Horațiu Nan

Stafia nealinierii în România socialistă:

între destindere globală, pragmatism local și dialectică negativă

Să nu credem că toți oamenii sînt frați și că acum nu ne-a mai rămas decît

să ne așezăm și să mîncăm blinîi.

– Leonid Ilici Brejnev¹

Europa de Est: spațiu liminal

Europa de Est, ca entitate geoistorică a cărei identitate e definită de trecutul ei socialist, e tot mai mult concepută în discursurile de specialitate drept spațiu liminal. Estul comunist le apare istoricilor sub semnul liminalității spațiale și epocale, ca prag al unei tranziții triumfaliste de la vechiul Sud Global la noul Nord Global.²

Dacă forțăm puțin ideea liminalității, în sensul a ceea ce se află „betwixt and between”, ca proces în care se dizolvă o anumită societate (comunitas) și se coagulează una nouă³, lucrurile devin și mai clare: pare că ceea ce i-a conferit Europei de Est identitatea ei regională, adică diversele socialisme reale de stat, a fost doar o etapă intermediară, o crisalidă între larva periferică oprimată de vechile imperialisme dizolvate după primul război mondial și fluturele semi-periferic al Vestului. S-a născut un Nord Global estic care nu mai trebuie să se împiedice de câștigurile sociale ale Nordului Global vestic, din moment ce tot ceea ce ținea de cuceririle social-economice estice au fost circumscrise comunismului demonizat și erau, astfel, numai bune de exorcizat. Est-europenii au devenit mai catolici decât Papa, mai libertarieni decât Hayek și Milton Friedman; premianții austerității și terapiilor de șoc; trupele de șoc ale unui Vest răsăritean care reușește cumva să fie și mai belicos decât miezul său apusean; un Est lipsit de complexe în a-și afișa șovinismul occidental.

Istoria statelor socialiste e redusă, prin urmare, la o existență spectrală, fantomatică, fiind condamnate să rătăcească într-un soi de Backrooms⁴ ideologice. Dar dacă liminalitatea estului se manifestă nu numai ca prag între două universuri imperialiste, ci și între războaie mondiale, unul trecut, altul care se prefigurează la orizont, dacă nu cumva a început deja? Liminalitatea Estul înseamnă, deci, și amânare a dezastrului, ceea ce complică schema inițială, căci asta înseamnă că socialismul nu a reprezentat o simplă tranziție fără rest întru imperialism euroatlantic. Ceva s-a pierdut, poate în mod ireparabil. A rămas doar creșterea necontrolată a tensiunilor militare și politice. În visul febril rezultat, împlinirea grotescă a dorințelor cade în sarcina pulsiunii somnolente a destinderii.

Destinderea: o idilă brejnevistă

Aș dori să lucrez mai mult, dar munca aceasta de partid și de stat este foarte grea. Am ajuns să nu mai dorm și mă gândesc și noaptea. Cândva, istoria va vorbi despre această muncă.

– Brejnev ⁵

În funcție de unde e privită, destinderea are nume multiple: coexistență pașnică, détente, Ostpolitk, reducere a tensiunilor și, la limită, luptă pentru lichidarea încordării dintre cele două mari blocuri militare, sociale și politice ale secolului al XX-lea. În sensul restrâns al termenului, destinderea denotă specificul politicii externe din perioada imediat următoare încordării maxime a Războiului Rece din anii ’50 și începutul anilor ’60, și reprezintă pilonul de bază al punților construite de diplomația sovietică, brejnevistă, în direcția unor Nixon, Pompidou și Willy Brandt.

Indiferent de disputele istoricilor asupra rolului politic al lui Leonid Brejnev, cam toată lumea e de acord că aplanarea tensiunilor Est-Vest și, astfel, evitarea conflagrației atomice a reprezentat obiectivul numărul unu pentru liderul sovietic în calitate de secretar general. După cum insista Brejnev în fața lui Ceaușescu: „Acesta este principalul, să preîntâmpin un război nuclear”⁶.

Impulsul de a evita al treilea război mondial a izvorât întâi de toate din experiențele personale ale lui Brejnev din timpul celui de-al doilea război mondial⁷. Într-un anumit sens, destinderea s-a născut în tranșee⁸. Teroarea stalinistă – și faptul că i-a supraviețuit fofilându-se pe lângă excesele ei – a reprezentat trambulina care, neținând cont de ambiții personale sau de lipsa lor, l-a propulsat pe Brejnev în carieră. La sfârșitul războiului a aterizat în picioare, dar sever traumatizat. În ciuda neajunsurilor și obstacolelor întâlnite pe parcurs, prioritatea lui cât se poate de urgentă a fost, dacă nu pacea mondială, atunci măcar prevenirea catastrofei catastrofelor. Munca asiduă de destindere depusă de-a lungul carierei politice i-a distrus sănătatea, i-a provocat un teribil stres cronic, atacuri de cord, și insomnii care au condus, îndeosebi în a două jumătate a anilor ’70, la dependența de sedative a omului de stat. Campionul estic al destinderii avea el însuși nevoie să se destindă. Brejnev – buimăcit sub influența benzodiazepinelor și consumului copios de votcă, în combinație cu efectele fumatului furibund de-a lungul vieții – rula pe un strașnic cocktail anxiolitic care i-a grăbit, într-o măsură deloc neglijabilă, sfârșitul care trâmbița, la rându-i, apusul epocii stagnării. Consecințele acestui amestec psihoactiv târziu au pus în umbră celelalte adicții, ceva mai dinamice, de muncă, mașini rapide și idile tovărășești ale lui Brejnev, cimentându-i imaginea pentru totdeauna în folclorul politic al țării sale, dar și al lumii largi. E una dintre ironiile viclene ale istoriei faptul că un vitezoman afemeiat toropit de tranchilizante a ajuns să fie efigia stagnării. Dincolo de sex, droguri și gerontocrație însă, destinderea rămâne una dintre marile cauze și moșteniri politice ale tovarășului Leonid Ilici Maserati⁹.

