Anastasia Fuioagă

„Cancel culture” și alți demoni

Privind retrospectiv către episodul din august 2023, devine din ce în ce mai vizibil că ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție care să deschidă chestionări ulterioare a devenit rapid o dezbatere-ceartă, în care pozițiile s-au suprapus peste imaginea a două persoane reale, Valeriu Nicolae și Bogdan-Alexandru Stănescu. E limpede că problema ridicată de Valeriu Nicolae a rămas, de fapt, la fel de nechestionată, sunând în gol în fața unui public care, prea puțin pregătit să îi facă față, s-a apărat cu lecții școlărești de naratologie. Dincolo de acest aspect, întreaga producție de discurs de la momentul respectiv a scos la lumină altceva, anume tocmai producerea unor topoi discursivi ușor de instrumentalizat: „cancel culture”, „political correctness” și alte tipuri de asocieri gratuite între stângism și extremismul politic.

La o privire mai atentă și mai puțin inflamată, e ușor de văzut că nu există în mod real „cancel culture” în România (și nu numai) și că cererile și întrebările ridicate de pe poziții de „political correctness” sunt, în majoritatea cazurilor, rezonabile, dacă nu țin chiar minimul necesar. În cele câteva cazuri în care astfel de semnalări s-au produs în România, fie în spațiul literar, fie în cel public mai larg, nu se poate spune că au existat consecințe considerabile, care să compromită în mod real persoanele în cauză. Un flux abundent de opinii în spațiul online poate crea senzația de mișcări ample și efecte răvășitoare, însă rezultatul e, mai degrabă, un spațiu de ambiguitate cu privire la aceste efecte. Tocmai la adăpostul acestei ambiguități începe să funcționeze retorica de dreapta, care construiește astfel de termeni pentru a depozita în interiorul lor un amalgam de amenințări contrafăcute. „Cancel culture” și „political correctness” sunt de fapt denumirile unor păpuși de paie cu rol de țap ispășitor, ținte comode pentru intelectualitatea de dreapta, ce caută, ca modus vivendi, să creeze (non)conflicte repetitive pentru a-și asigura în continuare poziția hegemonică (cu atât mai bine dacă se poate folosi de afirmațiile cuiva din „tabăra opusă”). Ironic și de așteptat, deopotrivă, aceasta e schema de lucru a extremei drepte, fapt pe care îl observa și Adorno în conferința tradusă nu demult la Curtea Veche, Aspecte ale noului radicalism de dreapta. Nimic nou aici.

Nu știu dacă opinia publică e în mod real mai sensibilă la a-și reconsidera propriile prezumții și prejudecăți. Și tind să cred că nu e. Există, în același timp, și un demers descentralizat către astfel de chestionări, care vine să încline balanța și în altă direcție decât cea a centrismului mereu de dreapta. Dincolo de utilitate, interogarea reprezentărilor pe care propria cultură le construiește, le propagă și le conservă este o necesitate, iar asta nu numai pentru a da bine în fața unui occident – și el pe jumătate fictiv – care a găsit în diverse cauze de stânga noi piețe de desfacere. În momentul în care această interogare încetează să mai opereze, un spațiu cultural devine un lac prea sărat pentru forme de viață. Sigur, se cristalizează frumos. Dar gratuitatea artei e un mit.

Revizitarea propriilor puncte nevralgice dintr-o cultură e motorul proliferării acesteia și, la nivel istoric, nu e prima dată când se întâmplă. Diferența e una de paradigmă, dar nu văd de ce ar trebui ea să sperie într-o așa măsură. Cultura română, în imaginea ei de ansamblu, e la rându-i destul de mozaicată, motiv pentru care există nevoi legitime de a re-citi ceea ce ea a produs, mai ales în ce privește discursurile pe care le oferă cu privire la aspecte sociale, abundente fără îndoială. Aparenta lor invizibilitate nu le răpește existența. Structurile de clasă, de gen, rasiale, etnice, de orientare sexuală și de abilitate, ori cele speciiste au existat mereu undeva imediat sub suprafața textelor și discursurilor culturii române. Au fost mereu acolo, și vor continua să existe sub stratul șubred de gheață al „autonomiei esteticului”. E nevoie doar de un ochi mai atent și mai bine ancorat în ecosistemul social (local și global deopotrivă) pentru a le observa.

Cred că una din provocările majore ale studiilor literare din România e tocmai depășirea acestei amânări paranoice a chestionării moștenirii culturale în interiorul căreia trebuie să lucreze. Există un gol însemnat între studiile sociologice, care încearcă să cartografieze diversele aspecte sociale menționate anterior (la rândul lor complexe și multifațetate), și cele literare, nevoite să se adapteze din mers pentru a depăși un blocaj prelungit. Astfel, cred că problema e și una de ordin metodologic: persoanele care activează în domeniul cercetării literare trebuie să depună o muncă suplimentară, de a stabili o punte între diferite tipuri de analize ale societății și cele literare, de a le calibra pe cele din urmă la cele dintâi, înainte de a trece la obiectul propriu-zis al cercetării lor. Există prea puține analize teoretice, la nivel local, ale aspectelor sociale și politice care construiesc cultura română. Practic, cercetarea literară trebuie să-și dezvolte și instrumentele și rezultatele în același timp. E un demers dificil și anevoios, dublat de lipsa de resurse și infrastructură. În acest context, e ușor ca termeni precum „political correctness” să capete sensuri negative, iar pozițiile de la care pleacă să fie bagatelizate, dacă nu chiar demonizate. Dar adevărul e că, în lipsa unor repetate re-evaluări și re-lecturi, se risipește tocmai moștenirea culturală pe care intelectualismul de dreapta o venerează atât de mult. În plus, valoarea culturii locale în care ne mișcăm și pe care încercăm să o racordăm la ceea ce credem că e „marea cultură” vine mai degrabă din ce a reușit să facă accidental decât din intenționalitate.

