Doliul, singurătatea și deprimarea.

Cum poți să scrii când îți țiuie urechile de singurătate?! Sau să scrii tocmai pentru a umple acest gol?! Dar pustiul e sonor, muzică abstractă, și nu poate fi bruiat cu scrisul, care e grafică surdă, acționează în alt registru, nu poate fi un substitut sau o compensație. Nu există decât un leac pentru singurătate: muzica clasică. De fapt, nu e leac, ci alinare. Mai funcționează și un refugiu cotidian, care să facă să vibreze absențele: radioul. Nu poți să desenezi sau să scrii când singurătatea îți paralizează toate mișcările, te fixează într-o stare de pasivitate și perplexitate, de stai și te uiți cu ochii în gol. Simt uneori de parcă m-ar ține cineva de mâini și de picioare! Cum să scrii în această stare? Și, dacă scrii, cum să scrii de bine? Nu te lasă supărarea pe o lume rău alcătuită. De ce-aș fi rău? Și totuși…

●

Criza veiozelor pentru citit.

Dificultatea cu care găsești o veioză bună pentru citit. Greu de găsit pentru cumpărat, greu de găsit și în dotarea unei camere de hotel. Cum să nu asistăm, în aceste condiții tehnice vitrege, la o criză a lecturii?! Ar fi un mod tipic marxist de a gândi: lecturii, deci dimensiunii spirituale, îi lipsește baza materială, determinantă. Adevărul logic e invers: nu există veioze bune de citit pentru că nu sunt cerute. Vorba lui Iona al lui Marin Sorescu: totul e invers!

●

Canonul sau ierarhia valorilor?

Ne-am pierdut în discuțiile teoretice despre canon și am uitat de ierarhia valorilor! Nu canonul e marea problemă a criticii literare în exercițiu evaluator, ci ierarhia valorilor literare. Adică? Am mai făcut teoria asta, după curba lui Gauss. Repartizarea valorilor în funcție de o medie standard înseamnă că avem o distribuție probabilă în trei clase (traduc sociologic, nu matematic): de-o parte nulitățile (cam 20-25%), la mijloc mediocritățile (cam 50-60%) și de cealaltă parte a curbei valorile excepționale (cam 20-25%). Dacă ne gândim la domeniul literar, eșecurile totale (rebuturile) sunt relativ ușor de identificat; la fel și valorile de vârf sau excepțiile, cele care vor intra în competiția pentru canon. În schimb, mediocritățile se diferențiază valoric pe o scară (cu 10 trepte) de la 3/4 la 7/8. Asta înseamnă că tu, critic literar al actualității, trebuie să arăți cât poți de clar unde se situează un scriitor mediocru (și aceștia sunt cei mai mulți, în mod firesc) sau o carte mediocră în intervalul valoric de la 3 la 8: mai aproape de nulități sau în vecinătatea excepțiilor? Nimeni nu face asta! Criticii adoptă calea comodă de a arăta că fiecare scriitor e original în felul său, e o excepție, nu seamănă cu nimeni (fără a deduce neapărat că ar fi excepțional). Așa se face că avem, pe zi ce trece, tot mai mulți scriitori și cărți de excepție, dar nu și scriitori excepționali sau cărți excepționale. Critica amabilă e o soluție de supraviețuire. Altfel, criticii ar fi alungați din cetate. Un critic bun (adică rău!) are viață grea, în orice epocă.

Soluția? Iată clișeul unei false judecăți de valoare, care va mulțumi pe toată lumea: X e un scriitor de excepție; volumul cutare e o carte de excepție. Formula magică funcționează impecabil, în orice împrejurare, fie că e vorba de Puiu Bobelică-Cislău sau Coriolan Priceputu, fie că e vorba de Gabriel Chifu sau Dan Stanca.

●

Gloriile zilei.