Dar, ca în cazul așa-zisei epoci a stagnării, era destinderii suferă și ea de problema periodizării istorice. Așa cum în cazul celei dintâi se vorbește despre stagnare fie pentru toată epoca Brejnev (1964-1982), fie, mai realist, numai pentru perioada de după 1976 (plus toate combinațiile cronologice intermediare posibile), tot așa, istoricii au ajuns să vorbească despre o „destindere lungă” inaugurată de moartea lui Stalin și care continuă până la moartea lui Brejnev sau chiar până la prăbușirea URSS¹⁰. La cealaltă extremă, se prefigurează ceea ce putem numi o „destindere scurtă” de la începutul anilor ’70 până în 1974. anul în care Nixon, Brandt și Pompidou își pierd funcțiile, înseși funcțiile vitale în cazul celui din urmă¹¹. Deși coexistența pașnică a fost anunțată, ca deziderat politic, odată cu Hrușciov (poate încă din timpul lui Stalin, în 1952¹²) și deși biografa lui Brejnev, Susanne Schattenberg, vorbește despre o minidestindere hrușciovistă între 1955-1959, abia după criza rachetelor cubaneze tensiunile au început să se reducă simțitor. În general însă, când se vorbește despre destindere, vizat e acel set de politici internaționale situat între intervenția din Cehoslovacia și neintervenția din Polonia, în contextul operațiunii deja în desfășurare din Afganistan.

„Coexistență pașnică” are o rezonanță cam nedialectică și pare, prin urmare, o formulă nu foarte marxistă, dar, sigur, e ușor să critici principiile coexistenței pașnice de pe poziții pretins ortodoxe atunci când nu dispui de arme atomice. Din punct de vedere dialectic – și în conformitate cu învățăturile clasicilor despre „dedublarea unului și cunoașterea părților lui contradictorii”¹³ – coexistența nu poate fi decât antagonistică; ceea ce se și observă, de altfel, în forma conceptului, unde avem de a face, în interiorul „coexistenței pașnice” cu două laturi: încordarea și destinderea. Fiindcă orizontul încordării e unul termonuclear, comuniștii sunt constrânși să adopte o poziție unilaterală, adică destinderea. De unde rezultă și conținutul aparent nedialectic al coexistenței pașnice. Abstracția cât se poate de reală a iernii nucleare obligă la adoptarea abstracției destinderii, potrivit vechiului principiu: dacă adversarul îndoaie prea mult bățul într-o direcție, atunci, pentru a-l îndrepta, trebuie îndoit în cealaltă direcție¹⁴. Pentru a rămâne pașnică, coexistența trebuia îndoită în direcția destinderii, direcția opusă, a încordării, fiind fatală de la un punct, inimaginabil de apocaliptic, încolo. Astfel, deși în discursul și practica oficiale cele două laturi apar în mod necesar separat, destinderea nu reprezintă doar antiteza abstractă a încordării, ci și, în bună tradiție dialectică, forma ei, forma destinsă a încordării¹⁵.

În plus, alegerea Estului de a coexista pașnic cu Vestul avea și rațiuni strategice, nu numai tactice. În siajul optimismului și încrederii în forțele proprii ale socialismului dezvoltat, destinderea era imaginată ca politică de izolare și restrângere (containment) a capitalismului. Așa cum imperialiștii, în prima fază, dominată de încordări, a Războiului Rece, sperau să conțină și, apoi, să rostogolească înapoi influența comunistă tot mai virală, tot așa, în faza a doua a conflictului Est-Vest, a luptei pentru destindere, comuniștii, în special cei de la Moscova, sperau să schimbe cursul imperialismului, izolându-l până când, în cele din urmă, capitalismul va imploda ca urmare a victoriilor eurocomuniștilor în Europa occidentală, pe de o parte, și a mișcărilor de eliberare națională în Sudul Global, de cealaltă parte¹⁶. Din acest unghi, global, care ia în considerare Lumea a treia și raporturile întreținute cu ea de către Lumea a doua, iese în relief inadecvarea abordărilor limitate, eurocentrice, care văd în destindere un fenomen pur european¹⁷ sau o monstruoasă alianță între conducerile celor două blocuri adverse pentru a năbuși mișcările contestatare șaizeciste și șaptezeciste din interiorul lor¹⁸.

Avem, astfel, de-a face, de-a lungul literaturii de specialitate, cu granițe geografice extrem de flexibile ale destinderii, pe lângă deja discutatele granițe cronologice. La un capăt se află o destindere foarte bine delimitată regional, o afacere strict europeană, iar la celălalt capăt o politică globală, implementată eventual în mod imperfect, limitată de constrângerile europene impuse de cele două alianțe militare principale, NATO și Tratatul de la Varșovia, dar, totuși, cu bătaie intercontinentală.

Nealinierea: fațada autarhiei românești

L. Brejnev: Gustați din prăjitura aceasta; se numește „Napoleon”.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Se poate numi astfel; a trecut destul timp.

L. Brejnev: Totuși, Napoleon a fost o mare personalitate.

Tov. Nicolae Ceaușescu: În momentul în care a renunțat la principiile

revoluției burghezo-democratice, el și-a pierdut influența în Europa.

L. Brejnev: Trebuie, totuși, să gustați din prăjitură. Este făcută de soția mea.¹⁹

Pe lângă destinderea lungă și destinderea scurtă, așadar, există și o destindere regională și una mondială. Iar destinderea globală nu e nimic altceva decât mișcarea de nealiniere, dat fiind că această mișcare ia ființă în baza imperativelor coexistenței pașnice. Așa e și reprezentată, în fond, nealinierea la nivelul discursului public din România socialistă, și anume ca intensificare și universalizare a cursului destinderii. Așa își justifică România în mod public avansurile politice către Lumea a treia.

Motorul principal, interesat material, al acestor tentative ale României de aliniere la nealiniere este în realitate alimentat, însă, de contextul poziționării singulare a Bucureștilor față de puterile aliniate: distanțarea față de Moscova și, în paralel, înscrierea a României în relații economice inegale și de dependență cu Europa de Vest²⁰; relații care au ajuns, începând cu a doua jumătate a anilor ’70, să fie tot mai neavantajoase și au coincis cu izolarea României nu doar față de sovietici, ci și, în mod ironic, față de Occident²¹.

Situația aceasta de economie geopolitică de neinvidiat se reflectă în presa română prin aceea că interesul ideologic pentru nealiniere se corelează cu interesul material. Astfel, în presa română până în 1961, anul primei conferințe a mișcării, la Belgrad, nealinierea e menționată sporadic și numai ca simplă politică de nealiniere (a Indiei în principiu, dar și a Indoneziei sau a țărilor africane), o politică printre altele, deci nu ca mișcare propriu-zisă. În 1961 e publicat primul articol important asupra subiectului: în Lupta de clasă e tradusă o versiune prescurtată a textului teoreticianului comunist britanic R. Palme Dutt, „Ce este neutralismul?”²². Aici nealinerea nu este doar o politică a unei țări sau alta, ci un principiu de acțiune la care aderă o mulțime de state. Deși nu e descrisă în mod expre ca „mișcare”, conceptul de nealiniere începe să se configureze ca atare în acest articol. În 1964 mai apar două articole notabile²³, tot traduceri, însă.