Exemplul cel mai la îndemână în ce mă privește e cel al literaturii române queer. Există o falsă impresie că temele queer au început să apară în literatură odată cu democratizarea de după 1989, sau de după 2001, adevărata bornă temporală în această privință (abolirea Articolului 200). În fapt, ceea ce se înțelege prin queerness străbate literatura română încă din secolul al XIX-lea, iar ocurențele sunt mai frecvente decât ne lasă istoria literară oficială să credem. Problema, în schimb, tocmai aici e: studiile literare din România n-au avut, până de curând, aproape niciun instrument de receptare a problematicilor queer din literatură. Acolo unde lucrurile nu erau explicite, critica a trecut cu vederea – intenționat sau realmente din neștiință. Or, cultura queer funcționează cel mai adesea prin codificare – modificarea recentă nu e apariția conceptului de queerness în literatură, ci explicitarea lui, refuzul de a-l mai codifica cultural. În acest context, a nu interoga tipurile de reprezentări și discursuri din literatura română asupra persoanelor queer înseamnă a lăsa o întreagă componentă culturală să se piardă. Referentul va deveni din ce în ce mai neinteligibil, cu atât mai mult cu cât consemnarea istorică e destul de redusă și ea, fiind mai mult la statutul de istorie orală. Lucrurile încep să iasă la lumină abia prin importul unor instrumente teoretice queer din alte spații culturale și adaptarea lor la contextul local, cu specificități dificile. Știm puține și despre persoanele rome, și despre persoanele queer din literatura română. Ce știm despre persoanele rome queer din această literatură?

Efectele, însă, sunt vizibile. Personaje feminine trans sunt jucate de bărbați, deși există destule actrițe trans. Iar consecințele le suferă, alături de comunitatea trans, căreia i se răpește puțina vizibilitate pe care ar putea să o aibă, paznicul concediat – ca să vedem cine e „canceled”. Până când discursurile și practicile culturale din România nu vor fi revizuite cu adevărat, incidentul se va tot repeta, cu aceleași titluri de presă dizgrațioase, și nu numai la adresa persoanelor transgender. Aspecte precum cele ce țin de rasă, etnie, abilitate, statut social, gen sau orientare sexuală trebuie scoase la lumină și discutate ca atare, așa cum se găsesc ele reflectate în literatură. Ascunse și încadrate unor altor categorii de analiză, ar trebui să înțelegem că reprezentarea lor nu aparține în întregime esteticii și talentului ingenuu al scriitorului. Și cu cât înțelegem că ele nu pot fi receptate decât prin raportarea lor la realitățile extraliterare și nu prin distincții de tip autor – narator cu rol de absolvire a responsabilității, cu atât mai repede evităm ignoranța și fuga de propriul adevăr. De care unii reprezentanți culturali dau dovadă indiferent de numărul bibliotecilor frecventate.

*

Gabriela Vieru

N’est-il pas paradoxal d’en conclure que le temps est venu de dire adieu à l’esthétique?

Să mai afirmăm că mișcările teoretice din spațiul estic se află într-o desincronizare simptomatică față de cele din vest a devenit deja redundant. Întrebarea (1) din titlul prezentului articol era pusă de Jean-Marie Schaeffer încă din anul 2000 cu prilejul unui mic studiu pe care îl intitulase Adieu à l’esthétique și care apărea la numai doi ani după ce Alain Badiou semnase Petit manuel dʼinesthétique. Lor li s-a alăturat și Rancière care, în 2004, scrie Malaise dans l’esthétique unde își propune să discute chestiunea autonomiei esteticului, plecând de la afirmația lui Pierre Bourdieu din ʼ79 (La Distinciton. Critique sociale du jugement) cum că o analiză pur estetică a unui produs cultural nu ar fi nimic altceva decât o „negare a socialului” pentru că, printre altele, această „distanță estetică” disimulează o realitate socială alternativă bazată pe separarea radicală dintre „necesitatea gustului” (pentru mase) și jocurile distincției culturale rezervate doar celor care dispun de mijloacele necesare (elita). Dacă titlurile de mai sus discută estetica artei în general, plecând de la primele scrieri în acest sens (Platon și Aristotel), studiile care problematizează exact aceeași matrice și care se opresc strict la analiza literaturii au existat în aceeași măsură, polarizând în mod inerent opiniile publice. La fel cum în spațiul francez am putut observa un episod de tipul celui din 2002, când Michel Houellebecq era tras la răspundere pentru o serie de asumpții islamofobe prezente în romanul Platforma de către însuși rectorul Marii Moschei din Paris, în apărarea lui sărind colegi de breaslă precum Salman Rushdie (Houellebecq a le droit d’écrire, Libération), vedem cum douăzeci de ani mai târziu lucrurile încep să ia amploare și în (mai) mica lume literară din România (de pildă, dezbaterea Valeriu Nicolae și Bogdan-Alexandru Stănescu) unde, dacă păstrăm proporțiile, observăm negreșit un modus operandi identic. În acest sens, mi se pare necesar să chestionăm implicațiile pe care le presupun „noile” (2)chei și mecanisme de lectură pentru a vedea în ce măsură celebrul fenomen „cancel culture” există cu adevărat, precum și care sunt efectele lui concrete pe termen lung.

