujbe sau pur și simplu de la capital. Pentru stânga, rasele, genurile, etniile, naționalitățile etc. trebuie deconstruite (în sensul de înțelegere a modului în care acestea se articulează în experiența trăită a capitalismului) și apoi abandonate. În nici un caz acestea nu pot fi celebrate sau asumate, fiind tot atâtea forme de captivitate și divizare. Stânga istorică a luptat de fapt pentru eliberarea de toate aceste constrângeri și nu pentru afirmarea lor într-un sistem exploatativ. Cum anume trebuia făcută această depășire și, mai ales, cum anume au funcționat și funcționează în mod concret aceste determinări a făcut obiectul unor dezbateri interminabile, cel puțin de la Congresul al doilea al Internaționalei încoace. Această istorie complexă, astăzi uitată, arată că stânga nu a operat cu un reducționism de clasă, ci a fost mereu foarte conștientă de probleme structurale reale (precum violența de gen și rasă, misoginie, relații inegale și opresive între bărbați și femei atât la muncă cât și acasă, etc). care sunt ancorate în dinamica sistemului capitalist și ranforsate și exacerbate de acesta. 

Așadar, în ciuda a ceea ce spun atât promotorii corectitudinii politice, cât și adversarii lor ideologici, conservatorii, aceasta nu este o mișcare de stânga. If anything, stânga e anti-identitară în contextul în care identitățile sunt construite, afirmate și reproduse de sistemul care dă naștere sistemului de clase. Boris Groys a sesizat foarte bine absurditatea situației de astăzi în care glorificarea și celebrarea identităților (cu cât mai minoritare, cu atât mai bine) trece drept de stânga în interiorul clasei dominante, când în mod tradițional a fi de stânga însemna să iei partea celor săraci (adică a celor care nu dețin capital și trebuie să își vândă forța de muncă pe piață) împotriva celor bogați. În această deturnare de proporții istorice, a fi de stânga a ajuns să însemne să fii de partea minorităților din clasa dominantă împotriva majorității din acea clasă – deci nu împotriva clasei dominante ca atare. Mai multe femei în parlament sau mai multe femei CEO (sau bărbați de culoare, sau gay, etc.) poate să fie un deziderat (neo)liberal legitim, dar nu are cum să fie o politică a stângii. Stânga contestă ordinea parlamentară burgheză (în care oricum doar cei cu bani au acces până la urmă), contestă faptul că e dezirabil să trăim într-o lume cu companii care au CEOs, ș.a.m.d. Politica identității oferă o restructurare a modului în care sunt împărțite resursele în interiorul clasei dominante, fără să schimbe cu nimic modul în care sunt împărțite resursele în societate.

Deși PC e ideologia clasei dominante, clasa dominantă nu are cu adevărat identitate în afară de apartenența la acea clasă. Altfel spus, identitatea clasei dominante e dată de faptul că domină, pentru a parafraza titlul unei cărți faimoase a lui Göran Therborn. Sau, așa cum a scris Todd Gitlin mai demult, în timp ce elitele globale neoliberale acumulează cât mai multă putere reală (financiară, asupra statului și instituțiilor sale represive, asupra centrelor de producție culturală și ideologică), ceea ce trece azi drept stânga marches on the English department. 

Mai mult, cei dominați sunt, de fapt, cei lăsați să își afirme mereu identitatea (din buletin sau corporală) și să caute să se deosebească cât mai mult de ceilalți aflați în aceeași situație. Astfel, corectitudinea politică operează cu propria sa formă de trickle down: politica identității transpusă celor lipsiți de capital care se ghetoizează din ce în ce mai mult în propriile identități, din ce în ce mai îngust și specific formulate, astfel încât nici o formă de solidaritate să nu mai poată fi concepută și pusă în practică. Atunci când identitățile sunt atât de specifice și definitorii pentru ceea ce suntem și, tocmai pentru că sunt așa, antagonice celorlalte identități față de care trebuie afirmate, nu pot exista decât diviziuni, rupturi și competiție. Întregul corp social devine hiper-fragmentat. Membrii clasei dominate nu se mai regăsesc drept ceea ce sunt – pe scurt, muncitori – ci ca un mozaic de identități, fiecare cu nevoi speciale și specifice. Inevitabil, tipul acesta de fărâmițare se răsfrânge și asupra organizării politice: nici o mișcare politică nu va putea fi vreodată suficient de inclusivă atunci când identitățile sunt aproape infinite. 