În afara acestor câteva excepții nealinierea continuă să fie menționată marginal ca o simplă opțiune politică națională (sau, cel mult regională: africană, arabă etc.) până la prima mențiune a mișcării ca mișcare în 1970²⁴. Dar primul articol autohton consistent dedicat nealinierii ca amplă mișcare internațională vede lumina tiparului abia în 1976²⁵, urmând ca din 1978, odată cu publicarea primului volum de sine stătător²⁶, nealinierea să figureze proeminent în discursurile ideologice române privitoare la relațiile internaționale. Încoronarea interesului românesc pentru acest subiect are loc în opurile lui Gheorghe Sprințeroiu care scoate în 1985 și 1989 două volume pe tema nealinierii²⁷. De la ceea ce părea, până la mijlocul anilor ’70, o simplă opțiune politică națională sau, cel mult, regională, nealinierea urcă în importanță și dobândește tot mai multă demnitate ideologică în discursurile oficiale din România ultimului deceniu comunist, ajungând, în fine, să fie ridicată în mod oficial la rangul de principiu, concept, doctrină și mișcare de importanță mondială decisivă.

Toată această mizanscenă ascunde o campanie de legitimare a echilibristicii tot mai fragile a politicii externe românești. Înțelegerea de sine a nealinierii, preluată și prelucrată în camera obscură a ideologiei românești, suferă, bineînțeles, o inversiune: de la globalizare (tiermondistă) a destinderii la regionalizare (est-europeană) a nealinierii. Șantajul cu nealinierea devine, astfel, parte a arsenalului propagandistic românesc în misiunile României de șicanare a hegemonului sovietic. Îndărătnicia statului român când venea vorba de a se imprima o direcție unitară comună politicii blocului socialist se manifesta, pe axa economică, prin faultarea oricăror propuneri serioase în favoarea unei politici regionale coordonate în cadrul CAER²⁸, iar pe partea geopolitică și în relație cu cea economică, prin șantajul cu nealinierea.

Puterea nealinierii în epoca destinderii rezidă în capacitatea și dispoziția nealiniaților de a se alinia. Cu alte cuvinte, pârghia nealiniaților constă în faptul că pot renunța oricând la statutul lor, iar cu cât sunt mai flexibili, mai puțin rigizi în nealinierea lor, cu atât au mai multă putere și influență. Marea putere, poate singura putere adevărată, a nealiniaților în epoca destinderii ține de șantajul geopolitic pe care îl pot practica. Cu cât sunt mai flexibili și cu cât par mai nestatornici, cu atât e mai credibilă amenințarea lor²⁹. Acest tip de joc se poartă și de cealaltă parte a liniei fierbinți, cu semn, desigur, schimbat, unde se observă fenomene de „aliniere disociativă”: Franța în NATO³⁰ și România în Organizația Tratatului de la Varșovia (OTV). A-i fierbe la foc mic pe sovietici pare a fi fost, dacă nu unul dintre scopurile principale ale curtării nealiniaților, atunci în orice caz o consecință pe care omologii lor români și-o asumau cu predilecție. Fie din cauza fricii de o (ne)intervenție sovietică de normalizare³¹, fie din rațiuni (nu mai puțin iraționale) de salvgardare a suveranității naționale, românii insistau (ca vecinul absurd cu bormașina) să bată cuiul lui Pepelea în edificiul OTV. Lumea a treia a servit, astfel, drept monedă de schimb și a jucat rolul de obiect șantaj în relația României cu blocul politic la care era, chipurile, aliniată.

În lumina acestor considerații, declarațiile lui Ceaușescu – conform cărora esențialul ar fi destinderea, nu alinierea sau nealinierea la blocuri³² – nu mai pot fi interpretate în mod inocent. Ceaușescu folosea destinderea (globală) împotriva destinderii (regionale) și împotriva maestrului destinderii de la Kremlin. Brejnev îl citește pe omologul său de la București. Îi recomandă să facă bine să șadă în banca destinderii regionale și a OTV, acolo unde îi e locul. În, plus liderul de la Kremlin îi reproșează faptul că tovarășii români par să opereze cu o falsă echivalență între NATO și OTV³³, ceea ce ar reprezenta o sfidare la înseși principiile nealinierii³⁴.

Schimburile pe care cei doi oameni de stat le-au avut în Berlin în 1976 (acel an crucial pentru stagnarea și sănătatea brejnevistă, dar și pentru campania ideologică întru nealinierea sub Ceaușescu) concentrează esența mizei geopolitice a problemei. Sensul și destinul uverturilor către nealinierea ale României sunt descifrabile în replicile dintre liderul de la București și Brejnev. La un moment dat, Ceaușescu încearcă să-i dea lui Brejnev la operație – îl citează pe Lenin – dar unchiu’ Lionea se eschivează grațios și lovește unde doare mai tare, în complexul de inferioritate:

Tov. Nicolae Ceaușescu: „Pornesc de la necesitatea ca țările socialiste să fie mai active în relațiile cu Lumea a Treia. Așa cum a spus și Lenin: că trebuie să ne aflăm în rândul popoarelor, iar țările lumii a treia sunt foarte numeroase.”

L. Brejnev: Știu că în sufletul tău ai adesea sentimentul că nu respect îndeajuns România, sau pe Ceaușescu, că nu vin la voi și așa mai departe. În acest context, doresc să-ți spun că am o atitudine sincer bună față de Partidul Comunist Român și față de tine. De aceea spun că nu ar fi bine să mergi acolo [în Sri Lanka, la Colombo, unde urma să aibă loc al cincilea summit al țărilor nealiniate – n.n.]. Nu trebuie. Ești membru al Tratatului de la Varșovia, care reprezintă un colectiv mai apropiat al comunității socialiste.³⁵

Knockout.

În loc de „în loc de încheiere”

În flirtul ei frivol cu nealinierea, România se nealiniază la sine. Contactul cu țările Sudului Global demarează din pricina marginalizării României de către Vest după ce ea însăși s-a automarginalizat în Est.

