În urmă cu aproape o sută de ani, mai precis la începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut, tânărul (pe atunci) savant sovietic Aleksandr Romanovici Luria a ajuns în Uzbekistan, nu pentru a vizita casa natală a filosofului Avicenna, între timp demolată, ci pentru a studia concepția despre lume și viață a compatrioților acestuia, majoritatea analfabeți. Una dintre primele observații ale lui Luria a fost că oamenii ăia aveau dificultăți serioase în a rezolva probleme care le depășeau experiența perceptuală, ei putând face judecăți și raționamente numai în raport cu situații concrete din viața de zi cu zi. În cuvintele lui Luria: Uzbecii nu au iluzii! Astăzi este un lucru recunoscut că până și abilitățile spațiale ale analfabeților sunt diferite de ale oamenilor instruiți. Gândirea lor este una operațională, având la bază un sistem de credințe aparent greșit, totuși reflectând suficient de corect lumea, ceea ce le permite să ducă o viață lipsită de griji, chiar dacă te privesc ciudat și zâmbesc sceptic atunci când le spui că aria cercului este egală cu πR². De altfel, unii dintre subiecții intervievați de Luria nu aveau nici măcar noțiunea de cerc. În funcție de context, îl numeau ba farfurie, ba sită, ba găleată sau lună, tot așa cum dreptunghiul era denumit oglindă, ușă sau casă. Rudimente ale acestui mod de gândire regăsim în teoria lansată recent de o influenceriță pe internet, potrivit căreia dârele de condens lăsate de avioane pe cer provoacă deranj la intestine, cu consecințe dintre cele mai neplăcute, curioșilor care se uită prea insistent la ele, o confirmare în plus venind din satele din județul Bacău unde s-au construit, cu fonduri europene, rețele de alimentare cu apă, dar oamenii se încăpățânează să bea apă tot din fântână, iar apa de la robinet o dau numai vitelor. Cică ar fi văzut la televizor că e amestecată cu fecale și de aceea pute a clor. 

Din păcate, știința s-a tot răzgândit de-a lungul istoriei, în vreme ce visul a oferit consecvent omului accesul neîngrădit la modalități de cunoaștere alternativă. Ca rudă modestă a gândirii magice, teoria conspirației din zilele noastre se înrudește îndeaproape cu fervoarea religioasă și setea de miracol a oamenilor din evul mediu, oferind adepților ei nu doar o viziune globală asupra lumii, ci și ocazia de a-și întrebuința fantezia într-un mod agreabil și, câteodată, distractiv. E o combinație ingenioasă de exercițiu speculativ și activitate artistică, hrana sufletească a celor oprimați, cărora împărăția internetului le-a deschis larg porțile, încât s-ar putea să aibă dreptate cel care a comparat-o cu aspirina săracului, deși eu încă n-am înțeles clar la ce se referă. S-o spunem cinstit: în ultimă instanță, teoria conspirației redă demnitatea umană unor persoane altminteri neinteresante, cărora societatea contemporană, cu regulile ei nemiloase, le neglijează importanța socială și le rănește sentimentele. Trăim în plină Epocă a Sentimentelor și presupun că știți cât de grav este să rănești sentimentele cuiva. Pentru că, dacă nu știți, e și mai grav!

Consecuția mai îndepărtată a acestor observații a fost că până și anumiți filosofi pun acum la îndoială existența cercului, a dreptunghiului, a fundamentelor matematicii în general și în cele din urmă a mai tuturor cunoștințelor dobândite de-a lungul secolelor, unii numindu-le „idoli ai tribului”, alții, „ficțiuni spontane”, iar alții preferând să tacă. Într-adevăr, nimeni n-a văzut în viața lui cuante, quasari, unde gravitaționale și alte asemenea bazaconii cu care savanții ne-au împuiat capul, deși se spune că ele stau la baza bombei atomice. Până la urmă, din toată știința cu care se laudă savanții, rămâne doar un fel , adică numărul imaginar i (nici măcar nu e număr, ci o literă), fiindcă ceea ce vedem propriu-zis sunt tot farfurii, găleți, oglinzi și alte obiecte de care orbii se lovesc uneori, fără să poată spune ce i-a lovit. De exemplu, în loc de numărul 4, despre care matematica spune că ar fi real, eu văd în capul meu ceva de culoare mov, ca un scaun răsturnat. Aș merge chiar mai departe și aș spune că nici farfuriile nu există propriu-zis, de vreme ce armenii le spun ափսեներ, iar singhalezii, තහඩුව. 

