Livia Lucan-Arjoca

Poeme

***

Probabil că miliarde ca mine

Își dau zilnic startul

și au devenit atleți veritabili

înotând

pe culoare paralele

în propria lor singurătate

***

Simt

cum procesate sau nu

fantomatice ca un gând

nedus până la capăt

sau vii ca durerea de dinți

emoțiile se depun în corp

ca niște sedimente

uneori se exprimă

în boli

și durere

alteori

traversează

încapsulate

în ADN

generații întregi.

Din memoria corpurilor

vor iesi cândva

la iveală

ca un glonț descărcat accidental

într-un urmaș

suficient încărcat cu trecutul

***

Gloria construiește o casă

Fixează pereții

Ferestrele

Bagă oamenii în casă

Apoi pune acoperișul și-l numește

„capac”.

***

Prietenul meu de pe facebook

Astronomul Adrian Șonka

a scris această poezie:

În zilele următoare

un asteroid mic

lent și bătrân

trece pe lângă Pământ

„mic” înseamnă 330 de metri

„pe lângă” înseamnă 3 milioane 9 sute 34 de mii 424  de kilometri

„lent” înseamnă 144 de mii de kilometri pe oră

*

Doina Pologea Berceanu

Cât bobul sau cât marea

   a mai rămas un spațiu între filele inimii tale, nerăsfoita carte

   atât cât să cuprindă o presimțire

   ,,o adiere de vânt subțire”

   de aproape și de foarte departe

   e locul  spre care ai plecat

   cât bobul sau cât marea, rămas neocupat   

   decât de-un plânset abia răzbind, de țânc

   din somnul  în care te cufunzi tot mai adânc

   întrezărind, tot mai îndepărtat

   o strălucire (n-o privi, ar fi de de neîndurat!)

   ori ți se pare?

   cum stelele, cum luna cad în aval de soare

   părute-s lucrurile, lumea, somnul

   viața ta cade tot în aval de Domnul   

*      

          În asfințitul de brocart

   și va veni, în asfințitul de brocart

   la ușa ta, odată cu umbrele prelungi

   sfios, temându-se să nu-l alungi

   eul tău cel adevărat

   ,,cum, nu mă recunoști? grăi-va tremurând

   la ușa ta bat în  neștire

   am cheile, nu vezi? le-ai aruncat în vânt:

   credința, nădejdea și, mai presus, iubire”

   și între voi  va mai fi poate loc

   cât să încapă-o tresărire a inimii, măcar

   o lacrimă, o pâlpâire, înmugurirea unui  foc

   ceva acolo, să ai ca să presari

   în vatră, peste grămăjoarele scrumite

   și pe cenușa vieții tale irosite

*

            Cântar cu aripe de albine

     O cumpănă, o întâmplare mă aruncă jos

     Lovind frontal și mă lăsă grămadă

     Față în față m-am întâlnit, pe o stradă

     Cu eul meu cel ticălos

      ,,Hai, cântărește-te! Ziceai că ești  ceva?- un glas mi-a strigat

      C-un deget dus la pălărie te salutai, greu de fală

      Și nu te confundai nici din greșeală

      Cu tine, cel adevărat”

      O cumpănă m-a îngenuncheat, m-a înălțat sus:

      Întâlnirea cu mine. Și stam, de aripe de albine îngreunat

      Iar pe cântar căzu-o, Doamne bun!-cât muntele, răscumpărarea din păcat

      Picătura sângelui Tău învăluind Golgota, într-un apus

*

                     Troița

   o căprioară încremenise, părea a plânge

   și era atât de frumoasă

   în fața troiței cu picuri proaspeți de sânge

   s-ar zice că-și găsise în sfârșit o casă

   în vreme ce inima mea

   pe străzile orașului umbla, pribegind hoinară

   nicăieri nu-și mai găsea o casă pentru ea

   uitase că și ea e o căprioară  

*

                În strălucire

   Când spaimele trec peste mine în asalt de care blindate

   Fă-mi-te pod înalt și cetate

   Și-n loc de scară trimite-mi un fir de lumină

   Să sui, să te aflu în inima mea, Maică divină!

   Fă-mi-te, Maică, prag, fereastră și ușă

   Redă-mi flacăra inimii, din jar stins, din colb de cenușă

   Din prăbușiri în abise și apă

   Pe mine de mine, ca prunc din învelitori, mă desfașă, mă scapă!

   Când tristețile mă leapădă-n arenă, sub călcâie de taur

   Fă-mi-te poartă cu cheiță de aur

   Trimite-mi, Măicuță, fir de lumină cât paiul, scară subțire

   Să sui, să te aflu în inima mea, în strălucire!

