Volumul cu care Mihai Manole a câștigat premiul „Alexandru Mușina” / 2023 pentru debut în poezie, de piele ne va fi cel mai dor^*, este numit prin preluarea titlului uneia dintre creațiile cuprinse între paginile sale, pe care o transformă astfel în una programatică. Este o poezie redusă la câteva imagini frisonante și consistente simbolic: „de piele ne va fi cel mai dor/ cât va dura războiul. Micul Prinț/ cu picioarele bandajate/ va mângâia patul puștii din lemn de baobab &/ va trage, va trage, va trage/ pentru-a simți mușcătura șarpelui/ din nou, din nou și din nou.” O creație, iată, cu apetență vizionară, despre angoasă, prevestind o rană ce acoperă în întregime trupurile, învăluindu-le complet în durere, pe durata războiului. Este cât se poate de strident aici apelul la două resurse poetice, care se dovedesc viguroase în întregul grupaj: pe de o parte, culturalul, esențializat de Micul Prinț, pe de alta, simbolistica uzitată în demersul psihanalitic, reprezentată de „mușcătura șarpelui”, ambele purtându-și cu sine invitația la glosele aferente. Între ele și motto-ul preluat din Louise Glück („Cineva pronunță un cuvânt: Eu./ Din această curgere/ marile forme –”) potrivirea este deplină. Aceste resurse trimit spre un eu care își construiește propria lume, una în care, printre mărcile unicității ei, se remarcă și cele ale celorlalte, ale generalității.

Mihai Manole propune o poezie în care lucesc reflexele preocupărilor și limbajului specialistului în psihoterapie și, e drept că mult mai rar, în automatică, prin termeni cum sunt schizofrenie, depresii, sinucidere, remedii, instilații sau testul turing („touring”). Totuși, cu toată apetența (auto)psihologistă și chiar în puținătatea stridențelor militantiste, poeziile par, luate în ansamblu, destul de conectate la direcția principală din rândurile creatorilor tineri ai prezentului, în care sunt unite poetica emoticoanelor, minimalismul, biografismul impudic, antimisticismul și militantisme cum sunt feminismul, ecologismul, queer-ul sau (neo)marxismul (care pretinde că-i sunt integrate celelalte numite). Spre afinitate trimite faptul că eul este ipostaziat nu doar masculin („sunt cel mai bun în ceea ce fac & cel mai amabil”), ci și feminin („pentru mine mintea n-a fost niciodată refugiu/ m-am simțit mereu înghesuită în ea/ înghiontită și privită cu dispreț sau furie”). Legătura aceasta poate fi însă tratată și ca una foarte volatilă, devreme ce poate fi foarte bine pusă și în seama manifestării unei anima pozitive, nu chiar tratată ca un reflex al vreunei pledoarii pentru reformă a identității genului.

Altfel stau însă lucrurile când privim substratul din care își trage seva emoția din cele trei grupaje poetice: „partea supraviețuitoare”, „partea rănită” și „partea sănătoasă”. De pildă, în „partea supraviețuitoare” se regăsesc accente biografiste cu aspect de reportaj al obsesiilor din starea posttraumatică, în care reverberează bolile și moartea tatălui, sinuciderea mamei sau trecerea printr-o operație, sub anestezie. Că ele vin direct din biografia omului care se exprimă poetic, ori doar prin intermedierea pregătirii teoretice și observației inerente psihoterapeutului nici nu contează, esențial fiind angajamentul discursiv în maniera în care e construită impresia autenticității. Iar autenticitatea aceasta e numaidecât învestită cu funcție generalizantă, de unde și apare intensul dozaj compasional. Elocventă, în acest sens, al transformării cazului particular într-o generalitate, e poezia durerea mamei e durerea mea: „la capetele cordonului ombilical/ am fost cel mai departe mamă!/ două galaxiile fluture/ au început atunci să se ciocnească/ și să se formeze, încet-încet, o singură galaxie,/ după un dans al centrilor în cercuri tot mai mici/ în care se vor tot naște stele până la epuizarea prafului./ ***********************/ am fost cuminte,/ plânsul s-a consumat primul,/ un gaz în doză mică pe o planetă/ posibilă unde viața rămâne o ipoteză &/ gravitația măsurată în dol, la fel ca durerea.” Trauma e aici nu doar rememorată, ci și contemplată, integrată într-un demers sapiențial. Unul sumbru, dacă e luat izolat, căci denunță un univers ostil, traumatizant, dar care, integrat în context estetic, contribuie hotărâtor la revelarea forței poeziei de a depune mărturie și de a-l transcende, după cum semnala Radu Vancu pe coperta a patra („Și puține [cărți – n. m.] atât de convinse că poezia e suma rănilor noastre – și că însuși faptul că putem vorbi despre răni (cu oroare și tandrețe) ne face mai puternici decât răul care le-a produs.”).