Și atunci, de ce să ne mirăm că pentru unii Pământul este rotund și se învârte în jurul Soarelui, din cauză că așa au învățat cândva la școală, în vreme ce pentru alții lucrurile stau taman pe dos, fiindcă au chiulit de la ore, iar sentimentul le spune că Pământul e de fapt plat. Nu doar în jungla amazoniană sau în vreo țară din Africa, ci în chiar țara care a inventat supremația albilor și pe urmă a zis că nu e bună, Soarele se învârte uneori în jurul Pământului, fără ca acest lucru să deranjeze ordinea cosmică – în sensul că eclipsele vin totuși la timp.

Uite că m-am tot lungit cu vorba și am uitat unde voiam să ajung, din cauză că eram supărat. Acum, că mi-a mai trecut, putem trece mai departe.

Primul lucru pe care Lumina Terțiară mi l-a dezvăluit a fost că în spitalul acela nu exista numai Secția ATI. Presupun că aș fi putut afla asta și gratis. Știe oricine că oamenii bolnavi sunt de mai multe feluri, și așa se face că unii au limbrici, în timp ce alții vin pentru dializă. Într-adevăr, un departament special al spitalului, situat „întâmplător” (sper că ați sesizat ironia) la parterul pavilionului administrativ, era dedicat celor care, aparent fără să fie bolnavi, aveau alte probleme. 

Imaginați-vă un hol în formă de T, luminat doar de niște tuburi cu neon și lipsit de bănci. Piciorul literei se termină cu o ușă ce dă direct în stradă, iar la capetele fiecăreia dintre capetele laturii perpendiculare pe el este amenajat câte un cabinet despre care deocamdată nu știm decât ce scrie pe ușă: Compasiune-1, respectiv Compasiune-2. Bine, eu mai știu și ce se întâmplă dincolo de acele uși, dar vă spun mai încolo. Deocamdată rămânem pe holul în formă de T, invadat, câteva clipe mai târziu, de un grup de femei și bărbați cu inima plină de bunătate. Unii au venit din proprie inițiativă, cei mai mulți au fost aduși cu microbuzul, pentru a-și dovedi prin fapte empatia și solidaritatea față de semenii aflați în suferință, deși privirea lor exprimă mai degrabă oboseală, resemnare sau chiar nimic. De altfel, neexistând bănci, unii și unele dintre ei sau ele se sprijină direct de pereți.

Empatia maselor este ceva greu de controlat, totuși nu imposibil. Nu văd cum altfel aș putea explica îndemnurile optimiste care între timp se derulează pe un ecran electronic fixat de tavan în dreptul ușii cabinetului Compasiune-1. Iată câteva exemple: 

Trăiești în alt corp – Trăiești în viitor. 

Dacă iubești oamenii, dă-le din ce îți prisosește! 

Numai trădătorii solicită mărirea salariului.

Din motive umanitare, nu primim gravide.

Numai că asistenta care ar trebui să le ia în seamă dorințele întârzie, din cauza traficului infernal din oraș, cum se spune de obicei. 

Când în sfârșit apăru, cu un surâs fermecător pe buze și o expresie optimistă, debordând de căldură umană, oamenii aceia necăjiți se înghesuiră către ușa cabinetului Compasiune-1, de parcă înăuntru s-ar fi dat ceva la reduceri, deși regula era ca fiecare să aștepte civilizat să-i vină rândul. Pentru că donarea organelor nu este doar un act de generozitate, ci și o artă subtilă în care fiecare detaliu contează. Din fericire, această domnișoară, căreia prietenele îi spuneau Stacy, o prescurtare a numelui ei real, Lenuța, nu era un robot fără sentimente. Știa să ofere sprijin emoțional pacienților și în acest scop își folosea abilitatea rară de a face orice întrebare să sune ca o glumă, pentru a-i ajuta să-și depășească emoțiile firești. Așa că, înainte de a intra în cabinet, se întoarse către ei și îi întrebă: 

— De ce vă înghesuiți ca vitele? Vă grăbiți undeva? 

Astfel, cu zâmbetul ei fermecător reuși să transforme un moment tensionat într-unul plin de umor și optimism. De fapt, bieții oameni nu aveau nicio vină. De vină era ecranul ăla atârnat de tavan, care ar fi trebuit să anunțe numerele de ordine și nu le anunța. Abia după ce Stacy a intrat în cabinet și a apăsat pe un anumit buton de pe laptopul ei, ecranul s-a aprins și a afișat un număr oarecare, șaptezeci și trei, iar o voce sintetică masculină a pronunțat tare și clar același număr. 

