dintr-un caiet vechi

În preajma cățelei noastre Sexy (un setter irlandez de culoare roșcată), văzându-i efuziunile nebune de tandrețe la venirea noastră acasă, pline de o bucurie intensă până la umilință, m-a străbătut de două ori gândul total – adică un gând al întregii mele ființe – că numai iubirea ne întemeiază. Numai iubirea ne asigură un temei ontologic. Nimic nu e sigur, suntem suspendați între îndoială și așteptare, trăim cu gustul irealității noastre și a jumătății veșnice de măsură. Și doar iubirea cuiva, pentru care ești totul, îți dă brusc realitate, îți dă consistență prin intensitatea cu care celălalt te privește, cu care atârnă de tine. În haosul indeterminărilor de tot felul, iubirea pune în tine singurul temei ontologic sigur pentru că „în prezență”, real pentru că intens până la incandescență. Ardoarea cu care celălalt e suspendat de tine îți dovedește că exiști și îți dă astfel realitate. Continuăm să existăm într-o aproximație a unei realități consistente în virtutea unei iubiri care ni s-a dat începând de la naștere, sau de dinainte de naștere, cu mult dinainte. Altfel, realitatea n-ar fi suportabilă. Dacă cineva sau ceva nu ne-ar iubi măcar ipotetic, chiar vag, ne-am pierde conștiința. Bănuiala vitală a acestei iubiri ne face să mai putem trăi, comunica, pentru că orice comunicare se bazează pe presupoziția unei minime iubiri, a unei empatice comprehensiuni. Dacă am înceta să fim iubiți, undeva, cumva, de către Cineva – brusc ne-am dizolva, am înceta să existăm. Poate și fizic. (1985)

24 martie

Reiau un pic din urmă. Marți, 21 martie, ziua echinocțiului și ziua internațională a poeziei, invitată fiind să recit un poem la sărbătoarea de la Casa Scriitorilor, am trecut iarăși prin grele chinuri lăuntrice legate de vanitate și închipuire de sine. Mă vedeam dinafară în jocul social de acolo, uneori mi se făcea rușine de mine, alteori reușeam să-mi atenuez comportamentul exterior. Dar nu m-am plăcut. Însă am reușit să nu mă mai negativizez ca altădată. Știam cumva că discuția de cu seară cu Zidarii contribuise la starea mea de atenție lucidă de acum.

Miercuri, 22 martie, în schimb, deși m-am rugat bine de dimineață, pentru că am fost întreruptă din meditațiile mele matinale de o vecină care e administrator de bloc, am fost toată ziua plină de negativitate. Ba chiar m-am trezit răcnind prin telefon, ca niciodată, la un coleg poet, ceea ce m-a lăsat perplexă, era prea mult, iarăși mi s-a părut că exagerarea îmi atrage atenția asupra ceva. Dar ca niciodată am reușit să fiu destul de des prezentă la mine și să-mi văd gândurile rele, judecătoare, disprețuitoare etc. față de ceilalți, dar asistând neputincioasă la ele. Totuși, am realizat două lucruri importante. Întâi, am avut un fel de „înțelegere” mai adâncă a măreției Divinului, ca adresare personală extrem de profundă și de vastă, de majestuoasă și de iubitoare, de inteligentă și înțeleaptă a totului către mine. In al doilea rând, că încep să percep în mine ceva separat de gânduri și euri și stări, ceva care într-adevăr le observă și devine din ce în ce mai constant prezent și atent la sine însuși.

Azi dimineață, citind în Filocalia 1 capetele despre rugăciune ale lui Evagrie Ponticul, am înțeles ce mi se întâmplase miercuri: mi se furase „rodul” rugăciunii, cum spune Evagrie, printr-un „atac de mânie” pentru că nu fusesem atentă și vigilentă la mine însămi.

Observ că încep să înțeleg din ce în ce mai bine multe lucruri și mai ales să fac conexiuni între ceea ce aflu în Școala mea gurdjieviană și ceea ce aflu în cărțile Ortodoxiei. Asta mă umple de o bucurie liniștitoare, mă ajută să mă rog mult mai bine. Cu lacrimi, din nou.