Apogeul destinderii tensiunilor Vest-Est pe care îl reprezintă acordurile de la Helsinki (1975) nemulțumește Bucureștiul mult mai vulnerabil, în dependența sa de Occident, la consecințele obligațiilor asupra drepturilor omului asumate de toți semnatarii³⁶. Joe Biden, pe atunci senator american din partea statului Delaware, îi mărturisea în 1979 consilierului lui Brejnev și viitorului arhitect al perestroicăi, Vadim Zagladin, că îngrijorările Partidul Democrat din SUA pentru respectarea drepturilor omului erau de fațadă, cu scopul de a se da bine pe lângă alegătorii lor, democrații nefiind realmente preocupați de soarta dizidenților³⁷. Calul troian umanitar deranjează considerabil relațiile române cu Occidentul, iar administrația Ceaușescu se orientează, atunci, spre Sudul Global și se aliniază timid la nealiniere. Strategia pare a consta în curtarea „forului politic al Lumii a treia”³⁸ pentru a atinge forul economic, de unde și insistențele României de a fi recunoscută ca țară în curs de dezvoltare. Țara noastră a pus în aplicare, fără prea mult succes însă, principiul rostit de premierul indian Morarji Desai atunci când India a fost acuzată de „dublă aliniere”: „nealinierea înseamnă alinierea cu toți”³⁹. România: aliniată cu toți, dar abia în ultimul rând cu socialismul; aliniată disociativ (ca membru OTV); aliniată, dar în curs de deviere de la nealiniere; și, totuși, nealiniată la nealiniere⁴⁰.

Tot acest spațiu de manevră disponibil pentru contra-aliniere, nealiniere și ezitare ca pisica în fața ușii deschise a dispărut odată cu victoria decisivă NATO. Deși poziția oficială a Estului socialist era că nealinierea nu va mai avea sens după abolirea ambelor blocuri, a fost nevoie să fie abolit doar blocul Pactului de la Varșovia pentru ca mișcarea de nealinierea să își piardă relevanța. Nealinierea apare astfel ca o stafie, România însă i-a anticipat moartea pe când în restul lumii era încă o realitate vie. În lumea largă a început să bântuie în momentul în care condiția ei de posibilitate, alinierea, s-a unipolarizat. În lipsa contradicției capitalism-socialism⁴¹ nu ai la ce să te nealiniezi. În România socialistă, în schimb, caracterul spectral al nealinierii rezidă în utilizarea ei pretins pragmatică (în realitate, disperată) a demnitarilor comuniști.

Nealinierea, neintervenția, neamestecarea în treburile interne ale altor state, neaderarea la blocuri, „opțiunea în favoarea neopțiunii”⁴², neapartenența și neparticiparea la alianțe și pacte militare, neacceptarea bazelor militare pe teritoriul țării, nerecurgerea la forță, neintrarea în coaliții ostile, neimplicarea, nefolosirea și neamenințarea cu forța în relațiile internaționale, neproliferarea armelor nucleare – toate astea nu mai apar decât ca o neputincioasă dialectică negativă, reală pentru România socialistă, fantasmatică pentru prezentul nostru. În liminalitatea celor două momente negația intensivă se preface negație privativă. Față în față cu clătitele umaniste și prăjiturile bonapartiste, noi toți am înghițit gălușca.

Note:

¹ În convorbirile din 16 ianuarie 1973 cu miniștrii de Externe ai țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, cf. Documente Diplomatice Române, seria a III-a: România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lor (1966-1991), Editura Alpha MDN, București, 2009 (citat de acum înainte ca DDR), p. 373.

² Cf. James Mark et al., Socialism Goes Global: The Soviet Union and Eastern Europe in the Age of Decolonization, Oxford University Press, Oxford, 2009, p. 10; p. 17, nota 46; pp. 256, 258.

³ Cf. Victor Turner, The Forrest of Symbols: Aspects of Ndembu Ritual, Vail-Ballou Press, 1982 și The Ritual Process: Structure and Anti-Structure, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1991. Pentru comunism ca liminalitate permanentă vezi B. Thomassen, „The Uses and Meanings of Liminality”, în International Political Anthropology, Vol. 2, 2009. Nr. 1. p. 23.

⁴ https://en.wikipedia.org/wiki/The_Backrooms

⁵ DDR p. 377.

⁶ Pe 3 august 1973, în DDR, p. 480.

⁷ Susanne Schattenberg, Brezhnev: the Making of a Statesman, trad. John Heath, I. B. Tauris, 2021, p. 284.

⁸ Cel puțin în sens metaforic. Vezi Schattenberg, ibid., p. 60, pentru controversa privind existența tranșeelor despre vorbește Brejnev în memoriile sale.

⁹ Pentru Maserati-ul pe care i l-a dăruit Pompidou unui Brejnev extaziat, vezi Schattenberg, ibid. p. 306.

¹⁰ Cf. Oliver Bange și Poul Villaume (coord.), The Long Détente: Changing Concept of Security and Cooperation in Europe, 1950s-1980s, CEU Press, Budapesta și New York, 2017, unde autorii resping până și ideea unui „al doilea război rece” în anii ’80.

¹¹ Cf. Schattenberg, op. cit; există și propunerea destinderii celei mai scurte între 1972-1974 la Richard B. Day, Cold War Capitalism: The View from Moscow 1945-1975, Routledge, 1995, p. 268.

¹² Cf. Long Détente, p. 10

¹³ Lenin, Opere complete, vol. 29, Editura Politică, București, p. 1966, p. 296

¹⁴ Lenin, Opere Complete, vol. 7, Editura Politică, București, 1962, p. 265

¹⁵ Pentru dialectica dintre cooperare și competiție vezi și A. P. Rana, „Detente and Non-Alignment: A Conceptual Study”, în International Studies, Vol. 13, nr. 4, 1974, pp. 751-774.

¹⁶ Richard B. Day, ibid., p. 275.

¹⁷ Pe motiv că eșecul destinderii ar fi afectat în primul rând țările europene în modul cel mai grav, potențial termonuclear; vezi Long Détente, p. 8.

¹⁸ Ideea ar fi că destinzătorii Nixon, Brandt, Brejnev, Mao s-ar fi folosit de politica de destindere pentru a-și acuza adversarii domestici, deci și radicalii de stânga, că pun în pericol pacea mondială; vezi Jeremi Suri, Power and Protest: Global Revolution and the Rise of Détente, Harvard University Press, 2005.

¹⁹ La 3 august 1976, Crimeea, în DDR, p. 487.

²⁰ Cf. Mioara Anton, Introducere la DDR, p. XXV; vezi și lucrările ample ale Elenei Dragomir asupra politicii externe a României, Opoziția din interior. România și politicile CAER față de CEE, Cetatea de Scaun, 2019; O relație asimetrică: România și piața comună (1957-1989), Cetatea de Scaun, 2022, discutate de Alex. Cistelecan în „Forging Europe Under Communist Eyes: The European Community, the COMECON, and Socialist Romania”, Transylvanian Review, vol. XXXIII, nr. 1, 2024, pp. 119-140 (vezi p. 126 pentru relația cu Sudul Global).

²¹ Cf. Mioara Anton, Introducere la DDR, p. XXV.

