Școala de la Brașov (ep. 9)

 

Bande à part 

Interviu cu Simona Popescu

– Caius Dobrescu amintea că s-a mutat de la Liceul „Andrei Şaguna” la „Unirea” deoarece, cu ocazia unei tabere de creaţie, a descoperit o atmosferă alternativă, magică, una de contracultură, existentă la „Unirea”. Ce vă amintiţi despre acea atmosferă? Ce l-a atras atât de mult pe Caius la „Unirea”?

– Cred că în tabără ne-am întîlnit după ce-a venit el la Unirea, dar poate vorbim despre tabere diferite… Eu îmi amintesc, din liceu, de Tabăra de la Dărmăneşti. În studenţie au fost şi altele, într-un fel importante pentru noi: îi cunoşteam pe asemănătorii din ţară, aveam un public, vedeam cu ochiul liber cîtă influenţă puteam avea asupra altora, eram… admiraţi! etc. Lucrurile astea contează cînd eşti foarte tînăr, îţi dau încredere şi curaj. Mi-amintesc ca prin vis (vine o vreme cînd trecutul are ceva oniric, cronologia e tulburată, poate de-asta trecutul e… emoţionant, ambiguu… aproape poetic). Citește în continuare →

Postuman/ismul (8/10)

postumanism 8

 

Yigru Zeltil

a) Postumanul ţine pur şi simplu de tot ceea ce este exclus din definiţiile umanismului, ceea ce a fost şi este adeseori reprezentat ca fiind în afara umanităţii, iar postumanişti precum Neil Badmington nu fac decât să releve psihanalitic-deconstructiv această tensiune care există de la bun început între pretenţiile umanismului de a deţine un fundament categoric („raţiunea” în cazul umaniştilor clasici, mortalitatea în cazul celor contemporani) şi nevoia aceluiaşi umanism de a se apăra (uneori foarte violent, cât se poate de… inuman!) de alteritate chiar în timp ce, de fapt, aceasta contaminează umanul într-un fel sau altul. Prin urmare, nu este vorba tocmai de „moartea omului”. Operând cu aceeaşi reducţie moştenită de la Descartes, un transumanist ca Hans Moravec crede că poţi să transferi omul dintr-un corp uman într-un mediu digital. Aceasta nu este decât o perpetuare (încă modernistă) a antropocentrismului pe care postumaniştii nu îl mai pot lua de-a gata. Să reiau un exemplu din Callus şi Herbrechter, cel al lecturii filmului Terminator 2: Judgment Day pe care o face Tom Cohen în Anti-Mimesis (1994). Maşina Arnold (în care supravieţuieşte forma umană recognoscibilă) este folosită de către (pseudo-)umanismul hollywoodian (mimesis-ul ca bun de consum) pentru a contracara anti-mimeticul T2000, cel care poate lua orice formă animată sau inanimată. Analiza lui Cohen subliniază anxietatea acestei relaţionări cu alteritatea, care ignoră dorinţa „oarbă”, ce altminteri ar putea da naştere unor încrucişări cyborgice. Cyborg-ul nu mai este o proiecţie SF, devine curând o realitate socială – a se vedea cazul primului cyborg recunoscut legal, Neil Harbisson – împotriva căreia deja se prefigurează un val de „rasism uman”. Citește în continuare →