De preocupările novatoare ale unei bune părți a poeților din ultimul val literar românesc leagă acest volum și jongleria cu reprezentarea grafică a versurilor. De obicei, ceea ce apare tipărit este ceea ce rămâne la finalul analizelor sau evaluărilor din laboratorul poetic, incluzând aici și eventualele „negocieri” / deliberări editoriale. Textul final nu reflectă răzgândirile și ezitările nici măcar când pare o simplă fotocopiere a mesajelor electronice, cum par poeziile lui Tudor Pop, de pildă. În cazul acestui volum, primim sugestia că activitatea de laborator poetic, implicând tocmai reconsiderările și modificările, este transpusă grafic și devine parte vizibilă a actului artistic finit.

O astfel de integrare a revizuirilor din laboratorul poetic în înfățișarea grafică finală a creațiilor este, în sine, cum se vede mai sus, purtătoare de sens și de sarcină artistică.

Sub semnul transformării traumei în energie spirituală pozitivă prin catalizare poetică stă și cel de-al doilea grupaj, „partea rănită”. Versuri cum sunt „aștept să confund bucuria că s-a terminat/ cu bucuria că s-a întâmplat” sunt edificatoare în acest sens. Accentul se pune aici pe etic, după cum se vede în următorul fragment din un gest de bunătate, poezia care încheie grupajul: „acum/ cînd au fost dovedite/ flash-urile vieții în retrovizoarele morții,/ e timpul/ să purtăm discuția despre bunătate,/ frumusețea a fost clasată & repertoriul ei/ adjudecat/ acum e timpul să punem pe masă bunătatea/ […]/ să te conving că totuși nu/ există/ circumstanțe atenuante pentru crimă& război”. Și prin o astfel de plasare, militantă de această dată, în prim-plan a bunătății, Mihai Manole se arată afin laturii autodeclarat progresiste a creației momentului, care mizează pe incluziunea, deseori chiar primatul, eticului în aproximarea esteticului.

Iar ultimul grupaj al volumului, partea sănătoasă, merge înspre o „explicitare”, programatică, a esteticului. E suficient a aminti un titlu de poezie cum e tristețea hrănește frumusețea pentru a indica direcția artistică a volumului de față, o direcție în care își revendică justificat originalitatea și își asumă, deopotrivă, când mai la vedere, când mai subtil, afinitățile. Astfel, Radu Vancu îi semnalează legătura cu Ioan Es. Pop, în timp ce Sorin Despot identifică, tot pe coperta a patra, o „respirație mazilesciană”. Întrucâtva, se poate vorbi și de o înscriere în linia poetică influențată de profesie terapeutică, în care le regăsim pe Ionelia Cristea și Alina Bârsan.

În psihologie, conversiunea e definită ca înfățișare corporală a unei traume spirituale refulate, ce poate ajunge în conștiință doar ca angoasă. Poezia din volumul de față se dovedește a fi mecanismul unei răsconversiuni, căci destructurează lanțul cauzal dintre angoasă, durere fizică și eveniment psihic traumatizant. E o poezie pe cât de instrumentalizată terapeutic, pe atât și de expresivă, din fericire.

_____________

^* Apărut la București: Tracus Arte, 2024.

[Vatra, nr. 5-6/2024, p. 37]