Când am citit romanul de debut, O formă de viață necunoscută (2018), eram foarte curioasă dacă formația Andreei Răsuceanu de critic literar, specialist într-un domeniu nu atât de comun la noi, și anume geografia literară, geocritica (Bertrand Westphal) sau geopoetica (K. White & M. Brosseau), își va face simțită prezența, mai ales că îi citisem volumele de critică relativ recent. Cu siguranță, se poate afirma că Andreea Răsuceanu are vocația cartografierilor, fie că ne referim la propriul univers ficțional sau la devoalarea strategiilor prin care anumiți autori au valorificat imaginea orașului în operele lor (a se vedea analizele aplicate, de o acribie care merită salutată, în cazul unor autori precum Eliade, Cărtărescu, Adameșteanu, St. Tănase, Simona Sora, Ioana Pârvulescu ș.a.). Și-a însușit, desigur, foarte bine lecția de la întemeietorii așa-zisului „spatial turn”, care au mutat atenția asupra determinismului geopolitic sau geografic. Sau, cum afirma F. Moretti (Atlas of the European Novel. 1800-1900), literatura conturează pe de o parte așa-zisele geografii (re)cunoscute, și, pe de altă parte, produce propriile geografii, așadar, o abordare „geografică” a literaturii ar presupune analiza spațiului din literatură și a literaturii în spațio. Nu e de mirare că demersul teoretic și hărțile prin care Andreea Răsuceanu a propus o tipologie a locurilor – și aici mă refer în special la București –, reale și/ sau fictive (reprezentările autorilor), i-au oferit autoarei instrumentele și, în același timp, modelele pentru a-și construi, în mod exemplar, universul ficțional „despre inepuizabilele relații” dintre spațiu (sau traseele personajelor) și evoluția lor, ca să o parafrazăm chiar pe autoarea Bucureștiului literar. Cum foarte precis observă Cristina Timar în cazul ultimului roman al trilogiei formate din O formă de viață necunoscută (2018), Vântul, duhul, suflarea (2020) și Linia Kármán (2023), Andreea Răsuceanu este o „discipolă a Gabrielei Adameșteanu” (în Vatra, 1-2/ 2024). Aș mai adaugă însă că, din perspectiva „geografiilor organice”, a „geografiei emoționale” (a vieții și a morții) și a „spațiilor nostalgice” ale „memoriei-oraș”, în termeni de procesualitate, modelul Bucureștiului cărtărescian rămâne o sursă de inspirație esențială.

Încă de la primele pagini, Linia Kármán reactualizează, prin vocea naratoarei (o intelectuală care renunță la mediul universitar pentru a deveni content writer pentru o firmă de turism), într-o formă simplificată, conceptul de „ortgebunden” (sau dependența formelor literare de spațiul din care provin, v. Reiner Hausherr): „Scriam și cuvintele luau forma locului în care eram. Unele erau imagini ale fericii, fie și temporare, fie și înșelătoare, făcute din iluzii care se destrămau la miezul nopții. Altele aveau frumusețea întunecată a unei amintiri dureroase. Cartierele alea cufundate într-o tăcere atât de asemănătoare cu moartea” (p. 10). Mai mult decât atât, în această dinamică, spațiile – personaje la rândul lor, pot fi „sterile” și generoase cu individul care le calcă, îngăduindu-i acestuia libertatea de a fi cine își dorește el/ea să fie, sau, mai este și o a doua categorie, spațiile care sunt așa-zisele „lumi moarte”, în cuvintele lui M., în care, prin forțe necunoscute, vizitatorul sau rezidentul poate ajunge „prizonierul dezolării și al unor nemulțumiri străine, care nu-ți aparținuseră (…) ceva din aerul străin al existențelor altora îți intra imperceptibil în propria viață, era un fel de bruiaj fin, dar persistent, care sfârșea prin a deveni parte din rutina ta, până la urmă din tine (…). Bătrâna stătea mereu în același fotoliu, care devenise un fel de prelungire a propriului corp, sau invers, membrele lungi, cu pielea cafenie păreau crescute direct din lemnul lui decolorat” (pp. 12-13). Răsuceanu întreține în mod ingenios, de la un capăt la celălalt, în cele trei romane alea sale, această confuzie dintre un sine care ia în stăpânire spațiul (și aici ne putem gândi la teoria „sinelui extins” construită, în linii mari, pe principiul „suntem ceea ce deținem” a lui RW Belk din Possessions and the extended self) și spațiul/obiectele care iau în stăpânire persoanele și/sau destinele acestora: „Au știut imediat că locul era al lor, nu trebuiseră decât să traverseze o parte de Europă ca să și-l ia în stăpânire. Și imediat C.-ul crescuse ca o carne în jurul lor. C.-ul era și el un pământ străin, dacă se ridicase în jurul unor străini, aveau să zică de nenumărate ori mai târziu” (pp. 146-147).

