Nu cred că Margaret Atwood mai are nevoie de vreo prezentare. Cu siguranță că cei care nu i-au citit romanele au văzut măcar ecranizările unora dintre ele. Amintim totuși că scriitoarei canadiene născute în 1939 i-a fost decernat de două ori Booker Prize, pe lângă numeroase alte premii literare relevante.

Salteaua de piatră este cel mai recent volum de proză al autoarei, tradus la noi de către Mihai-Dan Pavelescu și apărut la editura Corint în 2023. Cele „nouă povestiri malițioase” dezvăluie o literatură capabilă să-și păstreze specificitatea, să conțină corelativul universal/obiectiv și să apese, în același timp, butoane ideologice incomode, spre dinamitarea locurilor comune. Margaret Atwood integrează perspective critice revizioniste legate de trenduri (mai mult sau mai puțin) noi sau teme provocatoare: feminismul, age-ismul, sexismul, elitismul vechii generații, migrarea interesului în cercetare din zone elitiste către zone pop, exploatarea elementului biografic în ficțiune, paraliteraturile în contextul pieței de carte, care tind să iasă din sfera lor și să acapareze scena literară, limitele generaționale etc. Niște „acadele cu arsenic, urmate de o înghețată prăjită pudrată cu antrax” (Ursula K. Le Guin), așa sunt povestirile lui Margaret Atwood, ale căror mărci definitorii sunt aluziile subtile, sarcasmul și bunul gust. Epicul din zona SF/F/H pare a fi, adeseori, un pretext pentru observațiile legate de epoci, mentalități, diferențe de gen, ideologii, perspective și raportări. Pentru personajele aflate în anticamera morții, împovărate de problemele specifice vârstei (înaintate), orice decizie poate fi ultima, de aceea ea este/devine capitală, extremă. Aproape fiecare personaj este bântuit de câte o poveste din trecut, cu care nu s-a putut împăca. Socotelile cu viața nu sunt încheiate, de aceea personajele acționează fără ezitare atunci când li se oferă ocazia. Răzbunarea, supratema povestirilor, le oferă adrenalina necesară și le menține vii, în ciuda degradării fizice sau a cinismului specific senectuții. Personajele cele mai importante sunt de regulă femei rănite în dragoste, escrocate, abuzate, mințite sau dezamăgite. Cadrul desfășurării scenariilor vindicative pendulează între psihoză și un fantastic-oniric, sursă a atmosferei stranii și toxice. Ancorate într-un trecut îndepărtat, care supraviețuiește sub diferite forme, toxice și ele, personajele aparțin, ca niște fantome, acestui trecut, legăturile lor cu prezentul fragilizându-se până la dispariție.

Cele mai interesante povestiri din volum formează un triptic (Alphinland, Revenit din morți și Doamna Brună), putând fi reunite într-un microroman. Fiecare dintre ele dezvoltă o perspectivă prin intermediul unui personaj, iar miza este intersecția acestor voci (Constance, Gavin și Marjorie). Constance este o scriitoare în vârstă, creatoare a seriei fantasy Alphinland, un produs subcultural, devenite animație și joc video (care însă îi aduc scriitoarei celebritate și bani), serie desconsiderată pe vremuri de grupările literare elitiste al căror reprezentant era Gavin, primul ei iubit, un poet întreținut de ea, leneș, infatuat și zgârcit, oportunist și infidel, pentru care Constance făcuse sacrificii, dar pe care el o înșelase cu Marjorie. Spațiul ficțional Alphinland devine pentru Constance refugiu și vehicul al răzbunării. Pe fundalul unei furtuni de gheață și al unei tulburări provocate de moartea soțului ei Bob, cu care Constance (încă) dialoghează, femeia își amintește că Gavin este închis într-un butoi în lumea ficțională. Între realitate și proiecțiile subiective nu mai există o graniță propriu-zisă, iar singurătatea, resentimentele și amintirea umilințelor din trecut invadează universul lui Constance, ale cărei legături cu realitatea încep să se rupă/să nu mai conteze. În următoarea povestire, reflectorul se mută pe Gavin, bătrân și el, căsătorit cu o femeie cu 30 de ani mai tânără, care îl îngrijește și îl chinuiește în același timp, limitându-i, din frustrare, libertatea. Urmează demontarea, cu sarcasm, a multor clișee legate de vedetele masculine ale lumii literare „de pe vremuri”: replici de agățat ale poeților, fetișizarea obiectelor (fusta scurtă, cerceii, cizmele cu toc), obiectificarea femeii, obsesia pentru sex a generației ʼ60 („Toată generația ta a fost obsedată de sex. Mailer, Updike, Roth – toți tipii ăia”), imaginea artistului egocentric-superior-disprețuitor-seducător care devine perimată, plictisitoare, ridicolă. Se văd minusurile epocii apuse când în trend erau aroganța și falocentrismul masculilor literați „fascinanți” și validați social. Gloria acestei epoci este dizolvată ca de un acid de valorile contemporaneității, așa încât imaginea globală este a unei panorame a deșertăciunilor modelelor/modelor culturale, o roată a valorilor care se învârte permanent. Operele lui Constance, invalidate în anii ʼ60, considerate trash, ajung obiect de studiu academic prețios („o examinare în profunzime a funcției simbolismului față de neo-reprezentaționism în procesul de construire a lumilor, care poate fi studiat mult mai profund prin intermediul genurilor fantastice decât în formele sale mai deghizate de așa-numita ficțiune realistă”). Naveena, o tânără critic literar cu origini indiene, vine să-i ia un interviu lui Gavin, care află cu stupoare că subiectul lucrării ei academice nu este poezia lui, ci seria comercială Alphinland a fostei iubite. Confruntat cu o nouă realitate/mentalitate și cu tinerețea sfidătoare a fetei pe care n-o mai poate seduce cu metodele clasic-ofilite, Gavin are o criză de identitate, care prilejuiește căderea măștilor și eliberarea ultimelor emanații toxice înainte de clipa morții: amintirea fostei iubite, devenite mai celebre decât el, îl înfurie pe marele poet, care devine agresiv și o sfătuiește pe Naveena să nu-și irosească viața: „Mai bine un futai sănătos pentru o fată frumoasă ca tine decât să-ți irosești vederea punând note de subsol la prostiile alea”. Gavin trece și prin etapa de disperare, caută să răzbată prin hățișurile tehnologiei pe care a disprețuit-o (și care și ea parcă se răzbună strivindu-i elitismul și egoul), să se identifice cu un personaj din Alphinland, cu oricare, doar să fie prezent acolo („Cine, într-adevăr? spune el. Mă întreb adesea. Poate că nu mă aflu deloc în Alphinland”), temându-se „că a fost șters”. A treia povestire le reunește pe Constance și pe Marjorie la înmormântarea lui Gavin. De la Marjorie (pe care Constance o dușmănise toată viața îngropând-o în Alphinland, unde era înțepată constant de niște albine ficționale), aflăm că a fost folosită pentru sex și apoi părăsită de Gavin. Cele două femei se eliberează reciproc de povara resentimentelor. Pe final, ținta ironiilor devine tânăra cercetătoare Naveena, indecent de satisfăcută că poate specula, în studiul său, pe marginea biografiei scriitorilor implicați, care pentru ea compun un spectacol-kitsch ce va fi făcut cadou la liber publicului, sub pretențioase forme academice.