26 martie

Am mai avut o întâlnire cu Zidarii joi seara, în care ei iar mi-au repetat hotărârea lor de a nu mai face expoziția de la New York: cea de la Centrul Cultural român nu se mai poate anula, dar măcar cea de la Gallery @ 49 trebuie oprită. Iar mi-au spus că se simt pierduți din duh, că de zile întregi nu fac nimic, stau în casă și se frământă între ei despre propria lor pierzanie și despre sfârșitul lumii, care e iminent… Mi-au pus să ascult un „Cuvânt” de la Pucioasa, care lor li se părea că vorbește exact despre asta, pe când mie mi se părea că vorbește despre mântuirea individuală a fiecăruia. Ei mi-au explicat că asta e iluzia de obște, cum că Isus nu va veni a doua oară în trup, când de fapt despre asta e vorba. Apoi mi-au citit din Apocalipsă și mi-au deslușit (după ei) ce se spunea acolo, din care au dedus că tocmai acum se potrivesc afirmațiile enigmatice de acolo. Spus așa repede sună ridicol, dar acolo, între ei, văzându-i așa de frământați și de convinși, a trebuit să-i iau cu binișorul. In timp ce ascultam „Cuvântul”, am avut o stranie senzație de furnicare puternică în zona articulației inghinale de la coapsa stângă, dar care, ciudat, a ocolit total zona pubiană, ca și cum acolo ar fi fost ceva inexistent, sau mort, sau neutru, sau din altă materie, nu știu cum să zic. Apoi frisonul a coborât pe picioare și a dispărut. De asemenea, la începutul vizitei, am avut o senzație inconfortabilă în legătură cu privirile lui Marian, ca o prezență a unor forțe impure, ce mi-a adus aminte de alte senzații similare, în preajma altor bărbați – și asta m-a uimit. Poate că asta e explicația stilului ascetic de viață al lui Marian. Și poate că problema e la mine. In fine, cei doi m-au rugat să anunț prin e-mail, clar, că ei nu mai vor să se ducă la New York.

Sâmbătă a fost Buna Vestire. Iar duminică, adică azi, după un meeting la Teaching House, am văzut un film care m-a bulversat, „Matrix”. Un film care vorbește despre faptul că toți umanii sunt sclavi, ținuți în sclavie prin iluzionare – ceea ce intuisem și eu de ceva vreme, desigur – și că eliberarea de condiționare nu se poate întâmpla decât prin probe atroce… In timpul filmului, m-am gândit la Castaneda și la tipul de decondiționare – naturală, prin interrelație cu mediul și nu printr-un surplus de agresiune distrugătoare – pe care-l propune al său Don Juan. Apoi m-am gândit la decondiționarea printr-o logică absurd-ludică propusă de Lewis Caroll în „Alice în Țara Minunilor”. Sau la exercițiile fizice și psihice ale lui Gurdjieff, aflate în Școală. Sau la eliberarea spirituală prin livrare emoțională totală în fața lui Cristos, din creștinism. Și mi-am amintit de propriile mele mici experiențe recente, cea cu vizualizarea mea într-o cabină de navă spațială și cea cu prezența invizibilă a unei persoane profund mature în preajma mea – și m-am cutremurat. Filmul Matrix m-a marcat. În el se spune la un moment dat că „trebuie să crezi cu totul că tu ești Alesul”, măcar alesul propriei tale salvări – numai așa se poate scăpa din condiționarea de sclavi în care trăim. În acel moment mi s-au umplut ochii de lacrimi, știam. Pentru o oră sau două m-am simțit pe altă lume, alunecând între lumi, ceea ce de fapt era efectul urmărit al filmului….

Peste noapte, m-am trezit pe la 2,30 din cauza unui zgomot puternic în cameră, nu știu de fapt de la ce. Dar presimțisem de cu seară că așa va fi. Am ascultat în jur, se auzea televizorul de la vecina de deasupra și un câine lătrând de mama focului afară. In aceste condiții am încercat totuși să fac un efort de gândire. M-am tot foit de pe o parte pe alta, mă mânca ciudat de tare pielea corpului, aveam și înțepături destul de puternice ici-colo în diverse locuri de pe trup. Totuși știam că trebuie să trăiesc un anume gând, legat cumva de filmul văzut. Si după multe foieli, am reușit să intru în mine și să mă plasez pe axa verticală vie pe care mi-o simt sau mi-o închipui în corp. A urmat o trăire intelectuală intensă dar scurtă, pe care mi-e foarte greu s-o pun coerent în cuvinte aici, dar voi încerca.