Memoria (și/sau arhivarea amintirilor), ca temă centrală, poate fi privită, de asemenea, prin această dublă localizare – a locurilor sau a oamenilor. Tot de la Belk știm, iar Andreea Răsuceanu explorează aproape obsesiv această idee, că obiectele nu au doar valoare materială sau utilitară, cum dorim să o numim, ci ele capătă dimensiuni spectaculoase, simbolice, prin experiențele atașate lor de cea/cel care le deține, în prezent, dar, iată că, și de cei/cele din trecut. De altfel, așa cum am afirmat deja în alt articol (Vatra, 5/2019), una dintre reușitele majore ale romanelor Andreei Răsuceanu se regăsește în tensiunea dihotomiilor: fără a intra în alte detalii, menționez perechile dialectice de tipul absență-prezență, atonie-vitalitate, degringoladă-edificare, moarte-viață, vechi-nou, exterior-interior, mișcare-staționare, schimbare-imuabilitate ș.a.

Cu Linia Kármán, „desenul din covor” se relevă. Cu o acțiune care se întinde din secolul al XIX-lea până în prezent, înțelegem acum că nimic nu este întâmplător în romanele Andreei Răsuceanu. Acribia cu care autoarea, în mod progresiv, își construiește și totodată stăpânește universul romanului în trei părți se cade apreciată. La o lectură atentă, devin clare legăturile dintre personaje care, inițial, păreau arbitrare (de ex. dintre Zinca, fata Sultanei și a lui Mihalache, și Stanca Mântuleasa), dintre simboluri (de ex. vulpile moarte „ca borne ale nefericirii” în drumul (din)spre C., care apar descrise atât de M., în Vântul, duhul, suflarea, cât și de naratoare, în Linia Kármán sau prezența/absența prevestitoare a cerbului, a furtunii etc.), dintre locurile care devin noduri topografice (București – strada Mântuleasa, satul C., Valleto, Galați și Stambul – orașe port).