*

Violeta Pintea

Poeme

1.

asta nu este pielea mea.

doare. are ceva care nu se potrivește cu nimeni.

vin țărani să le întabulez pământul

peste care s-a întins orașul în care ca niște străini

stau smeriți în fața semafoarelor .

smeriți și reci ca niște mere înghețate.

asta nu este pielea mea.

e surdă. pielea mea este surdă

ca o mușama întinsă pe două scânduri.

pielea mea are amanți

care nu se descalță

de teamă să nu le fur picioarele.

gândurile mele fiind cenzurate

mi se permite să fiu om din când în când

deși eu am cerut aprobare să nu.

și ochii. ochii care mă privesc 

din unghiuri care nu m-au avantajat niciodată.

2.

latura aceea animalică din fiecare

trebuie hrănită cu ce este mai bun,

cum ar fi dragostea.

celelalte credințe sunt pentru

oamenii de lemn.

oamenii de piatră.

mă rog mie

să nu mă otrăvesc cu viața celuilalt.

nimeni nu știe nimic 

și totuși trăim în simbioza gazdă-parazit

cu încăpățânarea celui care cândva

a încercat s-aprindă apa, apoi a plecat de nebun

spre primul trup de femeie.

spre primul trup de bărbat.

și fluier, fluier ca un șofer

care-a luat la autostop un iepure vorbitor.

un iepure de asfalt.

3.

sora mea. 

a venit sora mea și nu m-a găsit acasă.

fratele meu.

a venit fratele meu și nu m-a găsit acasă.

au lipit afișe pe stâlpi

și pe clădirile cu risc de cutremur,

pe clădirile rău famate și pe cele cu risc de abandon.

chiar și pe porțile penitenciarelor au lipit afișe cu chipul meu,

afișe color comandate la cea mai selectă tipografie

care a dat aviz favorabil 

expunerii mele în locurile publice.

a venit chiar și fiul lui Dumnezeu

și mi-a spus

să nu mă mai joc 

cu sufletele oamenilor.

așa, atunci,

mi-am legitimat singurătatea.

4.

în acest poem 

nu a fost rănit nimeni.

poate fi citit în timp ce jupuiți ființe vii

în boschetăriile personale

cu pretenții de lux burghez.

manele.

poezia te condamnă la moarte !

domnișoare confuze 

îți pun gresie pe suflet.

paharul unifolosibil din care-a băut tot orașul

e ultima dovadă de martiriu 

în formă continuată.

va trebui să dovedim

că suntem urmașii unor oameni

care-au descoperit focul.

5.

pe însingurați îi recunoști

după felul în care trag fumul în piept

până ce acesta le iese prin tălpi.

te lasă cu impresia că-i cunoști

după o simplă atingere.

singurătatea presupune, impune o eleganță perfectă,

ceva în total conflict cu limbajul decadent

din momentele de luciditate totală.

întâlnirile lor sunt scurte,

de cele mai multe ori scăpate de sub control

ca o frână apăsată

cu o secundă prea târziu.