Am avut un moment în care m-am simțit vie din cap până în picioare, plină ochi de un fel de intensitate vibrantă, ardentă. Apoi a venit gândul că trebuie să-mi asum fiecare celulă a ființei mele. Asta făcând, am avut scurt viziunea ființei mele ca un fel de zeu-faraon vast, extrem de înalt, care are la picioare proiecția foarte mică, pe orizontală, a propriului lui trup, ca un fel de timbru minuscul cu o siluetă umană albă pe fond mai întunecat. Cele două trupuri, cel vast și cel minuscul, făceau între ele un unghi drept și ele descriau ceea ce realizasem – ceva important, dar obscur. Viziunea asta nu a ținut mult, am mai încercat s-o readuc înapoi dar nu am putut. Apoi am înțeles, parcă din această viziune, că acesta e procesul care se întâmplă în Dumnezeu, adică Dumnezeu trebuie să se adune pe sine din fiecare celulă a sa, adică în indivizii umani nenumărați; că asta înseamnă că s-a produs o „revărsare” a Divinului prin procesul Creației, că Divinul există peste tot și în toate, și că el trebuie să se recupereze, să se salveze din tot. De aici a rezultat că oamenii sunt tot divinitate, și că ei au uitat și uită constant acest lucru, și că numai dacă și-l amintesc și fac un efort de revenire în Divin, acesta poate să se salveze – și să-i salveze.

Aceasta mai înseamnă că arhetipul cristic există în Divin chiar de la început, și că existența istorică a lui Hristos reprezintă momentul conștientizării acestui arhetip de către specia umană. Deci, într-adevăr, universul sau creația s-ar putea să reprezinte proiecția spațio-temporală a unui proces continuu, în buclă, de recuperare de către Divin a marginilor sale, a celulelor sale – deci trebuie să aibă forma simbolică a unui om, așa cum și forma omului ar reprezenta simbolic forma materializată și la scară foarte mică a funcțiunilor și metabolismului divin.

Aceasta mai înseamnă că imaginea surprinzătoare pe care am avut-o cândva în cuget, prin anii ʼ80 – cum că e cu putință să-mi rulez întreg corpul înapoi de la vârful picioarelor către cap și acolo să intru toată într-un punct din mijlocul craniului – conține un adevăr. In același fel și universul, creația se pot resorbi înapoi în punctul inițial din Gândul divin. Atunci rolul umanului e într-adevăr important. Umanul ar trebui să fie în stare să vorbească cu celulele corpului său, după cum ar putea fi în stare să vorbească și cu planetele. El este „piatra de poticneală” a Divinului și este salvarea Lui. Sau cam așa ceva.

Dar cel mai important lucru din toată această cogitație nocturnă, redată aici într-o ordine aleatorie, rămâne imaginea ființei mele ca un zeu-faraon extrem de înalt cu minuscula proiecție umană pe orizontală de la picioare.

1 aprilie

Acum două dimineți, joi, m-am sculat din somn cu o imagine lăuntrică în minte – Soarele și Luna –, imagine ne-vizuală, ci mentală cumva, legată de ceva ce realizasem în somn dar pe care nu mi-l mai amintesc. Soarele și Luna reprezentau concluzia unui proces de separare necesară, așa mi s-a părut, când m-am trezit. Soarele și luna existau în mine, în ființa mea, și eu trebuia să le păstrez separat. Soarele era în interiorul meu, iar luna era împrejur, pe circumferință și în exterior.

În timpul zilei mi-am amintit că în ziua precedentă realizasem cumva destul de clar un fel de spațiu în interiorul meu, ca un gol între persoana mea exterioară și cea dinăuntru. Și am și fost în stare să mă observ și să-mi amintesc de mine destul de mult, ceea ce m-a surprins. Și am știut cumva, nu știu cum, că acel spațiu interior era ceva important.

Ieri, vineri, am lucrat mai puțin bine cu mine, din motive exterioare, situații diverse, dar la sfârșitul după-amiezii m-am dus totuși la biserică, cum îmi propusesem. Fiind vineri, era o slujbă centrată pe Sfânta Fecioară. La început n-am fost deloc în stare să-mi adun gândurile, ceea ce m-a cam exasperat. Mă gândeam la tot felul de prostii, era un adevărat atac al gândurilor insignifiante. Am tot încercat să fiu atentă la slujbă, dar cu mari eforturi. Deși mă bătea gândul să renunț și să plec, atât eram de chinuită de uruiala gândurilor mele, totuși am rămas în biserică. Și ce să vezi? Gândurile s-au liniștit după o vreme, cam după 20 de minute, și am intrat într-o stare de claritate și liniște. Eram în biserică, observam lumina oblică atât de frumoasă care venea prin ferestrele cu vitralii, mă observam. Stăteam pe un scaun, faldurile balonzaidului meu alburiu se desfășurau armonios în jurul meu și am constatat că luasem poziția unei Madone din tablourile neerlandeze din secolele XV-XVI, cu picioarele așezate într-o parte și oblic, acoperite de veșminte până la tălpi, cu mâinile în poală peste cutele veșmintelor, cu poziția aplecat-smerită a capului, ascultând atent acum slujba. Asta m-a adus într-o stare de pace lăuntrică, și apoi de bucurie luminoasă. Stăteam golită de gânduri acolo, și cumva curățită prin asta și gata să primesc ceva, ceva important.