Un alt mare câștig este acela că, prin multitudinea personajelor, a epocilor și a spațiilor, se conturează o perspectivă multifocală asupra realității, aceleași evenimente fiind „decodate” prin chei distincte. Pe de o parte avem o plasare în sfera sacrosantului, a supranaturalului și a misticii, iar pe de altă parte se relevă și o „raționalizare”, o decodare strict naturalistă, dar și imixtiunile dintre cele două moduri de a percepe și de a oferi sens vieții cu toate ale sale. Apoi, cum apar descrise generații succesive, se poate observa și evoluția mentalităților. Prezența Ianei, descendenta câtorva „generații de femei fragile și epuizate” (p. 41), întoarsă în țară din Spania pentru a-și regăsi originile, mai mult decât a oferi un pretext pentru o temă destul de generoasă, și anume aceea a emigrării, are rolul de a închide cercul întoarcerilor în satul C. Este o călătorie a căutărilor: naratoarea o caută pe Ioana în Iana, în timp ce Iana, o exponentă a generației Z, lipită de telefonul mobil și când face duș, își caută casa, acel „acasă” care vine la pachet cu simțul apartenenței, pierdut odată cu plecarea din țară. De fapt, călătoria plină de peripeții pe care o fac naratoarea și Iana este o formă de „mise en abyme”. Să nu uităm că tot o călătorie pe lângă haltele (părăsite acum) dintre Galați și Bârlad propune și Vântul, duhul, suflarea, protagoniștii fiind M. și mama sa, Yolanda. Este o călătorie pe care naratoarea o descrie ca pe „o rătăcire, o formă de libertate, de absență din propria viață” (p. 135). Transgresarea spațiilor, revenirile și plecările, destinul de rătăcitor/străin, marchează, într-o formă sau alta, existența personajelor în toate cele trei romane. Doar că orice traversare se plătește. Cei care pleacă în lume, Străinii, sunt pedepsiți. Mantu și G, în călătoriile lor, își pierd viața, sau cel puțin așa se suspectează, fiind plasați într-o stare incertă de absență-prezență. De aceea, cred că partea a doua a Liniei Kármán – roman în trei părți, structură pe care Andreea Răsuceanu o urmează în toate cele trei romane, cu o variație care ține mai degrabă de distribuția pasajelor în primul roman –, intitulată Ulița italienilor, este esențială în economia narațiunii. Căutările Ianei și ale naratoarei își găsesc răspunsul în această secvență care elucidează filiațiile și, totodată, „prevestește” desfășurarea vieții personajelor. Apoi, Ioviți, fiul italienilor stabiliți în C., care se dovedește a fi bunicul Ioanei, este martorul care scrie istoria C.-ului în catastiful oficial. La întrebarea pe care și-o pune Ioviți, „pentru cine scrie”?, ne răspunde, de fapt, prima parte a romanului: pentru descendentele sale. Dincolo de statutul Străinului, care devine țap ispășitor, epidemia de ciumă și restricțiile aferente sau invazia lăcustelor, o altă temă esențială dezvoltată aici este aceea a eliberării robilor romi de către biserică și încercările acestora – eșuate – de a se integra în societate. Reținem și cruzimea călugărilor pe care „singurătatea și lăcomia îi făceau niște fiare” (227). De altfel, romanul explorează multiple probleme de clasă, gen și de rasă, relații de putere, precum și pe cele ale „emancipării” și ale diferitelor fațete ale acesteia.

Ultima parte, cea povestită de Sofi, de asemenea întregește tabloul macro, completând spațiile lipsă din primele două romane. În centru se conturează tema abuzului domestic și nu numai, scena violului din timpul războiului, la care asistă ascunse Ioana și Sofi, le marchează definitiv relațiile cu genul masculin: „Mai târziu mi-ai zis că nu ai crezut că o să simți vreodată plăcerea, că de câte ori se apropia de tine un bărbat vedeai corpul ăla mare prăvălit peste al fetei, strivind-o, fața ei albă ca varul, ochii ficși, cu lacrimile adunate în ei, ca și cum înghețaseră acolo. Asta era deci dragostea, dragostea cu un bărbat, despre care vorbiserăm doar pe la colțuri și niciodată acasă…” (p. 293). Sindromul de stres posttraumatic este explorat și prin prisma lui Nicu, fratele Ioanei și al lui Sofi, întors de pe front.

Deși poate fi citit și în formă izolată, Linia Kármán, probabil cel mai reușit roman al trilogiei, devine un roman cu adevărat mare, și la propriu și la figurat, de neratat, în relație cu primele două. Odată intrați în universul Răsuceanu, cititorii, cu siguranță, vor dori mai mult. Din fericire, au și de unde alege.

_______________________

* Polirom, 2023, București, 348 pp.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 30-31]