²² Nr. 3, 1961, pp. 97-102.

²³ Henry P. Sheridan, „Obiectivele fundamentale ale nealinierii” în Lumea, nr. 35, 1964 și Henri Alleg, „Politica de nealinierii”, în Lumea, nr. 42, 1964.

²⁴ Jan Prazsky, „Mișcarea țărilor nealiniate”, în Probleme Ale Păcii și Socialismului, nr. 11, 1970.

²⁵ Ion Mielcioiu, „Mișcarea de nealiniere”, Lumea, nr. 32, 1976, pp. 20-22,

²⁶ Vasile Șandru (coord.), Mișcarea de nealiniere, Editura Politică, București, 1978

²⁷ D.G. Sprințeroiu, Nealinierea în confruntările politice contemporane, Editura Politică, București, 1985 și Gheorghe Sprințeroiu, Independență, nealiniere, pace: momente și semnificații ale unei mișcări istorice a secolului XX, Editura Politică, București, 1989.

²⁸ Cf. Alex. Cistelecan, op. cit.

²⁹ Cf. Rana, ibid. pp. 768-70.

³⁰ Ibid., p. 773

³¹ George Macovescu, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe, nota în 1971 în jurnalul său: „După cele întâmplate în 1968, în Cehoslovacia sunt posibile orice gesturi și față de România”, în Mioara Anton, Introducere la DDR, p. XXIII.

³² Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 13, Editura Politică, București, pp. 415-416, apud. Sprințeroiu, Nealinierea în confruntările politice contemporane, p. 185.

³³ La 3 august 1976, Crimeea, în DDR, p. 488.

³⁴ Cf. Sprințeroiu, ibid., p. 64.

³⁵ Pe 30 iunie 1976, Berlin, în DDR, pp. 475-6.

³⁶ Cf. Mioara Anton, în DDR, p. XXVIII

³⁷ Cf. Schattenberg, ibid., p. 260

³⁸ Expresia Vanessei Ogle în „State Rights against Private Capital: The «New International Economic Order» and the Struggle over Aid, Trade, and Foreign Investment, 1962-1981”, în Humanity: An International Journal of Human Rights, Humanitarianism, and Development, vol. 5, nr. 2, 2014, p. 215

³⁹ Sprințeroiu, ibid., p. 64.

⁴⁰ Propunînd să „aplaneze situația” în privința divergențelor dintre China și Rusia sovietică (probabil pentru a se revanșa pentru încurcarea ițelor destinderii), Ceaușescu se erija într-un Spătar Milescu al secolulului XX (sic!), vezi DDR, p. 492.

⁴¹ Contradicția principală, cum declara răspicat N.N. Rodionov, adjunctul lui Gromîko, reputatul ministru sovietic de externe, poreclit de occidentali Domnul Niet, vezi DDR, p. 467.

⁴² Expresia îi aparține lui Frane Barbieri apud. Sprințeroiu, ibid., nota 31 la p. 68.

*

Alex Cistelecan

Vechea „Nouă ordine economică internațională” și nebănuiții ei profeți

În decembrie 2022, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția „Către o nouă ordine economică internațională”, marcând astfel politic și instituțional ascensiunea Sudului Global – cel puțin ca temă și problemă globală, dacă nu tocmai ca centru de putere – din ultima decadă.

În acest context, poate fi utilă o privire asupra modului în care s-a manifestat, acum cincizeci de ani, prima ocurență a conceptului și dezideratului de „nouă ordine economică internațională” ca platformă de politici economice și relații internaționale a Sudului Global, și mai ales o revizitare a perspectivei României comuniste asupra acestui fenomen: în fond, pentru România comunistă mișcarea de nealiniere și, în general, sudul țărilor în curs de dezvoltare nu erau doar obiecte exotice, îndepărtate, ale politicilor sale economice, relațiilor diplomatice și reprezentărilor culturale, ci funcționau ca un fel de identitate în străinătate. După cum se știe, România se percepea și prezenta pe sine, tot mai explicit în ultimele decenii ale socialismului de stat, ca țară în curs de dezvoltare, aliniată astfel natural și structural nu atât cu blocul socialist mai mult sau mai puțin industrializat, ci cu mișcarea de nealiniere a țărilor „lumii a treia”, ceea ce înseamnă că perspectivele României comuniste asupra mișcării de nealiniere și, în special, asupra încercărilor de articulare din anii 1970 a unei „Noi ordini economice internaționale” pot fi citite aici și ca un autoportret în oglindă, auto-orientalizant, al socialismului românesc de stat.

Originile și antecedentele Noii ordini economice internaționale se suprapun cu istoria postbelică a mișcărilor de eliberare națională și a expresiilor ei de la nivelul diplomației internaționale: de la proiectul de declaraţie privind drepturile şi îndatoririle statelor din 1949 de la ONU, la prima articulare a Mișcării de nealiniere la conferința de la Bandung din 1955, la instituirea Grupului celor 77 la conferința de la Geneva din 1964, până la adoptarea de către Adunarea Generală ONU, în 1974, a proiectului de instituire a unei Noi ordini economice internaționale. Efectele și istoria reală a NOEI – cel puțin în această primă ocurență – aveau să fie însă considerabil mai scurte decât antecedentele ei, cu un sfârșit neoficial, dar larg recunoscut, al acestor eforturi consfințit în conferința de la Cancun din 1981¹ și, în general, în criza datoriilor externe care îngroapă, în anii 80, orice speranță de dezvoltaționism și suveranism nutrite de țările din Sud, și implicit și orice bază economică și politică a unei eventuale NOEI.

Pachetul de principii și revendicări al NOEI, care a evoluat desigur de la an la an și de la o rundă de negocieri la alta, era rezumat în presa locală a vremii astfel:

„1. Promovarea largă a colaborării economice mondiale prin reglementarea situației în comerțul internațional…; [încetarea] măsurilor protecționiste care limitează posibilitățile de dezvoltare a schimburilor economice și eliminarea practicilor discriminatorii care frînează comerțul mondial. Se impune, de asemenea, ca țările dezvoltate să faciliteze accesul produselor industriale exportate de țările în curs de dezvoltare, să îmbunătățească sistemul generalizat de preferințe și să-l aplice consecvent, nediscriminatoriu. 2. Asigurarea comercializării materiilor prime la prețuri remuneratorii pentru producători și echitabile pentru consumatori, așa încât aceasta să contribuie la oprirea deteriorării în continuare a situației economice a marii majorități a țărilor în curs de dezvoltare, exportatoare de materii prime. Pentru aceasta sunt necesare măsuri de asigurare a unor raporturi corespunzătoare între prețurile materiilor prime și cele ale produselor industriale. 3. Convenirea unor programe speciale de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare în domeniul agriculturii, industriei, transporturilor, precum și în alte domenii, de natură să asigure o mai bună valorificare a resurselor lor materiale și umane, pentru progresul economic și social al acestor țări. 4. Realizarea unui transfer substanțial de tehnologii moderne către țările în curs de dezvoltare, în condiții avantajoase, și asigurarea cadrului instituțional necesar în acest scop. 5. Sprijinirea formării de cadre naționale în țările slab dezvoltate și evitarea consecințelor deosebit de păgubitoare pe care le are racolarea de cadre calificate asupra economiilor acestor țări. 6. Stimularea dezvoltării cooperării economice între țările în curs de dezvoltare. 7. Sporirea substanțială a fondurilor alocate pentru sprijinirea țărilor slab dezvoltate, astfel încât în următorii 3—4 ani să se ajungă la un volum anual de resurse financiare suplimentare de cca 60 miliarde dolari destinate acestor țări. 8. Soluționarea problemei datoriei externe a țărilor in curs de dezvoltare, problemă се a căpătat caracter global”².

Merită desprinse câteva aspecte din această cartă de principii. În primul rând, paradigma dreptului statelor, care, așa cum am văzut, începuse să se articuleze la ONU deja din 1949 și care își găsea consfințirea supremă aici, în viziunea NOEI în care statul este unitatea de măsură politică și economică fundamentală – el e cel care numără societatea ca unu, cel care deține dreptul suveran asupra resurselor naturale, cadrului economic național și relațiilor diplomatice și economice internaționale. Nu întâmplător, eșecul încercărilor de instituire a NOEI din anii 1980 avea să se traducă, la acest nivel al dreptului și al proclamațiilor, în ascensiunea unei paradigme opuse dreptului statal – și anume paradigma eminamente individualistă a drepturilor omului, care fisurează și de sus, și de jos, suveranitatea etanșă a statului național și a dreptului său³. Această insistență pe suveranitatea politică și economică a statului național, perfect explicabilă prin aceea că majoritatea acestor țări își câștigaseră foarte recent independența și autonomia postcoloniale, și nu se grăbeau să renunțe la ele, avea însă și consecințe problematice: ea putea funcționa ca un paravan ideologic, declarativ convenabil care să mascheze și să legitimeze niște regimuri represive, autoritare în interior – așa cum Andre Gunder Frank remarca deja la acea vreme⁴. În al doilea rând, paradigma suveranistă a NOEI era refractară la orice idee de integrare supranațională a economiilor țărilor în curs de dezvoltare, care ar fi reprezentat, în ochii noilor lor elite statale, știrbirea suveranității naționale tocmai în ce privește strategia dezvoltării economice, expresie supremă a acestei suveranități. Această integrare supranațională ar fi însemnat, de altfel, instituirea încă unei „grupări regionale închise” cu tot cu piedicile sale protecționiste în calea comerțului mondial liber – adică exact ceea ce denunța proiectul NOEI⁵. Or, această poziție suveranistă a făcut ca mai toate aceste țări tinere să trebuiască să apuce pe drumul dezvoltaționismului și industrializării cu aceleași lipsuri și aceleași nevoi: practic, cu aceeași dependență de același capital și aceeași tehnologie occidentală. Tocmai aceste dependențe aveau să le frângă solidaritatea și înece mișcarea. Interdependența clamată și dorită a noii ordini economice internaționale s-a manifestat mai curând ca o codependență de capitalul și produsele capitalismului industrial occidental – și s-a destrămat la primele zdruncinături ale acestuia.

Raportarea blocului socialist est-european la revendicările NOEI și, în general, la Mișcarea de nealiniere, a fost, să spunem, una complexă. La nivel de principii, cu cât mai înalte cu atât mai bine, statele socialiste își exprimau desigur neobosit solidaritatea cu lupta țărilor în curs de dezvoltare cu structura neocolonială a ordinii politice și economice internaționale. La nivelul măsurilor și politicilor concrete, raportarea era mai complicată. Și asta fără doar și poate pentru că, în ce privește relațiile economice efective, așa cum arăta același Gunder Frank într-un text reprodus parțial în acest grupaj, țările socialiste întrețineau cu țările sudului global același raport inegal pe care țările dezvoltate din Vest îl întrețineau cu blocul socialist⁶. Esența acestui schimb „neocolonial” inegal, care practic departajează între centrul și periferia sau semi-periferia sistemului economic mondial, este, după cum se știe, raportul inegal de preț între materii prime și produse manufacturate și ponderea inegală a acestor produse în schimburile centru-periferie. În lucrarea sa clasică din 1972⁷, Emmanuel Arghiri surprindea paradoxul acestui raport de preț între materii prime și produse industriale: acolo unde toată economia clasică, marxistă și nemarxistă, se aștepta la o scumpire progresivă a prețului materiilor prime, eminamente finite, și la o ieftinire relativă și progresivă a produselor industriale, datorată progresului tehnologic potențial nelimitat, istoria economiei, și mai ales cea postbelică, a avântului tehnologic, a fost martora unei evoluții opuse, în care prețul materiilor prime scade continuu în vreme ce prețul produselor industriale crește relativ neîncetat. Acest raport inegal, pe care Arghiri îl punea pe seama nu atât a realităților economice „obiective”, ci a raporturilor politice de putere, afecta profund schimburile comerciale centru-periferie, în care, prin definiție, periferia exportă preponderent materii prime și importă în schimb tehnologie. Or, din această perspectivă, pe această chestiune spinoasă a rearanjării raporturilor de preț propusă de NOEI, blocul socialist nu prea putea decât să mimeze o solidaritate de fațadă, în măsura în care rearanjarea respectivă îi afecta direct propriile interese: pentru blocul socialist, așa cum arăta același Frank, sudul țărilor nealiniate furniza exact acel spațiu prețios de desfacere pentru mărfurile industriale și tehnologia pe care Occidentul refuza să le importe de la el, debușeul semi-neo-colonial care-i permitea estului să balanseze propria sa expunere din poziții de inegalitate și dependență față de Occidentul industrializat – și nu în ultimul rând o sursă prețioasă de valută forte, care-i permitea din nou să abordeze comercial Vestul de pe poziții ceva mai solide. Așa se explică de ce, în ciuda declarațiilor de solidaritate, țările socialiste din Est votau, pe chestiunile economice concrete și cu adevărat spinoase, de obicei aliniați cu țările occidentale și în opoziție cu susținătorii NOEI⁸.