Și am primit. Am primit imaginea mea din afară. Dintr-o dată m-am văzut într-un mod cumva obiectiv, ca din afară. Mă vedeam de-a lungul anilor mei de tinerețe și maturitate, ca o femeie speriată de feminitatea ei și totuși plină de dorințe, ca o Magdalenă tenta(n)tă și totuși crezându-se tot timpul inocentă, neavând curajul să-și recunoască natura și să și-o accepte, speriată mereu de bărbați și totuși provocându-i continuu prin simpla ei prezență. Mă vedeam ajunsă la 44 de ani, deja coaptă, deja detașată de sex și totuși încă speriată de reacțiile bărbaților. Am înțeles atunci o mulțime de întâmplări și faze trecute. Revedeam scene pe care acum aveam curajul să le privesc în față și să le analizez mental. Ceva din mine observa în tot acest timp exteriorul meu. Cu un fel de milă compătimitoare îmi realizam dinăuntru, și totuși cu detașare, condiția tragi-comică, de spirit închis în corpul ăsta care începe să decline, și mă uimeam amuzată că eu pot fi văzută doar ca femeie, doar prin carcasa asta de carne opacă, care mi se părea un fel de corabie, de navă, când de fapt eu sunt mult mai mult… Pentru prima dată nu am mai simțit nici un regret, nici o vină, nici o negativitate. Dimpotrivă, eram amuzată și liniștită. Apoi am mai simțit un fel de curent electric, o energie rapidă circulându-mi prin vene, de sus în jos, până la capătul degetelor de la picioare.

Și am înțeles că, fiind în starea asta, poate am primit – sau că sunt în stare să primesc – încă Ceva. Iar acel Ceva nu poate veni decât în spațiul creat în interior prin efort și prin curățire psihică ca să faci loc acolo. Am mulțumit intens pentru asta. Știam cumva că starea prin care treceam era un cadou de la arhetipul Fecioarei. Căci în biserica asta, în fața unei icoane a Fecioarei, a început de fapt reconversia mea, întoarcerea mea acasă în 1987, într-un moment dificil, din care nu am înțeles nimic, dar în care ceva, o sămânță, a fost plantată în mine.

4 aprilie

Aseară am citit în proiectul catalogului lui Marian Zidaru diverse afirmații de-ale lui, legate de opera lui D-zeu ca operă de artă și de faptul că artistul este profetul lui D-zeu. Regăsindu-mă în ele cu ceea ce descoperisem și eu de-a lungul timpului, în modul meu instinctiv-intuitiv, m-am gândit cu un fel de tristețe smerită că eu nu am curajul și fervoarea de a le manifesta în afară, ca el. Și mi-am înțeles încă o dată locul mediu, mediocru, pe scara evoluției spirituale, în care suntem folosiți după puterile și darurile fiecăruia. Ajungând apoi la o afirmație a lui Marian, cum că de fapt noi suntem cei ce nu cerem să ni se deschidă ochii, de aceea nu înțelegem multe afirmații evidente, m-am hotărât să cer acest lucru în rugăciune.

Avusesem o zi grea, plină de discuții cu Horia, care e într-o fază bună fizic și psihic, dar care mi-a spus că i s-a cerut să-și dea demisia ca să nu i se desfacă contractul de muncă de la institut. Această veste m-a aruncat în trecut, mi s-a părut că iar se repetă ceva din nefericirea anilor de dinainte de 1990 și am avut o seară încărcată de rele presentimente. M-am rugat deci cu fervoare, între altele, să mi se deschidă ochii, să înțeleg ce mi se întâmplă, să fac o dată conexiunile între atâtea lucruri câte s-au adunat în mine, între atâtea experiențe divergente, să capăt discernământ. Apoi m-am culcat.