Din păcate, nu toți cei dispuși să-și demonstreze prin fapte empatia și solidaritatea umană cunoșteau această regulă. Poate că unii dintre ei, asemenea cetățenilor sovietici despre care a raportat savantul Luria, nici nu știau să citească. Alții însă, cum ar fi chiar acest domn dispus să-și doneze corneea, fiindcă oricum nu-i mai folosea la nimic după ce orbise, pur și simplu nu observaseră că la intrarea în hol era un dispozitiv de ticketing care elibera numere de ordine. După ce se învârtise de câteva ori în cerc, fără să întâlnească vreun obstacol, se opri simțind în nări aerul umed, cu miros de mangal, ce venea de la mulțimea care aștepta în fața ușii, și anunță:

— Domnilor, omenirea se învârte în cerc. Vă spun eu: totul e din cauza combustibililor fosili. Ce se dă aici? 

Îi răspunse, după un timp oarecare de așteptare, vocea sintetică a monitorului, când pe ecran apăru numărul șaptezeci și opt, pe care vocea sintetică îl pronunță la fel de tare și clar ca prima oară, moment în care din mulțime se desprinse un bărbat de vreo patruzeci de ani. Ca să-și poată susține băiatul la facultate, acest bărbat donase deja un rinichi unui actor celebru, iar acum, de îndată ce ajunse în cabinet, se declară dispus să renunțe și la jumătate de plămân, dar Stacy îl întrebă:

— La ce facultate? 

— Păi, nu știu exact, aia care te face influencer.

— Mhm. Înseamnă că e slab la matematică. Ia să vedem dosarul… Fumați? 

— Doar două țigări pe zi.

— Asta înseamnă că fumați.

— Nu fumez propriu-zis.

— Dar, în timp ce fumați cele două țigări, ce faceți?

— Joc Solitaire. Mă relaxează.

— Și pe mine mă relaxează, dar nu fumez. Ceva boli, intervenții chirurgicale, alergii? Luați pastile?

— Nț. Sănătos tun!

— Lăsați, am mai avut noi un pacient care a murit plesnind de sănătate, ha, ha!… Familia e bine, soția, rudele de gradul întâi?

— Sunt divorțat de cinci ani.

— O ultimă întrebare. Ați fost trimis de la Centru de Asistență Socială?

— Noi îi spunem Azilul domnului Gaby.

— Felicitări, ați fost declarat eligibil. Dar fiindcă nu avem ce face cu jumătate, va trebui să donați un plămân întreg. Știți că urmează ceva cam riscant, da? Dacă nu mai aveți și alte întrebări, semnați aici, ca să știm, în caz de ceva. După ce ieșiți de pe hol, intrați pe prima ușă din dreapta și urcați la etaj, vă așteaptă acolo doi brancardieri. Contravaloarea rinichiului se va vira direct în contul dumneavoastră bancar.

— Nu despre rinichi era vorba, ci despre plămân!

— În fine, mai vedem noi. Acum va trebui să vă iau o probă de sânge pentru analize…

Putem spune că Stacy era o adevărată maestră a dosarelor, întocmirea cărora nu e un simplu proces birocratic, ci mai curând o artă subtilă, uzând de informații, termeni medicali dintre cei mai sofisticați și multe cunoștințe de psihologie. Fiecare detaliu era pus la locul lui cu grijă și precizie, informațiile furnizate de pacienții donatori fiind scrise cu litere mici și clare, iar semnăturile lor, aplicate cu atenție și profesionalism. Căci, înainte de a accepta dosarul oricărui donator, trebuia să se asigure că dorința acestuia de a-și dona organele era departe de orice calcule mercantile sau intenții ascunse. Fără a fi banale, întrebările ei aveau abilitatea rară de a suna ca niște glume aproape reușite și totodată de a-i pune în dificultate pe pacienții donatori, încât în final aceștia ieșeau din cabinet cam turmentați, dar aproape fericiți și cu zâmbetul pe buze, de parcă, fiind declarați eligibili, li s-ar fi oferit cine știe ce privilegiu secret. 

Acestea fiind spuse, să trecem la următorul pacient, colegul de cameră al bărbatului care juca Solitaire. Este vorba despre un domn de vârstă mijlocie, îmbrăcat decent și cu mustață, dar suferind de diplopie. De fapt, nu suferea deloc, ci dimpotrivă, se bucura, diplopia oferindu-i o perspectivă nouă și mai cuprinzătoare asupra lumii. Fiindcă vedea totul în dublu, ajunsese să creadă că are patru picioare, patru mâini, fiecare cu câte zece degete, iar prin extrapolare, patru plămâni, doi ficați, două inimi și așa mai departe. Încât, în cele din urmă, ajunsese la convingerea că el însuși este două persoane și ar fi renunțat cu ușurință la una dintre ele, firește contra cost, singura problemă fiind că deocamdată nu se hotărâse la care. 