Să ne oprim, în primul rând, la chestiunile de limbaj, de etichetare conceptuală care s-au coagulat în jurul unor moduri de analiză considerate improprii, chiar scandaloase, de către intelectualii care reclamă demersurile făcute de „tabăra opusă” în direcția justiției sociale și a prezervării unui climat cât mai empatic. Termeni precum cancel culture, wokism ori alții de același fel au fost repede instrumentalizați pentru a incrimina nimic altceva decât o simplă readucere în prim-plan a unor opere mai mult sau mai puțin canonice, pentru a încerca, în lumina noilor teorii, alte posibile interpretări aliniate celor deja existente. Așadar, cum se materializează mai exact „anularea” având în vedere că aceste produse cultural-artistice și-au fixat deja locul în canonul universal, loc care cu greu mai poate fi manipulat în niște vremuri în care literatura/artele oricum nu mai reprezintă un interes în spațiul public? Totodată, important de amintit este și faptul că integralitatea lexicului care este asociat mișcărilor pro-minoritare și incluzive este, în fond, inventat și întrebuințat strict de grupările hegemonice (neo)reacționare, având un substrat depreciativ. Ba chiar regăsim, în recentul eseu semnat de François Cusset, La Haine de l’émancipation. Debout la jeunesse du monde (Gallimard, 2023), următoarea clarificare: „Și ca să clarificăm straniul lexic al noilor fasciști: în Statele Unite se întrebuințează sintagme de tipul «marxism cultural» pentru a desemna ocrotirea minorităților, «genocid alb» pentru lupta antirasistă, se stimează «rădăcinile» și politicile de «remigrație» și se face din «teoria genului» (un alt monolit inventat de ei) sursa obsesivă a haosului moral și a mizeriei masculine…”. Dacă antiprogresiștii s-au solidarizat și au dezvoltat, se pare, un întreg sistem lexical ca reacție la noul câmp de studii și de interese academice, stângii îi lipsește o astfel de înfrățire în care nuanțele teoretice să nu mai reprezinte un obstacol când vine vorba de a riposta în fața unei injustiții sau a unui abuz, după cum bine puncta Patrice Maniglier: „incapacitatea unei părți a stângii de a se apăra împotriva a ceea ce o atacă, incapacitatea de a face front comun cu aliații, chiar și atunci când nu suntem de acord în detaliu, lipsa unui spirit de solidaritate și a unui simț al luptei culturale în fața unor adversari care nu duc lipsă niciodată, pretențiozitatea și slăbiciunea argumentelor folosite pentru a justifica o anumită formă de resemnare”. 

Dincolo de chestiunea lexicală a fenomenului care menține cumva discuția într-o zonă meta, necesară ar fi și o abordare care să puncteze cât mai concret efectele sau posibilele efecte ale revizitărilor analitice ale unor volume „vedetă” din spațiul românesc. Astfel, dacă importul conceptual-teoretic s-a produs cu acest decalaj specific, singurul gest care ne rămâne de făcut este să privim cum se prezintă situația în spațiile-mamă. Ce observăm? Canoanele rămase neschimbate, zero intelectuali/literați aflați în impas financiar/medical după ce au fost „victimele” necruțate ale stângii cotropitoare și o branșă tot mai mare de cititori aware de problemele sociale ca urmare a producției tot mai intense de literatură unde se vorbește deschis despre traumă, abuz ori injustiție. În lipsa oricărei consecințe reale, cancel-uldin cancel culture pare să se fi pierdut pe drumul dintre teorie și practică. Așadar, de unde provin teama și disprețul pentru o mișcare care nu vrea decât să informeze cu privire la unele nereguli și inegalități care s-au produs în trecut, tocmai ca să scăpăm de „eterna lor reîntoarcere”? Cred că singura explicație potrivită în ceea ce privește reacțiile virulente ale unor intelectuali vis-à-vis de lupta anti-sexism, rasism, homofobie este faptul că ei înșiși au tendințe sexiste, rasiste, homofobe (înăbușite sau nu), iar literatura devenise spațiul prin care reușeau, subtil sau mai puțin subtil, să disemineze aceste credințe.

Ca să tragem linie, nu-mi rămâne decât să observ un bizar paradox din spațiul cultural românesc, anume cum criteriul etic, activat în momentul postrevoluționar, se vrea redus la tăcere atunci când el nu mai reprezintă nicio miză pentru grupurile aflate la putere. 

Note:

(1) Paradoxal pentru că, în fond, încă de la vechii greci, arta nu a fost niciodată discutată singură, ci în relație cu filosofia; așadar, „autonomia” ei pare cu atât mai chestionabilă.

(2) Am folosit ghilimele pentru a puncta comicul de situație din spatele adjectivului „nou”, în ideea în care doar în spațiul estic aceste mecanisme de lectură sunt considerate astfel, ele existând deja în Occident de câteva decenii.

*

Bogdan Vișan

Ceci n’est pas cancel culture

În februarie 2023, François Cusset publica, în Franța, placheta La haine de l’émancipation: debout la jeunesse du monde, unde ridica problema, de anvergură mondială deja, a urii față de gândirea și practicile progresiste actuale, susținută de pe baricadele reacționarismului de dreapta și transformată în „fabrica unui monstru”. Conjunctura în care apare ține de ampla dispersare a ultraconservatorismului în câmpul cultural francez (și, de fapt, la nivel global), însă intuițiile lui Cusset, simple, cu scopul familiarizării cititorului francez cu unele statement-uri eronate ale intelectualilor de dreapta, sunt generale, deci de observat și la noi. Cancel-ul este o sperietoare de ciori, woke-ul este „numele unui fetiș politic, al unei fantasme reacționare” (1), iar războiul împotriva minorităților care își cer drepturile „nu mai e o metaforă” (2). 

Pornesc de aici pentru a repeta, în aceeași linie, cum cancel culture, woke, political correctness & Co. sunt cuvinte de dreapta sau cuvinte instrumentate de dreapta, dând naștere unui vocabular cu drept de canon, în vreme ce vocabularului minorităților i se discută dreptul de existență în spațiul public și terminologiei anti-discriminatorii i se ridiculizează și deplasează sensul, fără să vorbim de înțelegerea șubredă a acestuia, dacă nu în ruină de-a dreptul. Strategia din spate are, în cele din urmă, aceeași finalitate a fortificării unei hegemonii culturale și politice. Nevoia unui adversar, a unui obiect al opresiunii, care să strângă împotriva lui o comunitate împărtășind o luptă comună, este o realitatea peremptorie; ba chiar nevoia se vede satisfăcută, iar asta contracarând, prin limbaj, sfera progresistă care folosește limbajul la rându-i ca propriu teren al rezistenței și al sentimentului comunitar, al împărtășirii sensibilului în sensul lui Rancière, și mă gândesc aici și la acel, așa-zicând, index de cuvinte-etichetă absolut necesar în lupta din sferele puterii, incluzând: abuz, sexism, misoginie, machism, homofobie, transfobie, rasism, xenofobie, ableism ș. cl. În acest sens, political correctness și cancel culture sunt „umbre” conceptuale, mai degrabă, cu rol în defensivă, al refuzului (sub formă de victimizare) al unor valori, dar și în ofensivă, al intervenției violente îndreptate împotriva împrăștierii acelor valori progresist-revizioniste, într-un fel sau altul. Oricât am spera că miza e una strict defensivă, sintagmele similare ale acestui mai mult sau mai puțin nou vocabular tind să preia frâiele și să ranforseze discursul conservator ai cărui piloni rezistă în România și, evident, nu numai aici. Și nu numai că rezistă, dar capătă din ce în ce mai multă încredere și convingere, astfel încât dezvrăjirea situației devine un obiectiv politic pierdut, nu că ar fi singurul caz (a se vedea cazul prim-ministrei italience de extremă dreaptă Meloni, cazul celebru al populismului lui Trump, dar și al celui AUR-ist autohton). 