După numai două ore de somn, m-am trezit brusc și fără motiv. Am știut imediat că e ceva legat de rugăciunea mea de cu seară, dar am alunecat repede înapoi în somn. Când să adorm, ceva ca un comutator delicat a fost răsucit în mintea mea și iar m-am trezit, sau am fost trezită. Și iar m-am gândit că e ceva legat de rugăciunea de cu seară, și iar, după o vreme ceva mai lungă, am alunecat în somn. Și din nou un fel de comutator fin din mintea mea a fost răsucit și am fost trezită din somn. Această experiență s-a repetat de trei ori. După a treia oară m-am sculat de-a binelea și am devenit perfect lucidă. Mintea mi-era clară, eram atentă, am așteptat. Și am avut doar un gând limpede pe care l-am repetat cu toată conștiența de care am fost în stare: Doamne, dă-mi putere să duc până la capăt povara împlinirii tale! In timp ce realizam destul de uimită acest gând în cap – uimită de „povara împlinirii tale” – am simțit un fel de energie fină în jurul meu, ca un aer dulce, și mi s-a părut că pentru câteva clipe sunt ridicată din trupul meu aflat la orizontală spre undeva mai sus – a fost ca o pierdere de gravitație, de înălțare, sau cam așa ceva. Totul însă era foarte fin. Am rămas în așteptare. Nu s-a mai întâmplat nimic. M-am gândit că asta însemna pentru mine „a mi se deschide ochii”, atât eram în stare să primesc în această etapă a mea. Dar faptul că mi se dăduse acest răspuns, și încă într-un fel aparte, delicat și înțelept, m-a uimit și m-a umplut de recunoștință. Am rămas încă o vreme trează, fără gânduri, doar cu un fel de atenție ușor îngrijorată, pentru că mă temeam să nu-mi vină gânduri de vanitate în cap, cum că iată ce mi s-a dat să trăiesc. Am reușit doar în bună măsură.

La un moment dat s-a mai produs ceva straniu, mă uitam din pat pe fereastră la cerul de noapte și la acoperișurile de clădiri de afară și la un moment dat imaginea s-a curbat într-o parte, spre dreapta, ca într-un desen animat în care toate formele se strâmbă spre dreapta, de pildă. M-am uimit, dar am crezut că mi s-a părut. După câteva secunde, fenomenul s-a repetat, de data asta în colțul din stânga al vederii mele și curbarea s-a produs spre stânga, ca o cortină de teatru trasă într-o parte din fața realității. Exact așa, ca o cortină de teatru trasă de pe realitate. Nu știu de ce, dar am asociat în minte această percepție cu cele citite în Castaneda acum 14 ani, despre vălul iluzoriu al lumii care poate fi tras într-o parte sau modificat dacă și ceva din noi se modifică.

Apoi, când să alunec din nou în somn, am simțit cum am fost iarăși sculată cu delicatețe prin scuturarea blândă a degetului mare de la piciorul meu drept, din interior, ca și cum ar fi fost atins acolo un fir de energie subtilă care ar fi avut legătură cu tot restul trupului. M-am trezit din nou, uimită și amuzată de acest fel de atenționare și de educare a mea și am mai rămas trează o vreme, mulțumind iarăși în gând.

Spre dimineață, pe la ora 6, am fost sculată din somn de soneria de la ușa de la intrare. M-am dus acolo adormită și intrigată. Era doamna H., locatara care ne face mari probleme în bloc și ne dă tot timpul în judecată. Avusesem și de cu seară de a face cu ea, dar amândouă reușiserăm să fim calme și civilizate. Acum venise să mi se plângă că nu se dăduse drumul la căldură, deși era ora 6 și un sfert, trecuse deci un sfert de oră. Am reușit să-mi păstrez calmul, s-o îndur cu resemnare, și am ascultat-o preț de 10 minute, după care ea a plecat. Cred că a fost pur și simplu o probă, după cele petrecute în timpul nopții.

Înapoi în pat, am putut să vizualizez cu ușurință o stare de bucurie cum se descoperă în interiorul trupului meu, ca și cum ai trage o cuvertură de peste o lumină ascunsă, o fericire care îți umple încet-încet lăuntrul. Aceeași bucurie luminoasă am mai trăit-o acum vreo două-trei zile când am simțit nevoia să cânt și să râd, cu brațele ridicate spre cer, în fața unei icoane cu Fecioara Maria din casă. Ba chiar mi-a venit să și dansez, dar m-am abținut!

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 10-11]