 România articula însă o poziție aparte în corul țărilor socialiste în această chestiune a noii ordini economice internaționale – ceea ce a și împiedicat coagularea unei poziții comune CMEA în această chestiune⁹. Spre deosebire de celelalte state socialiste din Est, România cerea să fie recunoscută ca țară în curs de dezvoltare și milita pentru includerea sa în mișcarea țărilor nealiniate – ceea ce se va și întâmpla în 1977. În mod corespunzător, eforturile de constituire a NOEI sunt întâmpinate în presa românească a vremii cu un entuziasm sporit – un entuziasm neobosit, care supraviețuiește inerțial, cel puțin la nivel discursiv, mult după expirarea mișcării: de la seria de articole „Argumente pentru o nouă ordine economică” din Revista economică din septembrie 1974 și texte precum „Abolirea vechii politici — condiţie primordială a instaurării noii ordini internaţionale”¹⁰ sau „Principiile raporturilor între state și imperativul instaurării unei noi ordini internaționale”¹¹ – până la declarațiile la fel de dedicate proiectului instituirii NOEI – „Ne pronunţăm pentru lichidarea subdezvoltării, soluţionarea globală a datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare, pentru o nouă ordine economică mondială” – pe care Ceaușescu le dă la întoarcerea sa din Iran pe 19 decembrie 1989.

Această supraidentificare a României cu țările în curs de dezvoltare și cu platforma NOEI nu era însă neapărat dezinteresată. Ea îi permitea, în primul rând, României să spere la condiții mai bune de schimburi comerciale cu Vestul dezvoltat, condiții la care statutul său de membru COMECON nu-i prea lăsa speranțe; și în al doilea rând, în raport cu statele din mișcarea de nealiniere, statutul de țară în curs de dezvoltare îi permitea României să pretindă să fie considerată beneficiar, și nu donator de facilități, favoruri și condiții preferențiale, așa cum ar fi presupus în schimb statutul de țară industrializată asumat de colegii săi de bloc socialist. Pe lângă acest côté pragmatic al solidarității sale cu NOEI, România revendica și o anumită originalitate în înțelegerea principiilor noii internaționale: „Contrar „teoriilor“ despre perimarea statului național, sau încercărilor de a acredita permanentizarea actualelor tendințe de reîmpărțire a lumii între diferite state sau grupări de state, conceptul românesc privind noua ordine mondială este asociat unei asemenea imagini a configurației internaționale, în care economia fiecărei țări constituie cadrul de bază al progresului economic și social, iar independența și suveranitatea asupra resurselor și activităților economice de pe teritoriul național reprezintă punctul de pornire pentru desfășurarea largă și fructuoasă a cooperării între popoare”.¹² Surplusul de deschidere a României și identificare cu țările în curs de dezvoltare era, astfel, reversul unui exces de închidere și încordare național-suverană.

Mă voi opri, în cele ce urmează, asupra a două aspecte – în opinia mea, cele mai importante – din pachetul de principii și revendicări al NOEI, survolând reflectarea lor în presa românească a vremii: problema raporturilor de preț și a ponderii importului și exportului de materii prime și produse manufacturate în schimburile internaționale dintre centru și periferii (și semiperiferia socialistă)¹³; și problema datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare. Am urmărit cele două aspecte, pe de o parte, în anuarul Institutului de economie mondială/Institutul de conjunctură a economiei mondiale intitulat Conjunctura economiei mondiale, respectiv în numeroasele publicații din presa de specialitate ale lui Mugur Isărescu, principal comentator al problemei datoriilor externe din acea perioadă.

Anuarul Conjunctura economiei mondiale, editat de Institutul pentru studierea conjuncturii economice internaționale (redenumit în 1976 Institutul de Economie Mondială), și lansat odată cu acesta în 1967 – și care anuar, în mod destul de semnificativ, pentru a sublinia „unitatea economiei mondiale”¹⁴ își schimbă numele în 1970 din Conjunctura economiei capitaliste – nu este nicidecum, așa cum ne-ar putea înșela speranțele și așteptările, vreo analiză marxistă sau marxizantă a evoluțiilor și contradicțiilor capitalismului timpului său, ci este o culegere periodică de sinteze și studii de caz de marketing, înțeles ca „investigarea și folosirea optimă a conjuncturii internaționale”¹⁵, prospectarea diverselor piețe naționale și de mărfuri de pe glob pentru a identifica oportunitățile de export și import ale statului român.

Or, dacă există un fir conducător și un deziderat călăuzitor în toate aceste ediții ale prospectelor piețelor internaționale este imperativul de a rebalansa raportul exporturilor și importurilor de produse manufacturate și materii prime – unul din principiile de bază ale NOEI – în relațiile comerciale ale României:

„Creșterea ponderii produselor cu un înalt nivel de prelucrare, în care se încorporează o cantitate sporită de muncă complexă pentru fiecare unitate de materie primă, reprezintă calea principală pentru promovarea unor schimburi comerciale avantajoase pentru economia națională”.¹⁶ 

Dar exact asta urmărea și nu prea reușea Sudul global:

„… problema promovării și diversificării exportului de mărfuri, cu un grad superior de prelucrare pe piețele țărilor dezvoltate preocupă tot mai intens țările aflate în procesul de industrializare. În cursul anului 1969, în politica de dezvoltare economică a țărilor din Asia, Africa și America Latină au fost adoptate o gamă largă de măsuri pentru stimularea investițiilor după criterii selective, în vederea încurajării cu prioritate a producției industriale destinate exportului, măsuri pentru protejarea acesteia de concurență străină pe propria piață… Cu toate eforturile depuse de majoritatea țărilor în curs de dezvoltare… , poziția acestor țări în comerțul internațional nu s-a ameliorat față de anii precedenți;… indicele raportului de schimb continuă să se deterioreze atât datorită structurii dezavantajoase a importului și exportului acestor țări cât și datorită înrăutățirii foarfecelui prețurilor pentru produsele primare și produsele manufacturate”¹⁷.

Șase ani mai târziu, aceeași situație: „Scăderea recesionistă, de proporții neobișnuite a cererii de import în țările capitaliste dezvoltate, în principal de materii prime și combustibili,… precum și manifestarea tendinței de reducere a prețurilor la produse primare industriale și agricole au provocat o deteriorare considerabilă a condițiilor de desfășurare a schimburilor comerciale pentru țările în curs de dezvoltare. În mod evident, o parte a dificultăților economice întâmpinate de țările capitaliste dezvoltate au fost transferate asupra țărilor în curs de dezvoltare atât pe seama refacerii foarfecelui neavantajos al prețurilor internaționale pentru aceste din urmă țări cât și pe seama ridicării de noi bariere de competitivitate și acces în calea produselor ce se livrează din țările mai puțin dezvoltate spre piețele țărilor capitaliste dezvoltate”¹⁸.