În locul mișcărilor politice apar însă gardienii PC, luptătorii woke și artiștii cancelului. Numărul lor nu e mic. Nu doar din cauza conformismului (trăim în cea mai conformistă epocă din istorie probabil, tocmai de frica cancel și a excluderii), ci datorită faptului că practicarea limbajului corect, afișarea atitudinilor acceptate și gândirea lucrurilor conforme arată că ești (fără ca de fapt să fii, în lipsa capitalului) din clasa superioară, că faci parte din elită. E un mecanism foarte subtil la mijloc, trebuie recunoscut acest lucru. Cu cât cineva e mai conform cu ideologia dominantă, cu cât o afirmă mai tare și cu fiecare prilej, cu atât acea persoană pare că e mai liberă, mai sofisticată și mai emancipată. Conformismul a devenit noua formă de contestare, sau, altfel spus, cineva e cu atât mai contestatar cu cât e mai conform cu dogma. La polul opus sunt troglodiții, brutele, încuiații, care nu s-au eliberat și continuă să fie rasiști, patriarhali, etc. doar pentru că nu vor să facă un efort de eliberare, și nu pentru că sunt interpelați așa de un sistem care are nevoie în mod obiectiv de perpetuarea rasismului, sexismului și a ierarhiilor de orice fel. Soluția pentru ei nu e munca de organizare împotriva structurilor opresive, ci ajutor de la o industrie deja de miliarde și în expansiune care promite să îi facă mai toleranți, inclusivi și diverși. Nu e nici o diferență între a deveni woke și a merge la sală să slăbești sau să faci mușchi, totul e să vrei și să ai bani de abonament. De aceea, gardienii PC, luptătorii woke și artiștii cancelului tind să fie mai degrabă oameni din clasa dominantă, sau, în orice caz, persoane cu o poziție economică stabilă și relativ privilegiată, care să le permită luxul de a participa la cultura anulării și de a practica forme mai mult sau mai puțin subtile de virtue signaling. Cei cu adevărat disenfranchised trebuie să muncească și atunci devin victimele reale ale violenței concrete (fizice, morale și economice). Pentru ei identitatea este pușcărie. 

În ciuda antagonismului aparent ireconciliabil între PC și dreapta radicală, ele au un mod de operare relativ similar: politica vituperării la adresa celor diferiți; trasarea de bariere identitare de netrecut; gândirea Schmittiană care diferențiază între prieten și dușman (aliați și non-aliați); practicarea culturii denunțului și a înfierării morale. Dreapta radicală are mai mult succes în demersul său nu doar pentru că are mai toate resursele de partea sa, dar reușește totuși să pună degetul pe contradicții reale, pe care însă le deturnează în folos propriu. De exemplu, în mod obiectiv, migrația forței de muncă, devenită planetară sub neoliberalism, aduce cu sine o serie întreagă de tensiuni și fricțiuni sociale la toate nivelurile (clasă, gen, rasă, etc.) în raport cu care PC și identity politics nu au nimic concret de oferit, în afara unor cuvinte goale sau golite de sens (toleranță, multiculturalism, diversitate). Dreapta are diagnosticul corect (în acest caz, migrația e o problemă de luptă de și în clasă), dar soluția e reacționară, în timp ce PC și identity politics au diagnosticul greșit (o problemă culturală) și prin urmare și politicile greșite. 