— Cred că mi-a intrat o himeră în sânge, când am făcut Covid, fiindcă de atunci am început să văd dublu, mărturisi bărbatul cu mustață, dar nu știu care dintre noi doi e himera și tare aș vrea să aflu! Nu cumva ați avut și dumneavoastră Covid? Că îmi pare că ați fi două!…

Lui i-a urmat o doamnă înaltă și cam veștedă, care depășise cu bine taina climacteriului, dar încă purta în suflet ceva asemănător nostalgiei. Într-adevăr, privirea fermă și ridurile adânci ce-i împodobeau chipul reflectau o viață plină de experiențe și un spirit încă tânăr. Ceea ce înseamnă că mai avea planuri mari de viitor. Ochii ei albaștri, acum palizi, dar plini de mister, părea că spun o poveste captivantă de demult. Încă de pe vremea când era atât de inocentă încât nu știa că există hemoroizi și juca în echipa de volei a liceului, această doamnă dorea să-și transforme dezamăgirile în ceva folositor semenilor. Pentru a-i da o lecție de neuitat antrenorului de la care învățase că actul sexual este un rezumat al vieții: începe cu o iluzie și se termină cu o dezamăgire. Apoi o abandonase în vestiarul sălii de sport. 

Chiar și cele mai dureroase experiențe pot aduce frumusețe și generozitate, așa că Agnes (actualmente, doamna înaltă și veștedă), nemaiputând suporta povara amintirilor, hotărâse în sfârșit să devină un simbol al generozității, oferindu-și inima, după moarte, să bată în pieptul oricui altcuiva. Pentru scopurile științei, pentru umanitate și pentru salvarea de vieți, firește, în schimbul unei remunerații rezonabile.

— Dacă vreți într-adevăr să vă donați inima, cred că ar trebui să vă grăbiți un pic, o sfătui Stacy, cu același surâs fermecător cu care v-ați obișnuit. Căci după aceea, cine ar mai avea nevoie de ea? Statisticile arată că orice deces se finalizează cu un stop cardiac ireversibil, indiferent dacă persoana respectivă a avut cancer pulmonar, covid, diabet sau pur și simplu s-a înecat cu un cârnat. Este o opinie personală, mai adăugă pe un ton defensiv, observând expresia ușor contrariată a pacientei.

— În acest spital nu aveți defibrilator? se interesă Agnes. Presupun că ar exista totuși posibilitatea unei resuscitări. 

— Asta, în cazul în care mai aveți organul inimă. Dar înțeleg că dumneavoastră deja ați hotărât să o donați.

— Da, dar abia după aia…

Dezamăgită, Agnes rămase câteva momente pe gânduri, abia acum sesizând contradicția dintre intențiile sale generoase și posibilitățile limitate ale științei medicale. Visul de a-și dărui inima pentru progresul umanității aproape că se năruise. 

Dar Stacy nu era persoana care să renunțe atât de ușor. În cazul doamnei Agnes, disponibilitatea la sacrificiu în folosul generațiilor viitoare era cât se poate de evidentă, numai că, neavând suficiente cunoștințe de anatomie și fiziologie, nu făcuse alegerea corectă, așa încât, citindu-i pe chip dezamăgirea, Stacy se oferi să o ajute. 

— Poate vă gândiți la altceva, știu eu, vreun organ de care v-ați putea lipsi fără a vă periclita sănătatea.

— Da, mă gândesc, confirmă Agnes oftând, și repetă: firește că mă gândesc, semn că între timp îi venise o idee nouă. Cred că am nimerit într-un univers greșit. Sau m-am născut cu un handicap și iau viața prea în serios? Am fost căsătorită cu un bărbat care semăna cu Alain Delon și juca la loto. Ani la rând m-am rugat: dă, Doamne, să nu câștige! Fiindcă știam că, dacă va câștiga, mă va părăsi, ceea ce s-a și întâmplat.

— Îmi pare rău, spuse Stacy. Aveți toată compasiunea mea.

Dar Agnes surâse amar unei alte amintiri ce-i răsărise între timp în minte. Simțea nevoia unei confesiuni. Poate că vocea calmă a asistentei, temperatura potrivită, lumina mătăsoasă și parcă ușor ondulată din cabinet o îndemnau la asta.

— Există oameni care nu se raportează la niciun ideal și totuși reușesc să trăiască, spuse pe un ton cam melodramatic. Cel mai greu e atunci când visez că m-am trezit și joc table, iar un zar sare mereu din cutie și se rostogolește sub masă. Și, din păcate, visez asta în fiecare noapte… Abia după o scurtă pauză riscă întrebarea pe care o tot amânase încă de la intrarea în cabinet. Am auzit că faceți și operații pentru schimbarea sexului, e adevărat?

— Desigur, răspunse Stacy un pic surprinsă. Vă interesează un transplant?

— Oh, vă mulțumesc pentru compliment! De fapt, eu intenționam să donez.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 7-9]