Ajunge ca ideea de interdicție, de refuz, de reprimare să fie denaturată și ea (de către ipotetice victime care își absolutizează discursul de victimizare) pentru a-și inversa debusolant direcția, într-o „gimnastică” nesănătoasă, elucubrantă, și pentru a-și pierde contactul cu realele forme ale interdicției, suficient să amintesc aici despre heteronormativitate (asociată direct atitudinilor și practicilor homofobe, transfobe) și normativitate de gen (asociată direct atitudinilor și practicilor sexiste, misogine, machiste), discriminare etnică și rasială sistemice, iar lista, de așteptat, continuă (interdicție care, în manifestările ei, trece la violență, abuz, crimă). În logica eminamente maniheistă, polii bun-rău se aplică și aici, căci, se pare, reducând puțin situația, e greșit să nu ți se permită să folosești, fără vreo constrângere, neperturbat n-word, dar e concomitent OK să îl ai în vizor, de-a dreptul polițienește, pe celălalt, subliniindu-i diferența la fiecare pas ca să îl expulzezi din societate în sfera minoritariatului. Sau îi poți admite și tolera existența aceluia, însă mereu va urma, în retorica conservatoare, o conjuncție adversativă. Or, precum se vede din cele două exemple, retorica asta e una deficitară, frizând absurdul. Unde vreau să ajung cu excursul acesta e la faptul că intervenția progresist-revizionistă a tinerilor, admite Cusset și subscriu opiniei, „ne face să ne îndreptăm spre o lume mai puțin stupidă” (3). Totuși, faptul că în cultura românească recentă acele sintagme au ajuns să provoace tam-tam de la o postare la alta, polarizând discuții în rândul taberelor împărțite pe like-uri și share-uri, stârnind un imens interes pe rețelele sociale (al căror algoritm profită de pe urma dezbaterilor aprinse), intră sub radarul unei schimbări în plină manifestare, al unei desfaceri efervescente a lucrurilor. Să nu fi apărut reacțiile dreptei, în România, față de ethosul progresist al unei comunități critice cu conștiință și cunoștințe politico-ideologice, ar fi însemnat fie că dreapta nu există sau că, dubios, s-a resemnat, fie că sănătatea societății a atins cote alarmante, ceea ce nu pare că va fi cazul vreodată. Totuși, turnura aceasta ideologică sau eticizantă, cu alte cuvinte, investirea politică în chestiuni ce țin de etica socială, este binevenită și surprinzătoare pentru cultura autohtonă, unde, într-adevăr, au apărut fenomene izolate, dar ele sunt doar situații în care persoana așa-zicând atacată și-a arogat statutul de victimă, de persoană publică cancel-uită care suferă de pe urma cancel-ului. În speță, da, cancel-ul, pentru a fi ceea ce se pretinde că e, ar trebui să implice consecințe, de orice ordin ar fi ele, care mai că nu există sau al căror efect mai că nu schimbă nimic. Altfel spus, cancel-ul este doar imaginea cancel-ului, așa cum este el proiectat și investit imagologic de o serie de persoane publice deplângându-și condiția de cancel-uiți (de către progresiști, sexomarxiști, neomarxiști sau ce alte denominații mai pot fi scormonite, dar asta e o altă discuție). Ca imagine, deci, reprezintă o formă de simulacru. 

Important în toate aceste scandaluri mai mult sau mai puțin lăturalnice e că stârnesc necesitatea revizuirii etice, necesitate rămasă undeva într-un spațiu limitrof al conștiinței publice după ce ea a tot fost acaparată de luxurianța esteticului în arte. Iar aici mă gândesc la revizuire în sensul chestionării, nu în cel al anihilării, intervenției intransigente, cenzurii morale; de pildă, discutând despre topoii rasiști ai unui roman nu îl anulezi pe acesta, nici nu îi decimezi paginile, nici nu îl rescrii sau supui rescrierii, ci constați starea de fapt: 1. un segment al cutărei scrieri, care o bună bucată de vreme s-a păstrat ilizibil, inobservabil, nedetectabil, acum poate fi trecut și prin alte filtre de lectură, simptom ce ne conduce la 2. avem de-a face cu o societatea care n-a putut sau n-a vrut să acceseze și un alt plan al lecturii. Stând față în față cu starea de fapt, încep să apară opțiuni de remaniere, atitudini melioriste, iar atunci nu primează anularea unei persoane sau confiscarea unei lucrări, ci fabricarea de perspective critice necesare și suficiente, adaptate și sensibile la nevoi sociale și politice ale minorităților și nu numai. Ce înseamnă adaptare și educare în sensul unor noi moduri de a te raporta la situații anume? În mare, înseamnă a înlocui refuzul unui teritoriu cu împărtășirea lui, reconfigurarea scenariului social luând în considerare întregul spectru al configurațiilor identitare. Dacă identitatea queer, în România, a fost până în anii 2000 un teritoriu foarte limitat în literatură (din considerente ușor de intuit, în mare) și încă prea puțin desțelenit, ulterior s-au făcut intervenții considerabile în acest sens, până în punctul în care acum nu numai că ne bucurăm atât de roman, cât și de poezie queer (mulțumită editurilor și echipelor lor care încurajează direcțiile de genul sau celor care se ocupă exclusiv cu crearea unui spațiu queer-feminist cum e cazul frACTaliei; mulțumită festivalurilor și cenaclurilor queer-militante, cum e cazul Cenaclului X), dar încep să apară și studii în această direcție, în timp ce, simultan, critica de întâmpinare își face treaba, la rându-i, față de astfel de producții culturale.