Nici nu li s-au uscat bine lacrimile de crocodil după moartea patronului, că adulatorii lui Nicolae Manolescu au și pornit la redimensionarea monumentelor personale. În revista „Orizont” din martie 2024, păstorită de ilustrul nostru komisar, obsedat de Academie, Mircea Mihăieș îl glorifică în șase pagini mari și late pe Gabriel Chifu, șeful său de la revista centrală. „România literară” nr. 15 din 5 aprilie 2024, păstorită de directorul executiv Gabriel Chifu, rămas singur în capul trebii, îl glorifică (pe cine credeți? ați ghicit!) pe Mircea Mihăieș, considerându-l, sub pana măiastră a lui Răzvan Voncu, „un critic uluitor” (am citat exact din finalul cronicii literare uluite). Acum, că Maestrul a dispărut, ciracii își împart superlative. O fi M. M., pentru evlavioșii G. C. și R. V. (nu Rică Venturiano!), altarul de substituție după dispariția lui N. M.? Hagiografii lui M. M. și-au găsit icoana la care să se închine. Dacă penibilul ar durea, i-am vedea pe împricinați, bolnavii de elogii reciproce, dând buzna la urgențe. Boala e veche: laudă-mă, ca să te laud! Și se ia, ca toate bolile rușinoase, transmise în critica de grup.

Schimbare de epocă: pe vechile socluri se pun alte chipuri, alte statui sau busturi. Pe zi ce trece, gloriile zilei se schimbă. E normal!

●

Cronica revistelor literare. Azi, revista „Steaua”

Așa cum Mircea Arman a făcut din revista „Tribuna” o insipidă revistă de filosofie, ilizibilă, agrementată cu pagini de literatură și arte, Ovidiu Pecican, vecinul de palier, ar putea face din revista „Steaua” o atractivă revistă de istorie (domeniul său de competență), mai potrivită pentru el decât o oportunistă, obedientă și obtuză revistă de literatură, în plasa căreia stau prinși câțiva fluturi exotici, rătăciți de pe alt tărâm. Nu că ar fi rea așa cum e acum, are câteva stafide rătăcite în cozonac, dar ar putea fi cu totul altfel, dacă pecicanul nostru ar fi ardelean și nu ar sta cu ochii ațintiți la centru și la baronii USR. Ovidiu Pecican e un istoric mult mai bun decât revistele de literatură pe care le face, într-o veselie și cu multă risipă de energie („La Mongolu’”, „Avalon”, „Steaua”), dar mai ales fără busolă și fără repere proprii.

Citim în pagina cu caseta redacțională: „Revista Steaua încurajează dezbaterile de idei, polemicile principiale, dar nu se identifică neapărat cu opiniile exprimate de acestea”. De unde dezbateri de idei? De unde polemici cordiale? Până de curând a funcționat frica de patron, președintele USR. Revista „Steaua”, ca toate revistele USR, nu a încurajat dezbaterile de idei, de când e Ovidiu Pecican director și Nicolae Manolescu președinte USR. Nu în domeniul literar! Căci istoricul Ovidiu Pecican îndrăznește să-și contrazică un preopinent pe tema continuității românilor chiar în editorialul primului număr al „Stelei” din 2024. În literatură sunt însă sensibilități ce trebuie menajate și e înțelept să fii prudent. Pentru dezbateri de idei și pentru polemici (cordiale sau nu), trebuie să îndeplinești, ca revistă, cel puțin două condiții: să ai idei și să inviți opinenții și oponenții în paginile revistei. Adică să creezi cu adevărat spațiu publicistic pentru libertatea de opinie. Dacă stai pasiv, nu-ți vin nici idei, nu stârnești nici polemici, nu încurajezi nici dezbateri. Poți dormi liniștit dacă publici versurile nemuritorului Gabriel Chifu și dacă îl aniversezi pe Mircea Mihăieș, „literator de talie mondială, compatriot de omenie” (e titlu mare și voinic!), vorba lui V. Mihaiu în numărul 1 din 2024. M. M. – geniul Carpaților, singurul care ne-a mai rămas după dispariția lui Nicolae Manolescu! Sunt idei și aprecieri generoase cu care nu ar fi elegant să intri în contradicție, Doamne ferește! Fac parte din patrimoniul de gândire al conformiștilor USR. Să faci la Cluj o revistă cu Chifu și Mihăieș, ca toate revistele USR, adevărate plantații de ghiocei, dovedește cel puțin lipsă de imaginație, dacă nu servilism.