Și în centrul povestirii Mâna moartă care te iubește se află tot un scriitor celebru, supranumit „bunicul horrorului”. Și aici produsele culturale îndoielnice devin obiect de studiu și sunt interpretate în diferite chei freudiene, jungiene etc. Laboratorul de creație nu ascunde nimic spectaculos, povestea din culise este plină de banalități, elementul derizoriu pare a fi decisiv în destinul unui scriitor, iar celebritatea, o întâmplare. Salteaua de piatră este o cronică palpitantă a unei răzbunări neplanificate. Verna, personajul principal, cade victimă, la 14 ani, unui coleg de care se îndrăgostește. Bob o violează pe Verna, (împreună cu Ken), o lasă însărcinată și o abandonează, o face de rușine și împrăștie zvonuri despre ea. Deși victimă a unui abuz, Verna este trimisă de mama ei la căminul mamelor nemăritate, unde Verna naște, iar copilul îi este luat. Deformată fizic și afectiv, femeia nu poate depăși trauma și își ucide soții cu formula sex-plus-medicamente (în exces). Ajunsă la bătrânețe, Verna îl reîntâlnește pe abuzator într-o croazieră, îi oferă acestuia șansa unei reparații morale, pe care Bob o ratează, semnându-și în felul acesta condamnarea la moarte. În Ghemotoace arse, o povestire distopică, o grupare teroristă decide să salveze economia mondială ucigându-i pe bătrânii bogați din azilurile de lux, mai exact dându-le foc. Legăturile dintre generații sunt tăiate de ură și de inegalitățile de clasă. Wilma, o bătrână aproape oarbă, și amicul ei Tobias (un bătrân bogat înșelat de fostele neveste) își trăiesc împreună ultima „aventură”, una sinistră, în care umilința degradării trupești se împletește cu groaza pe care le-o trezesc teroriștii cu măști de bebeluși. În Visând-o pe Zenia cea cu dinții roșii, o femeie în vârstă se răzbună pe fostul iubit, un escroc care o părăsise în tinerețe. „Metoda” aleasă este ingenioasă și implică reîncarnare și un așa-zis ajutor din partea unei cățelușe. Mirele liofilizat este un serial killer story, iar Lusus naturae se plasează în zona horror flash fiction, amintind de Metamorfoza lui Kafka. O fată diformă deranjează prin prezența ei, împiedicându-i indirect pe ceilalți membri ai familiei să-și desfășoare viața după tipicul ei, așa că este izolată, apoi sacrificată și trimisă în altă dimensiune.

Cariera lui Margaret Atwood a fost și este sub semnul unui upgrade continuu, semn că, în lupta pentru o poziție în topul istoriilor literare, bonus faimă internațională (sau invers), câștigători sunt scriitorii care țin pasul cu vremurile.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 153-154]