Extinderea domeniului literaturii militante nu reduce prin sine, totuși, gândirea heteronormativă sau anti-feministă, de aceea critica trebuie pusă să funcționeze la foc continuu în circuitul cultural. În ceea ce privește receptarea literaturii, nu cred să mai putem continua în spiritul naratologiei clasice, fără o raportare serioasă la ideologeme, configurații de putere, binoame discriminatorii (bărbat-femeie, heterosexual-homosexual, alb-negru ș. cl.), cât timp evitarea lor s-ar petrece în totală cunoștință de cauză (nu poți să nu fii conștient acum de relevanța eticului, când deja lupta estetic vs. etic în literatură, rătăcind prin cadru ca un tufiș uscat din filmele western încă din secolul al XIX-lea, s-a supralicitat, iar câștigătorii ei lipsesc, deși nu și taberele lor susținătoare). În privința scrierii literaturii, problema se arată una tăioasă, dar chiar și aici nu e musai să fii tezist pentru a arăta un interes minim, nu trebuie să te autocenzurezi ca să scrii în același timp în acord cu niște principii etice, și, în speță, nu ai nevoie să urmărește obiective etice sau, la polul opus, să-ți izolezi un text în obiective estetice doar pentru a evita situația în care să fii nevoit să te proclami unul dintre cei cancel-uiți. Există maniere prin care, reprezentând o situație reală, să îndrepți o critică asupra existenței și proliferării ei, fără a te îndepărta de modul în care ea e tratată în realitate (de pildă (4), vezi romanul autoficțional queer semnat de Sașa Zara, Dezrădăcinare, 2022, apărut la editura frACTalia; ca să mergem și dincolo de literatură, vezi filmul Moartea domnului Lăzărescu, 2005, al lui Cristi Puiu, Aferim, 2015, al lui Radu Jude sau R.M.N., 2022, al lui Cristian Mungiu), sau, dacă nu o critică, pentru că nu toți se ocupă de a critica, cel puțin o privire umană, empatică, afectivă, în subsidiar (un exemplu ar putea fi poezia lui Tudor Pop din Softboi mimosa, 2019, OMG Publishing House, unde sensibilitatea codurilor queer își deschide un loc propriu de desfacere și manifestare împărtășit afectiv, fiind relatable). Mă refer aici la o cale de mijloc. Atunci când calea de mijloc nu reprezintă o opțiune, critica se înfăptuiește prin radicalizare, militarizare (vezi tonusul militant în poezia Medeei Iancu, a lui Răzvan Andrei, a Ilenei Negrea, a lui Adi Schiop, a Mirunei Vlada, a lui alex adam, a Alinei Purcaru; tot aici, vezi critica socială din filmele Babardeala cu bucluc sau porno balamuc, 2021 și Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, 2023, amândouă regizate de Radu Jude). Dar a sta cu mâinile în sân nu face parte din opțiuni, și nici, cum pare, nu este o cale de mijloc, ci mai mult o formă de desolidarizare, în cele din urmă, mai ales când nevoia solidarizării comunitare se actualizează continuu în lume, iar în majoritatea cazurilor, printre care și cel al României, solidaritatea poate fi accesată, este un bun comun, la îndemână, nicidecum interzis, blocat, luat cu forța (dar nici vreodată impus cu forța!). Or, de cele mai multe ori e de neînțeles cum solidarizarea, ca acțiune umanitară, este refuzată în baza unor diferențe care sunt nici mai mult, nici mai puțin decât constructe socio-istorice și mai ales când, de cele mai multe ori, nu ți se cere decât să respecți identitatea unei alte persoane. Bâjbâim dacă cancel culture și political correctness există sau nu, dacă sunt simulacre de interdicție sau realități ale excesului militantismului de stânga, însă n-ar trebui să bâjbâim dacă viața unui om sau a altuia este inferioară sau nu, subordonabilă sau nu, exploatabilă sau nu, sexualizabilă sau nu, rasializabilă sau nu, șirul poate continua. 

În cele din urmă, este vorba despre o politică inversată: după ce minoritarul a suferit discriminarea, interdicția, acum trebuie să sufere acuza faptului de a-i interzice ceva discriminatorului? În acest sens, mă îndoiesc de realitatea cancel culture-ului și mă îndoiesc și de faptul că retorica progresistă recentă trebuie combătută: ceci n’est pas cancel culture; din contră, abuzurile sunt de combătut, ele trebuie să vină la pachet cu consecințe reale care să conducă la corijarea atitudinilor precedente, iar dacă o discuție publică poate avea astfel de efecte, atunci o discuție publică este un câștig. Iar mai multe câștiguri însumează o mai mare probabilitate de a reconfigura cultura autohtonă și de a o îndrepta spre politici sensibile la necesități etice.

Note:

(1) François Cusset, La haine de l’émancipation : debout la jeunesse du monde, Paris, Éditions Gallimard, 2023, p. 22. 

(2) Ibidem, p. 13.

(3) Ibidem, p. 38.

(4) Menționez că exemplele din paranteze nu caută să epuizeze toțx scriitorx de literatură și regizorx cinemaului românesc, și nici nu apar în funcție de vreun criteriu valoric, ci au doar scopul de a aminti că perioada recentă a cunoscut (și continuă să cunoască) variate tipuri de produse culturale ce pot sta drept modele de intervenție socială eticizantă. 