Ianuarie 2024 – luna compatriotului de omenie și a literatorului de talie mondială! Viitorul sună bine! Dar vremea ghioceilor trece repede, nici nu-ți dai seama când au și dispărut. Deși unii, gata ofiliți, bat la poarta Academiei pentru adăpost. Sunt acolo grădinari pricepuți.

Dragă Virgil Mihaiu, jazzul ar trebui să te ajute să ieși de pe culoarul ăsta de omagii deșănțate, pe care te-ai rătăcit. Muzica ta la vioară cu goarnă sună penibil. (Dar noi nu de aceea te iubim.) Schimbă instrumentul, chinuie mai bine o tobă sau un contrabas, care să nu te predispună la inflexiuni ditirambice.

●

Eminescu și basmul cu ridichea uriașă.

Excelentă achiziție de vreun an, care a făcut revista mai pitorească, mai atractivă: colaborarea permanentă a lui Traian Ștef, fugarul de la Oradea, unde făcea o revistă împotriva tuturor și unde a fost păcălit să-și dea demisia, pentru că, astfel, din adjunct va deveni șef (a ajuns pensionar). În numărul 1 al „Stelei” el scrie morocănos, deranjat de tămâia tradițională, despre aniversarea lui Eminescu și, după îndelungi dezbateri interioare, ajunge la concluzia că era mai bine dacă Eminescu ar fi fost catolic, nu ortodox. Nu e rău că e un pic ortodox, un pic catolic, un pic protestant, poate și budist – adică universalist sau sincretic (nu ecumenic). Dar bravului nostru eseist, rătăcind abulic printre referințe, nu-i vin cuvintele potrivite. I se învârt în minte clișee din a căror capcană nu poate ieși: „Eminescu este poetul național, idee statornicită de peste 100 de ani în conștiința comună românească de peste tot unde sînt români. Și nu mai poate fi extrasă de acolo. Cu siguranță, nu toți românii se identifică cu tot Eminescu.” Și tot așa, joacă învârtita în disocieri înțelepte, cum că Eminescu nu e pentru toți românii. Să-l lăsăm pe Traian Ștef să se ocupe cu „extracția” poetului național din „conștiința comună românească”. Poate că, dacă se opintește și Ovidiu Pecican, reușesc împreună să-l scoată pe Eminescu din „ideea statornicită de peste 100 de ani”. Ca în basmul cu ridichea uriașă: se mobilizează întreaga redacție, plus cățelul, pisica și șoricelul de serviciu, să izbutească extracția.

●

Un bănățean în exil la Cluj.

Multă vreme am crezut că Ovidiu Pecican e ardelean (măcar ardelean de adopție), deși știam că e născut la Arad, cu o probabilă spiță din Pecica, localitate din județul Arad. Îmi dau seama abia acum că el e bănățean fundamentalist, afin cu komisarul nostru, și am descoperit din surse sigure că mergea de la Cluj la București după ce consulta oracolele de pe ruta Arad-Timișoara-Craiova-Râmnicu-Vâlcea. Era un drum mai sigur. Poate că acum s-a lăsat de acest sport. El e un militant pentru regionalizarea României (foarte bine! Reforma administrativă e absolut necesară!). Dar ce importanță are pe unde merge el, cu gândul sau cu trenul, la București?! Uite că are, pentru geografia literaturii române! Dar pentru istoria literaturii române? Iată un subiect de controversă pentru revista „Steaua”: Ovidiu Pecican, bănățean sau ardelean? Un reper în geografia sau în istoria literaturii române actuale? În orice caz, e un compatriot de omenie, vorba lui V. Mihaiu. De când a plecat Ruxandra Cesereanu de la conducerea revistei, „Steaua” e o revistă neconflictuală, ca Viorica Dăncilă, prim-ministru pe vremuri, vă mai amintiți? Nu cred că își amintesc prea mulți. Tot așa, revista „Steaua” nu deranjează pe nimeni. Deocamdată, adică până în aprilie 2024. Poate că de acum încolo va îndrăzni mai mult, dacă șeful cel mare nu o mai talonează.

●

Un director bunicel la o revistă bunicică.