Prin urmare, diagnosticul pus de Friedman este cel corect: PC este o formă de comunicare în care valoarea semnului este mai mare decât conținutul semantic. PC semnalează de fapt poziții politice considerate corecte și nu raportul cu realitatea istorică existentă. Mecanismul de control pe care îl pune în funcțiune PC este rușinea de a nu fi de partea „corectă”. PC are, așadar, o structură pre-modernă de fapt, asemănătoare vânătorii de vrăjitoare. Cancelul este o formă de public shaming și de ardere în piața publică – din fericire, doar în piața publică a rețelelor sociale, dar mecanismul este unul similar. E o formă extra-judiciară de mob justice în care linșajul (moral) este legitimat și încurajat. Cum puritatea morală este la baza acestui tip de justiție, judecătorii de azi ajung de regulă victimele de mâine, pentru că nimeni nu poate fi suficient de pur, cel puțin nu tot timpul. Desigur că oamenii trebuie să fie pedepsiți pentru ceea ce fac greșit, iar victimelor trebuie să li se ofere protecție și ajutor pentru a vorbi, mai ales în situații de relații inegale de putere (cum sunt între șefi și angajați etc.). Dar în același timp e nevoie de punerea în aplicare a unor mecanisme de stabilire a faptelor. Altfel totul se reduce la spectacolul execuției publice.

Un alt paradox al PC și al cancel culture este, pe de o parte, încrederea în autorități oficiale și ierarhice și respectul pentru puterea disciplinară. Cine are puterea să pună în practică cu adevărat cancelul (înlăturarea dintr-o slujbă, îngrădirea accesului la anumite spații sau medii, etc.) dacă nu cineva care are cu adevărat capacitatea să facă asta. Practic cancelul este o confirmare și întărire a autorităților existente. Pe de altă parte, PC și cancel culture se bazează pe o filosofie idealistă: au credința profundă că cuvintele pot schimba lumea, că pot modifica realitatea. Practic PC și cancel culture caută să instaureze realitatea prin discurs. În acest univers pare că e suficient să te identifici cu ceva și să devii acel ceva imediat (iar cei care contestă această posibilitate sunt abuzatori) sau, invers, e suficient să numești pe cineva într-un fel și persoana respectivă se va transforma brusc în ceea ce a fost numit (3). Faptele și realitatea devin opționale. Pe de o parte, poliție și birocrație, pe de alta, magia limbajului – tocmai această contradicție dă plasticitatea PC și a cancel culture. 

În mod mai general, PC și cancel culture sunt simptome ale unei transformări istorice mai ample: ascensiunea și globalizarea culturii narcisiste de tip american odată cu hegemonia neoliberală. Generalizarea folosirii social media nu doar ca forme de comunicare, ci și ca spații de afirmare și ascensiune socială au împins narcisismul la paroxism. Cum a observat Demita Frazer transformarea în marfă a tot ceea ce există în cadrul capitalismului neoliberal a dus la ruperea politicilor identității de originile sale anticapitaliste și încorporarea lor într-un vast mecanism de afirmare narcisică. Cultura PC spune cât de ireconciliabil diferiți sunt oamenii; cum identitățile lor personale și experiențele lor individuale sunt unice și intraductibile. Adică nimic altceva decât glorificarea individualismului neoliberal. The Look at me culture, cum ar mai putea fi numită, adică o cultură bazată pe solipsism: nu doar că experiența personală contează, ci ea este esențială, fundamentală, constitutivă identității, atât de radical unică încât nu poate fi comunicată sau transmisă mai departe. E cam cum spunea mai demult Andrei Pleșu despre comunism: cine nu l-a trăit, nu are cum să-l înțeleagă. Cultura narcisismului este în mod necesar lipsită de posibilitatea universalismului, de posibilitatea depășirii experiențelor personale, pentru că sunt singurele care contează și care sunt adevărate. De aceea trăim într-o cultură globală în care oamenii vorbesc întruna despre ei înșiși, căutând să arate cât de radical diferit sunt de ceilalți. 