*

Yigru Zeltil

„Ce spunem și ce scriem a redevenit un act intens politic”

Ce spunem și ce scriem a redevenit un act intens politic. Polarizarea ideologică ne dă cu toții peste cap, da. Și polii geografici pare că sunt dați peste cap: dacă țările occidentale păreau a oferi un cadru prielnic libertății care să însemne, pentru intelectualul occidental, inclusiv auto-critica, astăzi pare că, în afară eventual de anumite oaze sau enclave, am putea asista curând la un exod către Sudul global (ori către plaiuri mai balcanice?), în orice caz către orice spațiu în care ar putea fi desfășurată gândirea critică, precum și creativitatea artistică, în limitele date de veșnica problemă a finanțării…

Înainte chiar de 10/7, primul simptom a fost documenta 15 din 2022, unde o caricatură anti-totalitară de la finele regimului Suharto, din cauza unei portretizări stereotipic antisemite, a eclipsat în atenția publică germană tot restul expoziției în sine, prima (și singura?) documenta care le-a acordat spațiu artiștilor din Sudul global. Colectiva indoneziene ruangrupa a fost blamată pentru legăturile sale cu BDS, dar și pentru însuși faptul că întreaga expoziție, începând cu modul său descentralizat de funcționare și continuând cu amenajarea spațiilor expoziționale ca ateliere, spații de dezbatere și de locuire în același timp, a mers cu arta politică până la capăt, prea departe (anumite voci din lumea artei dorind ca expoziția să se întoarcă din nou către piața de artă și interesele colecționarilor).

Aproape doi ani mai târziu, clasa politică germană a început să măture ideologic o parte considerabilă a câmpului artelor, de la scriitori până la muzicieni, țintindu-se, dincolo de participarea la proteste de stradă, orice este sau doar poate părea a fi un statement politic (cum ar fi simpla purtare a unui tricou cu steagul Palestinei ori un mesaj de empatizare cu victimele civile din Gaza). Spre încântarea extremei drepte (ale cărei idei permează acum mainstream-ul politic), instituții artistice decoloniale sau de alte orientări progresiste au rămas fără finanțări publice peste noapte.

Această intervenție masivă a statului și a corporațiilor – fiindcă vorbim aici și de cooperarea rețelelor sociale în suprimarea disidenței – nu poate fi comparată cu adevărat de către niciun observator onest cu fenomenul orizontal prin care niște voci disparate caută, ca act de dreptate, să atragă oprobriul public asupra unor figuri pe care le acuză de anumite moravuri – ceea ce, de altfel, doar câteodată are efectul scontat.

De cele mai multe ori, personajul „linșat” ajunge în mod exponențial mai vizibil și mai puternic (unii și-au făcut în scurt timp din această victimizare o carieră mai prodigioasă ca a celor de partea cealaltă a baricadei), deși cel mai mult are de câștigat sistemul acesta al rețelelor și site-urilor, care se hrănesc cu scandalul, cu multitudinea reacțiilor care se ivesc în asemenea contexte. Cu alte cuvinte, însuși cadrul acesta economic al semi-capitalismului previne eficacitatea presupusei „cancelări” și o face chiar dezirabilă, în virtutea prea umanului complex de „fruct interzis”…

În timpul acesta, oricât am prefera să fie bine ca să nu fie rău, realitatea este că ne aflăm în mijlocul unor confruntări de idei și de poziții care rămân în atare condiții ireconciliabile. Dar dacă din asta s-au făurit povești tragice, la noi tragicul capătă înfățișări derizorii. Presiunea în câmpul intelectual-literar din România nu este să pari „rezonabil”, ci „de gașcă”. 

Dacă în alte țări există un grad mai acut de conștientizare a faptului că, de multe ori, minoritățile au creat forme culturale care, asimilate (unii ar spune: apropriate) fiind, au adus contribuții copioase la cultura modernă și contemporană, spațiul românesc rămâne, de pe vremea când autorii evrei puneau țara noastră pe harta avangardelor, mai degrabă intolerant la diferență. Printre factori se numără și sistemul educațional, în care imaginea literaturii este atât de trunchiată, încât nici măcar femeile nu sunt reprezentate. Iar înainte de prezentul val reacționar care a făcut BOR să se alieze cu/să se lase influențată de cultele neoprotestante, majoritatea ortodoxă tindea să opună rezistență oricăror încercări minoritare de prozelitism, iar mentalitatea aceasta contaminează și reflexele scenei culturale, destul de refractară la aproape orice pare nou sau heterodox.

Ca persoană autistă și queer care a avut ghinionul de a se naște în țara asta și care a luat decizia neinspirată să se dedice poeziei și nu muzicii sau artelor vizuale, am ajuns să mă politizez fără să vreau, având chiar și personal de suferit din pricina moravurilor și aplecărilor ideologice ale colegilor de breaslă. În studenție și imediat ulterior, am avut privilegiul de a rămâne, alături de părinții mei, într-un apartament comunist, fie el și insalubru, fără a plăti. Chiriile și piața muncii aveau să mă facă să înțeleg pe propria piele de ce tot mai puțini oameni care mai scriu mai au chef de „estetic” și de ce literatura română actuală a ajuns să se împartă între realism social și forme proxime de angajare, mai puțin subtile decât genul de experimentalism deconstructiv spre care tindeam.