În concluzie, revista „Steaua” e o revistă bună, în nota conformistă a revistelor USR din provincie. Defectul ei principal și general e că nu are nerv, ca multe altele, nu iese din serie. Iar revista „Steaua”, dacă se respectă, nu trebuie să fie „ca multe altele”. Meritele ei le vor arăta la cronica ultra-pozitivă a revistelor Liviu Ioan Stoiciu în „Viața românească”, în stilul lui convențional, ușor imitabil, după modelul: un citat lung din editorial, urmat de șirul nominal al colaboratorilor; sau Valentin Talpalaru în „Convorbiri literare”, ilustrând elogiul cu un fragment prost dintr-un poem bun.

Deocamdată, eu remarc trei defecte în numărul 1 din 2024: elogiul deșănțat, destul de penibil, al unui baron USR, un articol cam ridicol despre Eminescu și… absența cronicarului de proză, preferatul meu dintre toți cronicarii actuali de proză. Și încă ceva: de ce nu are un titular la cronica volumelor de critică și istorie literară? Ar mai fi de îmbunătățit relațiile cu Universitatea (îndeosebi cu Literele și Istoria) și cu difuzarea (revista nu se vede înafara Clujului). În rest, toate bune!

Sfatul meu: dragă Ovidiu, fă o revistă foarte bună, independentă și ofensivă, nu trei modeste, sperioase și improvizate! Nu te risipi fără rost! Folosește inteligent resursele locale! Clujul are potențial! Dragă Ovidiu, să nu ne prostim pe zi ce trece! Deși mă tem că e inevitabil… Nu mă invita să colaborez (știu că nici nu intenționai), că stric blazonul cumințeniei.

Să nu uit să repet: Am o mare admirație pentru profilul iorghist al personalității lui Ovidiu Pecican, ilustrat cu asupră de măsură în istorie, filosofie și literatură, cu mari resurse de energie intelectuală, revărsată într-un torent editorial.

Ce am scris aici despre nr. 1 din 2024 sunt simple tachinări, în virtutea vorbei franțuzești despre dragostea cârtitoare sau, mai degrabă, cicălitoare.

●

Cum să scap de orbeți?

Mi-au atacat deja trei meri, care au înflorit anemic în primăvară, dar nu au mai înfrunzit, se usucă. Greu am descoperit cauza. Orbeții rod rădăcina pomilor, se folosesc de galeriile săpate de cârtițe, nu ies niciodată la suprafață, soarele le-ar fi fatal. Am început să mă documentez. Știu cum să scap de ei, lupta e dificilă, nu știu când voi reuși. Nu pot să-i las în pace, ca pe cârtițe, că îmi distrug toată livada, care e abia în al treilea an.

●

Antologie „Pe zi ce trece” (din folclorul popoarelor):

„Pe zi ce trece mă consider mai prost decât sunt, dacă, recitind din carte, mi se pare că deunăzi eram mai deștept.” (Niculae Gheran, scrisoare către Rodica Lăzărescu, în volumul Niculae Gheran în oglinda corespondenței, Editura Semne, 2024, p. 183);

Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a avertizat că lumea devine „din ce în ce mai puțin sigură pe zi ce trece”. (Mediafax, 24 februarie 2024);

Muzeul Peleș se degradează pe zi ce trece, avertizează ministrul Culturii. Vor începe investiții de urgență. (B1 TV, 19.09. 2023);

Lucrările la complexul sportiv „Dâmbovița Arena” avansează pe zi ce trece. Se montează primele tribune. (dbonline, 12 aprilie 2024);

Hill&Valley înflorește pe zi ce trece, iar noi admirăm fiecare floare, mugure și vlăstar ce înverzește sub ochii noștri. (Instagram, hill.and. valley.farm);

PSD Timiș: Primarul Dominic Fritz arată, pe zi ce trece, tot mai obosit… (G4 Media.ro, 15 februarie 2021);

Pe zi ce trece o ia razna EMUI 12 – HUAWEI Community;

Europarlamentarul Dacian Cioloș a scris pe Facebook: „Dezamăgirea nu este doar că nu am intrat până azi în Schengen, ci că șansele scad pe zi ce trece, cu lipsa de fermitate și de anvergură a politicienilor aflați azi la conducerea țării”. (Digi24, 05.12.2023);