***

Dominic Stănescu

la zănoagă

patru ore am avansat random

de la level fag la level brad

ne-am propulsat cu bețele de alun

pe cărări ce se deschid în desiș

până la tăietură

unde scorușul a furat startul

și apoi pe curba de nivel

tabla acoperișului spulberată de vânt

o sobă ruginită încadrată de bârne

e tot ce a rămas

a povestit păznicuțu

cum au dus o echipă de meșteri

dar după o beție de câteva zile

s-au retras învinși în vale

am coborât pe drumuri de taf

demult abandonate

cu trunchiuri învelite în muriș

și ferigă înaltă

dinspre creastă venea umbra

auzeam departe

sunetul drujbelor

*

o vale

30 x 940 milioane de km

bulboci cum erau la cascadă

nu au mai fost

și nu vor mai fi

de acolo plecau marile expediții

până la linia de înaltă tensiune

exploram fiecare râpă

verificam fiecare lespede

după cireșe amare

sau mere văratice prin grădini

vrei să faci baie

pui cinci bolovani la zăgaș

în septembrie

la sfârșit de sezon

când pe fondul de argilă galbenă și albastră

apa curgea în turbioane pale cyan

dark teal și turcoaz

veneam să spun pa frunzelor de brusture

mrenelor ascunse sub pietre

tufelor de mur și măceș

*

erau ierni în care

de pe acoperișul magaziei din deal

ajungeam cu sania la celălalt mal

apoi începeau muncile de primăvară

arcuri din lemn de alun

săgeți din tulpini de zmeur

bărci corăbii

instrumente de suflat

*

dacă derulezi filmul

vezi prundul umbrit de sălcii bătrâne

carele cu saci de secară așteptând la mori

cerul pantone classic blue

reflectat în bălțile cu cânepă

seara

când turmele coboară

*

acum la ilie

sunetul drone al microhidrocentralei

acoperă sunetul râului

te duci cu undița mai în jos de sat

se agață cârligul

și ce găsești

un urs decapitat

fără labele din față

plutind printre peturi

*

vitara

prima generație

navy blue

automatic

2d

soft top

4×4

cauciucuri all terrain

amortizoare off road

jante de aluminiu

tabla ruginită

motorul încă bun

în valea întunecată

izvorăli

roghini

surpături

ogășii

ți-am întins mâna

te-am ajutat să pășești

mergeam prin iarba înaltă

lumina apusului în părul tău alb

s-a pus o culme pe munți ai spus

vin ploile

și ai mângâiat frunza nucului tânăr

cum mângâi pe frunte un copil

*

regatul castorilor

Aici și-au început lucrarea

Lângă zidul rupt de viitură

an de an și-au extins domeniul

pe ruinele păstrăvăriei

îngropată sub tone de pietriș

le-au dat foc

au distrus barajele

dar n-au reușit să-i scoată

din labirintul de conducte și dale de beton

noile generații au deviat cursul râului

și au avansat spre luncă

întâi cedează acoperișul

ploaia se infiltrează prin tavan

la temelie

vegetația va înghiți casele

coloniile din aval

se vor uni cu cele de la munte 

***

Ion Bogdan Ştefănescu

Artemisia annua

Sub ochiul uscat

Frunzele privesc în pământ

Ca la un părinte

Se hrănesc cu mustul cuvintelor ascunse

În camerele inimii

Silabe mirosind a peliniță

Sapă drum spre lumina sângelui

Unde pietrele își sacrifică tăcerile

Pasul tocit adulmecă apa

Nimic din ce am păstrat în ventricule

Nu rămâne nedescifrat

Nici răcoarea gândului străpunsă de crini

Cu fețele întoarse

Către dunga dintre sunet și culoare

*

Sphynx

În nopțile fără vânt

Un Sphynx cu pielea fierbinte

Cu ochii de miere neagră

Mă apără de visele din lumea de jos

Lăbuțele cu degete răsfirate

Potrivesc cioburi de imagini

Zâmbetul recompus

Îndulcește spaimele de peste zi

Nările ni se ating într-o respirare lină

Când îi înfrunt privirea

Clipele se înșurubează în carne

Țâșnesc puhoaie de cuvinte

Nimic nu ne tulbură apa din ochi

Nici gheara cu sânge uscat

Nici viermuiala rădăcinilor moarte de sete

Nici liniștea lucioasă a pietrelor

O piramidă cu semne noi se deschide

Îndrăznim doar împreună

*

Oul negru

Bulevard cu păsări mute

Oul negru

Suspendat în fierbințeala luminii

Așteaptă admiratori

În jurul lui

Ziduri de jurăminte conspirații răzbunări

O dată în an

Copiii cu zâmbetul printre lacrimi

Trec peste umbra ovală care le oglindește

Sufletul

Prin crăpăturile cojii curg sunete de clopot

Trecătorii se salută

Ceremonios

*

Vernisaj

Apa înrămată în lemn de trandafir

Ca o fereastră spre inima cerului

Clipocește în colțuri

Peste muzica pianului din oglindă

Ca un verdict

Numele cu miros de plumb alb

Ițit din valuri

*

Kokopelli

Ochi tulburi pe acoperișuri

Prin aerul fetelor neatinse

înfloresc sunete

Dorm cu frica în sân

Tălpile pofticioase rămân însemnate

(Arsura melodiei fără sfârșit)

Cocoșatul

desprins din conturul lunii

închide cercul

*

Strada de deasupra

Câinii aleargă împotriva lătratului

Poate că aerul alunecă în ritm de Sarabandă

Lumina –

Sânge în apa ochilor –

Desparte cerul de orizont

Orizontul de plâns

Plânsul de privire

Privirea de tăcere

Împreunare de umbre

*

Penumbră

Privirea îngălbenită

Ca o țesătură de borangic

Descântec trecut prin

Degetele noduroase

Cer prelins peste case

Lumină împărțită

Miros de bărci crăpate

Cu dalta bărbiei

În penumbra șevaletului

Ca un animal la pândă

Răsuflarea unui motet

*

Eugen Suciu

Domnu’ Suciu

e un mod de a trăi

peste umerii celorlalți

Cu o singură vorbă

lapidară

îți poate crăpa pământul

sub picioare

Metafora ascunsă grațios

în pumn

de dragul jocului

însuflețește alaiuri de păpădii

gata să-l apere

necondiționat

Încerc și eu

(pe dinafară

țeasta ne lucește

întocmai)

”Da da nu nu”

pe dinăuntru alte încrengături:

un fluviu de candoare

stăvilit în oase

Bucuria anonimatului

Motanul

Frica

Cu timpul

Cu timpul

Copilăria rămâne o poveste

Pe care nu o mai poți desluși

Frunzele cad în urma pasului

Secundele au același miros

Cu timpul

Rostești cuvintele de trei ori

Să le poți auzi

Când plouă

Nu te vede nimeni plângând

Cu timpul

Tăcerea melodioasă urcă prin oase

Luminându-le

Ochii încep să vadă

Dincolo de ceață

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 123-128]