În acești ultimi 10 ani, m-au marcat întâlnirile cu oameni de cultură și de activism social, dar și oameni simpli, parteneri de imaginar erotic, de la marginea și din afara spațiului local, în mai toate direcțiile geografice – întâlniri cu oameni aflați în situații limită, care știu ce înseamnă a fi în vizorul puterii și a te strădui să-ți menții și să-ți aperi principiile, ce înseamnă a fi perceput ca „drojdia societății”, ce înseamnă a fi independent, subversiv, critic, fără oportunisme, apt de gherilă pe termen lung. Nu pot decât să-i admir pe oamenii care reușesc să acționeze în aceste condiții, chiar dacă pe mine tinde să mă paralizeze tânjirea după un mediu prielnic, dacă nu chiar o nostalgie pentru o imposibilă teritorializare care ar putea răsuna problematic, la modul „fii boier în țara ta”…

Situația mea mă obligă să privesc cu mefiență la acest simptom de „banalitate a răului” care este picarea multora dintre persoanele de lângă mine în capcanele întinse de refrenele propagandei de extremă dreaptă. În „hora” acestui discurs ajung să intre și ultimii oameni la care te-ai fi așteptat. Un bun poet gay pe care l-am susținut la debut și care și-a subintitulat al doilea volum, cu o rezonanță progresistă, „Poeme LGBT+” a ajuns, ca trei sferturi din mainstream-ul de la noi, să disemineze un mesaj împotriva woke-ului sau „corectitudinii politice”, cu câteva zile înainte de a anunța participarea la un festival literar condus de un promotor al referendum-ului anti-gay. Când acesta din urmă a co-organizat un festival dedicat unui poet antifascist, protestul meu de la MNLR a fost practic ignorat. O altă poetă excelentă și curajoasă, pe care Gellu Dorian o trimitea la terapie, mi-a dat unfriend când a subscris unui articol transfob despre cum administrația americană nu ar trebui să-și dea afară angajații dacă folosesc pronume incorecte, iar eu pusesem întrebarea: ți-ar conveni la muncă să ai colegi care să te înjure și să te dezumanizeze toată ziua?!

Una peste alta, este mai oportun(ist) să fii reacționar în România decât să fii progresist (deși nu lipsesc cu totul progresiștii oportuniști, dar în locul lor m-aș îngrijora și mai tare decât o fac eu, care nu sunt într-o poziție de putere). În publicistica literară din ultimii ani, discursul anti-PC a ajuns și a rămas cap de afiș peste orice pandemie sau războaie de lângă noi. Scriitorii sunt așa de speriați de „cenzura” progresistă încât nici nu aud că, în Statele Unite, conservatorii sunt cei care retrag de pe rafturile bibliotecilor școlare mii de cărți pe an. (Să nu ne imaginăm că această idee nu ar putea stârni emulație și la noi, unde ar fi mai simplu: dintre puținele cărți progresiste de la noi, cele mai multe nu cred să fi fost achiziționate în masă de către biblioteci!)

Unii oameni mi-ar putea spune că doar mi s-a înnegrit cerul gurii, dar aceste experiențe mă fac să am o viziune foarte pesimistă asupra viitorului apropiat: ne îndreptăm către o dictatură de extremă dreapta, poate una soft, dar nu-i exclus să fie „condimentată” cu represiune în toată regula împotriva tuturor celor au manifestat vreo adeziune progresistă în acești ani de tranziție mioritico-weimeriană. O asemenea perioadă sumbră ar putea fi urmată de ani mai de stânga, însă nu există oameni politici de stânga credibili în momentul de față, iar o bună parte din stânga „culturală” românească rămâne formată din ipocriți de etapă, machiști de canapea și copii spirituali ai lui Claude Karnoouh, care aruncă peste bord orice grijă pentru tovarăși ca mine în numele luptei dintre imperialismul globalist și imperialismul suveranist… (Nota bene: cu excepția notabilă a Cubei, țările aliniate blocului eurasiatic tind să reproducă aceeași propagandă din Pravda: „KFC-ul ne face copiii să devină LGBT, în cultura noastră nu există așa ceva”!)

Nici chiar cerul gurii mele nu e așa de negru, paharul are o parte plină: nu toate persoanele de vârsta mea sau mai tinere mai acceptă să ne scăldăm în xenofobie, rasism, misoginism, homofobie ș.a.m.d. Pe lângă Cenaclul X, de care aparțin și din care fac parte zeci de persoane LGBT+, care scriu literatură progresistă cu relevanță socială (și, aș adăuga cu parti pris, scriu așa de bine încât nici mainstream-ul „estetic” nu a putut să ne ignore complet), mai sunt și alte cercuri mai mult sau mai puțin incluzive. Încă în mai mare măsură decât restul scenei literare, teatrul independent excelează în acest direcție. În afara unei represiuni politice, ar exista șanse ca acest moment de deschidere către progresism să nu rămână fără consecințe.

Și totuși, în pofida acestor vârfuri, ghețarul progresist mai are mult până să crească, ceea ce s-a văzut anul trecut, când, în afară de Adrian Furtună, un alt sociolog rom din afara câmpului literar care scrie în revista „Ficțiunea”, și de Ileana Năchescu, o profesoară de studii de gen din SUA care a publicat în „Libertatea”, foarte puțini au avut reacții pertinente la conflictul Valeriu Nicolae-Bogdan Alexandru Stănescu.

Într-un eseu respins tacit de către „Observator cultural”, spuneam că ne aflăm în fața unei confruntări între „reflexie” și „refracție”. Generația lui B.A.S., cea douămiistă, are îndeobște ca premisă viziunea literaturii ca oglindă a societății, care nu face decât să reproducă violența extremă și alte probleme ale societății (pentru asta a fost lăudată de criticii de tip „studii culturale”, pentru care contează existența unor documente socio-antropologice elocvente, nu neapărat și propunerile revoluționare). Vocile progresiste de astăzi, mai mult sau mai puțin tinere, se regăsesc literalmente în refracție (curcubeul, asociat azi cu comunitatea LGBTQ, este produsul refracției luminii): realitatea care poate fi transformată în imaginea literaturii. Dată fiind disponibilitatea limitată a spațiului public românesc pentru preocupările persoanelor minoritare ca noi, suntem constrânse să ne folosim de mijloace precum scrisul în încercarea de a schimba mentalitățile prevalente.