Se amplifică pe zi ce trece dezastrul sportiv al lui Horațiu Moldovan. Conducătorul de la FCSB, Meme Stoica, este de părere că Horațiu Moldovan are șanse mici să fie în această vară titularul naționalei la Campionatul European din Germania. (ProSport, 9 februarie 2024);

Președintele CJ Arad Iustin Cionca: Ineul se dezvoltă vizibil pe zi ce trece și acest lucru se datorează în primul rând echipei PNL din administrație. (PNL Media, 29 aprilie 2024);

Nava Evanghelia din Costinești, județul Constanța, eșuată în urmă cu mulți ani pe malul Mării Negre, se degradează pe zi ce trece tot mai mult. (Ziua de Constanța, 14 februarie 2024);

Județul din România care se depopulează pe zi ce trece. A pierdut 50.000 de locuitori în ultimii ani. Este vorba despre județul Argeș. Pitești, reședința județului, este legat de Capitală prin autostrada A1. Tronsonul care leagă cele două orașe are 107 kilometri, astfel că se poate ajunge destul de ușor dintr-un capăt la celălalt. (Gândul, 22.04.2024);

„Te iubesc pe zi ce trece din ce în ce mai mult!” – Dani și Daiana, YouTube;

Românii sărăcesc pe zi ce trece. (Știrile PROTV, 11 decembrie 2019);

Ion Coja: Ne prostim pe zi ce trece. Scade procentul de oameni inteligenți în secolul al XXI-lea?!? Definit de profesorul James Robert Flynn, de la Universitatea Otago, din Noua Zeelandă, efectul Flynn relevă că în anii 2000, în ciuda progreselor în toate planurile, a dinamicii vieții și a posibilităților de afirmare individuală, omul contemporan a regresat din punctul de vedere al inteligenței. Idiocrația tinde să devină cea mai gravă amenințare la adresa umanității. (Ion Coja, Facebook, 17 noiembrie 2021);

Adriana Stoicescu: Oamenii devin, pe zi ce trece, mai proști. (Vocea Clujului, 6 decembrie 2023);

Cum arată celebrul hotel Rex din Mamaia în ajun de 1 Mai. Perla stațiunii se coșcovește pe zi ce trece. (Gândul, 30 aprilie 2024);

Andreea Marin, mai înfloritoare pe zi ce trece, lucru pe care l-au observat toți cei care îi urmăresc activitatea în mediul online. Fosta zână a surprizelor are 43 de ani, dar arată din ce în ce mai bine. (Libertatea, 6 septembrie 2018);

Nicolae Silade are un poem de dragoste, un sonet, care începe așa: „Pe zi ce trece, devii tot mai rece/ Și nu știu cum, dar, parcă, mai frumoasă!/ Ce sloi de înger negru te petrece/ Că-n mine eu nu mă mai simt acasă?” E prima strofă. Am o nedumerire: nu cumva e vorba de un „soi de înger negru”, nu sloi? Poate că e, totuși, „sloi de înger negru”, din moment ce ea devine tot mai rece, cum afirmă primul vers; adică se solidifică în sloi, atât de rece a devenit ea; sau e însoțită de „un sloi de înger negru”; încerc să înțeleg bine, deși, din câte se spune, rațiunea distruge poezia.

Sintagma „pe zi ce trece” are maneaua ei, compusă de Dorel de la Popești și Liviu Pustiu. Se poate asculta pe YouTube. De curiozitate…

 Ada Milea are o postare din albumul ei, cu Pe zi ce trece, pe un text de Ion Mureșan, fragment din poemul/volumul Alcool.

Pe zi ce trece… se înmulțesc adresele pe care trebuie să le uit.

Pe zi ce trece… se împuținează casele în care sunt primit.

O, dacă aș fi… doctor, contabil, sau secretar…

dacă aș fi doctor, contabil, sau secretar…aș mai bea un pahar.

Pe zi ce trece – un spectacol muzical, politic, administrativ, filologic, filosofic, antropologic, social, sportiv, publicistic. Și literar, mai ales literar! Va urma.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 23-24]