Allan Bloom, un filosof conservator american și din această perspectivă critic la adresa turnurii neoliberale a capitalismului din ultimele patru decenii, a scris în cartea sa faimoasă că tinerii nu mai au eroi. Azi nu doar că nu mai există eroi, dar trăim într-o societate care face din victimizare o formă de eroism. Și nu e vorba aici de solidaritatea normală, absolut necesară cu victimele concrete ale diferitelor forme de injustiție. E vorba mai degrabă de transferul pe persoană fizică al unor injustiții și forme de victimizare care au fost (sunt) colective. Exhibarea unor răni sau a unor traume care nu au fost trăite personal, dar sunt resimțite ca personale doar în virtutea apartenenței la o comunitate sau alta. Oamenii își aleg identități ale unor grupuri care au fost oprimate istoric pentru a se înscrie în această linie a victimizării și pentru a cere reparații sau beneficii în nume propriu, sub forma unor cariere individuale. Cu cât trauma e mai mare, cu atât mai bine incorporabilă în cultura narcisismului.  

Însă și PC, și cancel culture se află în criză. Cel puțin două sunt cauzele. Prima cauză o reprezintă faptul că cele două au fost atât de mult cooptate de corporații și impuse de acestea că practic e imposibil de diferențiat între mărfuri și PC. Cea mai bună critică a acestei cooptări sunt memele despre Netflix în care se subliniază absurditatea PC a celor mai multe dintre producțiile canalului. A doua cauză, mai structurală, o reprezintă faptul că realitățile capitalismului global s-au schimbat și că coordonatele pe care s-a afirmat versiunea sa neoliberală nu mai există. Cultura dominantă a acestui mod dominant de producție și circulație se prăbușește sub greutatea propriilor sale contradicții, dar și ca urmare a faptului că relațiile economice și sociale care au făcut-o posibilă se schimbă.

Revenind la situația din România, cum am spus la început, cancelul a fost practicat inițial de dreapta anticomunistă. În prezent e apanajul unui segment al unei generații mai tinere, crescută pe social media și mare consumatoare de cultură populară americană. Multe dintre temele sale sunt direct din import și de aceea apar drept ridicole în contextul local, precum discuțiile despre whiteness. Ce e și mai contradictoriu e faptul că aceleași grupuri (sau oameni) care realizează acest import sunt și cele care vorbesc în același timp de nevoia de decolonizare sau de postcolonialism fără să sesizeze contradicția. 

Însă, pe lângă caracteristicile generale ale PC și cancel culture, contextul local aduce câteva trăsături particulare. Fiind o societate abia foarte recent post-rurală, rușinea funcționează și mai puternic ca formă de control. În plus, bârfa, zvonul, „gura lumii” sunt mult mai prezente și mai funcționale decât în societățile urbane. Nu de puține ori, grupuri care practică PC și cancel culture au revendicat un imaginar sătesc: șezătoarea, claca, sfatul. Mai mult, așa cum a observat Daniel Barbu, cultura română contemporană este caracterizată de normalizarea și încurajarea denunțului; ea este o cultură a suspiciunii generalizate – un teren propice pentru cancel culture. A denunța pe celălalt (de regulă în fața unei autorități, fie formale, fie simbolice, precum opinia publică) este o practică locală curentă ce nu a avut nevoie de apariția cancel culture pentru a prospera. A denunța, pentru a face de râs și astfel pentru a pedepsi, e o formă de anulare ce precede cu mult cancel culture și e mult mai înrădăcinată decât aceasta. Una dintre sursele de fascinație cu privire la dosarele fostei Securități e legată de faptul că acolo se poate vedea foarte limpede cine pe cine turna și ce avea de spus fiecare despre ceilalți, precum și cât de generalizată era această practică, de multe ori în lipsa unor constrângeri ale instituției represive. „A turna”, „a da în gât”, „a spune” – sunt moșteniri ale unei culturi rurale orale care preced și, cel mai probabil, vor supraviețui cancel culture în cultura autohtonă.