Dacă generația 2000 a fost acuzată la începuturi de teribilism „avangardist” și „stângist” (deși fracturiștii înșiși mărturiseau că sunt „falși marxiști”, mai preocupați de o banală lovitură generațională de capital simbolic, fenomen caracteristic pentru câmpul literar așa cum demonstra Bourdieu; Vasile Mihalache a scris pe larg în „Noli me tangere” despre problemele constitutive ale câmpului literar) și chiar de compromitere a „autonomiei esteticului”, astăzi ea tinde, cu rare excepții (precum Elena Vlădăreanu), către a fi în conflict cu noua avangardă feministă queer, care contestă regimul autonom al literaturii în moduri încă mai radicale decât avangardiștii istorici. Aceștia din urmă au vorbit adeseori în abstract despre emanciparea imaginației și vieții „tuturor” oamenilor fără a lua în serios homofobia și misoginismul din rândurile lor, ca să nu mai spunem de a adresa cruzimea la adresa animalelor, care are legătură cu problemele anterioare prin chestiunea consensualității (în baza căreia feministele și activismul queer au vizat retrasarea moralei publice).

Din generația 2000 fac parte și cei care, aflați la conducerea PEN România, au contribuit la linșarea simbolică a lui Valeriu Nicolae printr-un apel abuziv la autoritatea unor W.E.B. Du Bois și Toni Morrison, nume militante ale anti-rasismului, nu ale „centrismului” împăciuitor. Nu a existat nicio reacție de boicot la această aberație, cum nici organizația nu s-a delimitat vreodată de declarațiile problematice ale altora dintre membrii săi (de exemplu, Ana Blandiana, islamofobă și susținătoare a eugeniei și discriminării familiilor LGBT+). Dacă nu am încercat vreodată să fac o scrisoare deschisă în acest sens, este pentru că nici în PEN-ul internațional nu am încredere; unor asemenea instituții de sorginte liberală le plac gesturile simbolice care să semnalizeze virtuți progresiste, dar nu știu cum să adreseze disidența reacționarilor.

Literatura română actuală suferă de faptul că este doar „un safe space pentru vocile masculinizate, albe, hetero conservatoare sau liberale”, care pot procesa trauma și crea altora traume fără niciun fel de consecințe (ba chiar sunt încurajate), așa cum spune Alina Soare în causticul editorial „Click, like, share & buy canonul rasist” (din RAZA, una dintre puținele publicații feministe de la noi). Chiar și eu, care am avut privilegiul de a trece într-o oarecare măsură ca nefiind minoritar în vreun fel, am întâmpinat bullying în spațiile literare, despre care aș fi crezut că aduc laolaltă tocmai oamenii mai destupați, care ar fi capabili să nu reproducă mecanic același bullying întâlnit pe toate palierele societății disfuncționale de la noi.

Momentan, nu le rămâne persoanelor minoritare – oricâte premii ar câștiga într-o parte sau alta a mainstream-ului – decât să se auto-organizeze, fără a depinde de gatekeepers abuzivi și fără a atârna de schimburi de favoruri și alte forme de habitus ale câmpului literar „competitiv”, în care credeam cândva că ar exista fair-play și că pot răzbate numai prin calitatea scrisului, până să aflu că, orice aș face, nu pot fi decât un „scriitor nerelevant” dacă nu lingușesc și dacă mă aflu în conflict cu cine nu trebuie!

Cu toate afinitățile mele (neo)avangardiste, m-am format parcurgând sistematic autori canonici și mai puțin canonici din mai toate filoanele și orientările estetico-ideologice posibile, ca pentru a face parte din tot acest corp comun al literaturii, cu toate frumusețile, imperfecțiunile și atrocitățile sale… Conștientizez că într-un alt context, într-o realitate paralelă cu mai puțin conservatorism, puțin mi-ar fi lipsit să ajung într-o poziție elitistă, să lucrez la cine știe ce instituție a literaturii și atunci foarte posibil să mă chinui să… „apăr” esteticul! (Cum ar fi apelând la distragerea numită post-critique.)

Ghinion. trăiesc într-un stat care nu reușește – nu vrea – să adreseze unele dintre cele mai elementare probleme sociale, precum declinul gradului de alfabetizare și creșterea numărului de violuri, mame minore, violențe conjugale. Statul (poate pentru că structurile sale nu au ieșit nicicând cu totul de sub sfera de influență rusească) a luptat foarte puțin cu dezinformările și a admis cu larghețe „narativele alternative”. Prioritare sunt complexul industrial-militar și interesele vânzătorilor de vicii precum alcoolul, țigările, pariurile (vicii de care majoritatea celor cu putere în câmpul sus-amintit suferă la rândul lor). Or, de ar fi să vorbim de reconfigurarea câmpului literar-intelectual din România de azi în vreo direcție câtuși de progresistă, singura cale ar fi intervenția masivă a statului.

Indiferent de partidul de la guvernare, statul nu pare să se fi atins niciodată de banii pentru Uniunea Scriitorilor. În revistele de patrimoniu, precum Convorbiri literare, putem citi, din partea directorului Cassian Maria Spiridon, conspecte pe zeci de pagini din autori reacționari auto-declarați, de la deja clasicul Roger Scruton până la… Christopher C. Horner (un anti-ecologist finanțat de industria cărbunelui!) – propagandă finanțată necondițională de către Ministerul Culturii. CNCD-ul – care, oricum, doar se face că ne apără de discriminare – nu m-ar băga în seamă dacă aș reclama așa ceva, mai ales că revista se spală pe mâini cu disclaimer-ul că „Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate”!

Și totuși, este ceva ironic în faptul că aceste reviste care pretind a fi dirijate după principiul „esteticului” sunt, în realitate, mai diligente cu diseminarea agendei conservatoare decât suntem noi cu progresismul! Diferența e că noi, ca muritori de rând, atârnăm cel mai adesea de finanțările AFCN. Spre finalul materialului meu din Baricada, „Breasla scriitorilor, sau despre falsa conștiință și oligarhia sindicală”, am discutat pe larg ce s-ar putea face în viitorul utopic în care ar exista voința politică de a transforma Uniunea Scriitorilor într-un sindicat funcțional.

Până atunci, mă mai gândesc dacă să mai scriu sau nu în română după ce voi fi plecat din țară. Poate nici nu voi mai scrie. Ori voi scrie despre culturile de mucegai! Sau despre orice nu se atacă pe sine, așa cum o fac oamenii…

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 85-93]