Prima întîlnire a scenografei Carmencita Brojboiu cu regizorul Andrei Șerban s-a petrecut în anul 2007, cînd la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, au realizat acel Unchiul Vanea, imposibil de uitat. De atunci, numele lor au stat alături pe afișele multor spectacole. În decorul creat marea sclipește în nuanțe de albastru turcoaz, spațiul de joc este înconjurat de o perdea sclipitoare din fîșii argintii fluide, mlădiindu-se la cea mai ușoară mișcare. La anumite intervale de timp, panglicile lucitoare împrumută irizări din culorile curcubeului (luminile excepționale: Cristian Niculescu asistat de Alexandru Bibere). În acest univers instabil înconjurat de ape cîțiva bolovani, de dimensiuni și forme diferite constituie mici insule de stabilitate. O pudră din praf de stele îmbracă totul într-o atmosferă de basm. Un podeț cu un aproape imperceptibil aspect de labirint – meandre ale sufletului? – împarte spațiul în mai multe arealuri de joc: cînd pe țărm de mare, cînd în fața casei Oliviei sau a lui Orsino. Costumele și machiajul întregesc lumea de vis, materialele folosite avînd unduiri și transparențe sub care doar se poate bănui forma trupurilor.

Pe țărmul unei insule, Iliria numită eșuează o corabie în care se aflau doi frați gemeni, Viola și Sebastian. Mîna providenței i-a salvat pe amîndoi, fără ca ei să știe unul de celălalt. Viola este scăpată de la moarte de Căpitanul născut în Iliria, care îi povestește despre ducele Orsino și de dragostea lui pentru contesa Olivia, aceasta aflată într-un doliu neîntrerupt după fratele ei. Fata se gîndește să intre în serviciul lui Orsino, dar sub chipul unui tînăr (îmbrăcat într-o cămașă albă lunguță, o tunică din bocart albastru pal și o perucă blondă). Orsino, asemeni unui patrician roman,  poartă o lungă pelerină dintr-un material lucitor de culoarea sîngelui închegat peste pantalonii scurți și o bandană sclipitoare ce-i ține părul puternic pomădat cu sclipici și fardat intens. Viola, devenită Cezario este trimisă de Orsino la Olivia cu mesaje de dragoste, iar aceasta, ascunsă privirilor de un văl negru, îl primește pe tînărul imberb. Cuvintele și (mai ales) aspectul lui îi merg direct la inimă. Și cea neînduplecată – cînd e vorba de Orsino, căruia îi respinge constant avansurile – se lasă subjugată, nu poate rezista farmecelor tînărului slujitor al ducelui. De aici ia naștere o rețea complicată de încurcături, în ochiurile căreia se intercalează pasajele comice întreținute de sir Toby, unchiul Oliviei, sir Andrew, pretendent și el la mîna Oliviei și prieten la cataramă cu sir Toby, bufonul Feste, dar mai ales Malvolio, intendentul Oliviei. Ițele sînt încîlcite și mai abitir de camerista Oliviei, Maria, care pune la cale o teribilă bătaie de joc la adresa lui Malvolio: în calea lui este aruncată o scrisoare ca venind din partea stăpînei, al cărei scris camerista știe să-l imite perfect. Spațiul se populează cu plante: cactuși înțepători ca limba lui Malvolio însuși, ori a Mariei dar și a Oliviei. Malvolio cade în plasă. Scrisoarea vorbește despre interesul deosebit pe care stăpîna i-l poartă, mai ales atunci cînd este îmbrăcat cu ciorapii galbeni, cu jartierele încrucișate și zîmbește larg. Și-atunci Malvolio, cel sobru ca un călugăr, cu corăbiile înecate mai toată vremea, își face apariția într-un costum mulat de culoarea lămîii, fosforescent, cu jartierele strîns legate pe un picior, cu „mărirea” pe cap  – un sex bărbătesc roșu de toată frumusețea – și zîmbește tîmp, lucru menit să o arunce într-o uimire-enervare totală pe Olivia. Luarea în rîs nu se oprește însă aici. Cruzimea celor trei merge și mai departe, făcîndu-l pe Malvolio să creadă că este posedat de diavol. Acest lucru atrage după sine teribila răzbunare – justificată – din finalul cu totul neașteptat.

Aflate în căutarea identității, personajele din spectacol plutesc într-o totală confuzie. Orsino pare a nu avea o orientare bine definită. Olivia se îndrăgostește de o femeie travestivă în bărbat –Viola, care la început îi respinge hotărît avansurile. Mai apoi, pe măsură ce întîlnirile lor se înmulțesc, fermitatea ei începe să se clatine, să nu mai știe, de fapt, ce-și dorește. Cu excepția faptului că vrea să fie iubită. Antonio îi face avansuri (clare) lui Sebastian. La final, într-o imagine a societății de azi aflată într-o totală degringoladă, bărbații și femeile se strîng în brațe sărutîndu-se.

Există o scenă în spectacol – aceea în care cei doi frați gemeni se recunosc și constată uluiți că sînt aievea și nu spirite și se topesc într-o lungă îmbrățișare -, care te duce cu gîndul la Grace și Graham din Purificarea Sarei Kane și la oglindirea lor unul în celălalt; în noaptea a douăsprecezea de după Crăciun, cea de la spartul tîrgului, cînd totul este posibil, Viola are o revelație: „În oglinzi îl văd, de cîte ori mă uit la chipul meu / Acum, ca el podoabe, straie port și eu la fel / Căci îl imit în toate”. Iar cei doi frați, aflați acum față în față stîrnesc uluirea tuturor: sînt totuși doi, dar parcă ar fi doar unul.   