Stânga locală a fost istoric una foarte fragilă și slab articulată, probabil cu excepția primelor două decenii din comunism. Rearticularea treptată ce s-a petrecut după 2000, și a culminat odată cu criza financiară din 2010 și a răspunsurilor politice la aceasta, a relegitimat discursul de stânga în spațiul public cu costul fragmentării extreme a câmpului. În acest context importul de PC și cancel culture a putut să treacă drept de stânga tocmai pentru că nu a existat o forță de rezistență semnificativă. În plus, cum însăși grupusculele de stânga erau ele însele în căutarea și afirmarea propriilor identități specifice, joncțiunea a fost inevitabilă. Doar că așa au apărut tot felul de mutanți: USR-ul a fost considerat marxist doar pentru că avea o retorică inclusivă față de minorități; corporațiile erau considerate aliate pentru că participau la Pride; persoanele trans erau considerate automat ca fiind de stânga doar pentru că erau trans; etc. În lipsa unei contraponderi, cele mai crase mecanisme neoliberale de marketing și promovare au devenit automat forme de emancipare, deci de stânga. În acest context PC și cancel culture au devenit oportunități de ascensiune socială și de progres în carieră pentru grupuri și oameni care au folosit fără scrupule, în beneficiu propriu, exhibarea identității. Astfel, identitatea a devenit automat un merit personal care nu avea nevoie decât de o afirmare cât mai gălăgioasă și, eventual, mai bănoasă. Totodată, repetarea mantrei clasei dominante purta cu sine speranța că așa se poate deveni parte din ea. Poate mai mult decât în contextul american de unde au fost importate, în România PC și cancel culture au fost mult mai bine integrate unor demersuri carieristice, o strategie care pentru mulți a funcționat și, probabil, că va mai funcționa o perioadă. De aceea, la periferie, cum e România, pare că oportunismul PC și al cancel culture abia începe să se afirme cu adevărat. 

Note:

(1) Folosesc termenul de „corectitudine politică” în sensul antropologic articulat de Jonathan Friedman, dar, spre deosebire de el, includ aici și ceea ce se numește „identity politics”. Mi se pare că termenul de „corectitudine” încapsulează foarte bine ideea de moral righteousness care subîntinde discursul identitar.  

(2) În acest proces de transformare a clasei într-o formă de identitate și, astfel, de ocultare a sa, a fost deturnat și conceptul de intersecționalitate, așa cum a fost formulat în contextul particular al științelor juridice din SUA de către Kimberlé Crenshaw la sfârșitul anilor 80. Folosit acum abuziv drept substitut de analiză teoretică de promotorii corectitudinii politice și ca sperietoare de către conservatori, inițial termenul descria modul în care rasa și sexualitatea se intersectează în trăirea clasei sociale. Conceptul a fost formulat în urma unui proces prin care un grup de angajate afro-americane au dat în judecată General Motors pentru că au fost concediate. Deși compania era acoperită de lege, cazul a arătat că normele legale erau în mod structural scrise în defavoarea celor de culoare, mai ales a femeilor. 

(3) Discuția despre folosirea x la pluralul cuvintelor pentru a indica nonbinaritatea, care a reapărut recent în spațiul public local, este sugestivă în acest sens. Ea este o practică calchiată după Latinx care viza înlocuirea Latino/Latina. În practică ea a rămas o formulă uzitată doar în campusurile americane, fiind în general respinsă de comunitatea vorbitoare de spaniolă și chiar interzisă de autoritățile din Puerto Rico ca fiind lipsită de respect. Dar să presupunem că formula cu X ar fi prins și ar fi fost acum instituționalizată. Nu ar fi schimbat cu nimic faptul că în mod predominant muncile cele mai grele în agricultura americană sunt făcute de emigranți Latinax pe salarii derizorii. Cu sau fără X situația lor economică rămâne una nefastă.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 59-74]