Vorbeam de finalul cu totul neașteptat și de răzbunarea lui Malvolio. Urcat pe un piedestal, cu vocea intens amplificată de microfon, amenințător precum statuia Comandorului lui Molière, el promite să le vină de hac celor care și-au bătut joc de el. Și o face declanșînd o bombă care aruncă totul în aer. Dar muzica – invocată încă de la început de Orsino – izbucnește înviorător, dătătoare de bucurie și de speranță. Pe vocea profundă a Amaliei Rodriguez și ritmuri irlandeze se dezlănțuie un dans cu accente ritualice, descătunșînd energii (sound design: Alexandru Popa). Ambiguitatea plutește în aer: oare ceea ce s-a petrecut aparține unei lumi de dincolo de moarte, o lume a spiritelor, o iluzie, sub semnul căreia gravitează întreg spectacolul?          

  

Andrei Bibire face din Orsino un duce foarte pomădat, cu mișcări de o lascivitate studiată și priviri alungite pe sub genele intens rimelate, semănînd cu un patrician roman, drapat în toga (supradimensionată) sîngerie, infatuat, misogin, dezgustat de iubirea mică a femeii, superior, arogant, semănînd de asta, destul de mult cu Malvolio. Care este „vizitat” de doi actori: Marian Adochiței și Emilian Oprea. Primul aduce în fața privitorilor un „măgar împăunat”, scorțos, inflexibil, imagine a unei mîndrii disprețuitoare, a unei înfumurări impertinente. Actorul bucureștean Emilian Oprea reușește să facă din Malvolio nu doar un tip nesuferit, ci și simpatic, un „cocoș visător”, „bolnav de el însuși”, care „de-al dracului ce e, strică cheful tuturor”. Infatuarea comică a personajului se întrezărește în priviri, atitudini, grimase, creare de situații inedite. Tot de două interpretări are parte și Sebastian. Theodor Șoptelea este un Sebastian sensibil reușind să facă din întîlnirea cu sora lui Viola o scenă de o emoționantă frumusețe. Cel de-al doilea interpret, Vlad Lință, împrumută personajului o doză în plus de naivitate și de nesiguranță în relația cu Antonio, salvatorul său. Iulian Enache  izbutește să dea greutate personajului interpretat: Antonio al său este tulburat atunci cînd se află în apropierea tînărului a cărui viață o salvase, dar neîndurător cînd se crede nedreptățit. Actor experimentat al trupei constănțene, Liviu Manolache este sir Toby Belch, unchiul Oliviei. Fiecare apariție a lui este de un comic irezistibil, cuceritor: un încurcă lume chefliu căruia tare îi mai place să tragă la măsea, dar nu singur ci însoțit de prietenul său, sir Andrew Aguecheek. Tînărul Cătălin Bucur izbutește de minune să-l întrupeze pe „mototolul de cavaler”, să-i sublinieze lașitatea și prostia, să-și poarte țanțoș costumul hazliu de cocoș fricos, să fie mereu acolo unde nu trebuie, enervînd-o la culme pe Olivia. În spectacol bufonii s-au multiplicat. Nu mai este doar Feste, ci și Maria. Ei au parte de două interpretări excepționale. Ștefan Mihai, cu o plasticitate a corpului ieșită din comun și virtuți deosebite de cîntăreț, face din Feste un spiriduș mereu prezent, mereu gata de tot felul de giumbușlucuri, de replici tăioase, aproape veninoase bine camuflate sub aparența nebuniei. Asemenea și Maria Ecaterinei Lupu. Fragilitatea ei jucăușă, fantastica mobilitate o ajută să zboare parcă prin scenă, iar chipul să primească accente de drăcușor răutăcios, ba chiar de vrăjitoare afurisită, veninoasă, pe alocuri înspăimîntătoare. Olivia Mihaelei Velicu (ea a condus cu mînă de maestru și momentele coregrafice) este de o tulburătoare frumusețe, cu treceri de la o stare la alta de o sensibilitate și un firesc absolut. Am avut privilegiul să urmăresc micile corecturi pe care Andrei Șerban le-a făcut înaintea ultimei premiere din 29 februarie. Și am putut vedea în spectacol cum toate observațiile-învățături făcute și-au găsit un fantastic ecou în jocul, încărcat de nuanțe, al actrițelor. Spun actrițe pentru că era vorba despre scena dintre Olivia și Viola, interpretată de Cristina Luca. Viola ei are farmec, are inocență, are o sinceritate cuceritoare, are un minunat simț al dozării efectelor comice în relația cu Olivia, stînjeneala ei devenind foarte comică, dar atît de credibilă. Alina Manțu și Georgiana Mazilescu fac din acele roluri de mică întindere – Curio, Valentin, polițiste – mici bijuterii, întregind imaginea de ansamblu. Tot astfel și Florentin Roman rămîne în memorie în cele două roluri interpretate, ale Căpitanului și al Preotului.

Andrei Șerban și Daniela Dima, în această noapte de la spartul tîrgului, noaptea Bobotezei, ne-au aruncat pe țărm de mare și ne-au condus spre căutarea noastră de sine. Lucru posibil doar atunci cînd toate vocile interioare tac și golul creat permite umplerea cu acel noian de gînduri, sentimente, trăiri ale personajelor. Întru transformare. Întru devenire. Căci întoarcerea neîndreptată acasă, nu înseamnă altceva decît lipsa dorinței de nutrire cu cuvîntul-imagine-muzică. Și a unei inimi care nu e nevoiașă de schimbări. 

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 168-170]