La celălalt capăt al decadei NOEI, anuarul din 1985, de pildă, constată aceleași probleme structurale ale comerțului extern al țărilor în curs de dezvoltare: „Deteriorarea raportului de schimb și reducerea cererii mondiale pentru unele materii prime a generat diminuarea substanțială a veniturilor din exporturi, influențând negativ evoluția economiei… Țările africane se confruntă în dezvoltarea resurselor proprii de materii prime cu importante dificultăți… Ca urmare a acestei realități, în unele țări africane ideea de suveranitate permanentă asupra resurselor naturale continuă a fi, în fapt, mai mult un concept teoretic”¹⁹.

În tot acest timp și această strădanie epocală, România, „ea însăși țară în curs de dezvoltare, acordă un loc deosebit de important amplificării și diversificării constante a relațiilor de colaborare cu țările africane în curs de dezvoltare… Acțiunile prezente și potențiale de cooperare vor contribui la creșterea și diversificarea schimburilor comerciale reciproce, facilitând exportul românesc de mașini, utilaje și mijloace de transport și asigurând într-o măsură sporită importul de materii prime…”.²⁰ Astfel, anuarele Institutului de economie mondială recomandă dar și salută anual creșterea exporturilor românești de produse cu grad ridicat de prelucrare – arătând însă că acesta a crescut doar în exportul spre țările în curs de dezvoltare, nicidecum cu cele dezvoltate.²¹ În același timp, România spera desigur ca, în relațiile sale comerciale internaționale, Sudul să fie nu doar destinația exporturilor sale de produse industriale necăutate în altă parte, ci și sursa principală de materii prime – în special petrol și gaze naturale – la prețuri convenabile, vitale dezvoltaționismului său de acasă.

Trăgând linie, în această chestiune a raportului de schimb inegal dintre exporturile de materii prime și importurile de produse industriale, precum și a prețurilor relative ale celor două categorii de mărfuri, performanța membrilor NOEI a fost mai curând negativă, sau cel mult stagnantă: raportul dintre exporturile de materii prime și importurile de produse prelucrate din țările industrializate nu a putut fi modificat în mod considerabil în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, decât cel mult în raporturile dintre ele – așa cum e cazul României, care reușește să echilibreze parțial schimburile sale inegale cu țările industrializate pe spezele schimburilor sale inegale, dar de data asta profitabile, cu țările în curs de dezvoltare. Cât privește celălalt aspect, al prețurilor relative a materiilor prime și a produselor industriale, reușitele mobilizării diplomatice din jurul NOEI aveau să fie extrem de parțiale și, în cele din urmă, consecințele lor – deosebit de nefaste. Principala materie primă care este valorizată considerabil în această perioadă este, desigur, petrolul, după șocul din 1973 – iar efectul acestei creșteri masive de preț, corelat cu inflația petrodolarilor și apoi șocul Volker din 1979, va fi aruncarea sudului global, cu România cu tot, în criza datoriilor externe.

Pentru reconstituirea acestui fir narativ – de la decizia administrației Nixon de a suspenda convertibilitatea dolarului în aur, ceea ce desființează practic sistemul Bretton Woods care guvernase economia mondială postbelică, la decizia statelor OPEC de a impune un embargou asupra vânzărilor de petrol către statele occidentale care au susținut Israelul în războiul de Yom Kippur din 1973, la creșterea prețului petrolului și invazia de petrodolari pe piețele internaționale, până la șocul Volker din 1979 care crește abrupt rata dobânzilor și aruncă astfel în insolvență țările în curs de dezvoltare care se împrumutaseră masiv, la dobânzile mici de la începutul decadei – textele lui Mugur Isărescu de dinainte de 1989 sunt o mină de aur²².

Din mulțimea de articole în care Isărescu comentează criza datoriilor externe a țărilor în curs de dezvoltare, voi cita – extensiv – doar din două, subliniind în același timp actualitatea și rezonanța stranii, uncanny, pe care le articulează, atât în raport cu pozițiile guvernatorului Isărescu din timpul crizei economice din 2008, cât și în raport cu prezentul nostru imediat, măcinat și el, ca și anii 80, de aceeași stagflație, îndatorare și înarmare generalizate despre care vorbea viitorul guvernator BNR.  

Într-un articol din 1982, Mugur Isărescu rezumă astfel dinamicile care au condus la criza datoriilor țărilor în curs de dezvoltare:

„Dintre numeroasele mecanisme care au condus la sporul accelerat al datoriilor externe, acţiunea concertată a două grupuri de factori negativi a fost hotârîtoare. Pe de o parte, scumpirea ţiţeiului, în 1979, şi recesiunea economică din ţările occidentale au deteriorat substanţial balanţele comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de ţiţei,… Pe de altă parte, pentru a finanţa aceste deficite şi a importa bunurile necesare realizării programelor lor de dezvoltare, ţările „lumii a treia” au trebuit să recurgă într-o măsură crescîndă, proporţional cu majorarea deficitelor, la împrumuturi externe. Deoarece sursele oficiale — care acordă, de regulă, credite mai avantajoase — au oferit un volum tot mai limitat de credite comparativ cu necesarul de finanţat, ţările în curs de dezvoltare s-au văzut nevoite să apeleze, cu precădere, la surse private, acceptînd nivelul deosebit de înalt al dobînzilor percepute de acestea.

Orientarea ţărilor în curs de dezvoltare spre pieţele de capital private nu a fost cîtuşi de puţin o opţiune proprie, liber consimţită — nimeni nu alege de bunăvoie soluţia cea mai grea. Ea le-a fost impusă în mod sistematic. Îngustarea contribuţiei instituţiilor internaţionale la finanţarea ţărilor în curs de dezvoltare nu poate fi desprinsă de politica expresă, declarată public, a unor ţări dezvoltate care au acţionat pentru limitarea volumului creditelor de favoare acordate de instituţiile financiare internaţionale. În aceste condiţii, împrumuturile contractate de la băncile private occidentale — deci la dobînzile înalte ale pieţei — au sporit de aproape 4 ori din 1977 pînă în 1980…

Ceea ce este mai neliniştitor este „neglijenţa” cu care politica monetaristă tratează efectele nivelului înalt al dobînzilor. Fiind omniprezente în orice economie modernă, creditul şi condiţiile de creditare au efecte adînci, de durată, de structură, cu multe ramificaţii asupra fiecărui domeniu al activităţii economice. Scumpirea creditului nu poate fi tratată ca un fenomen oarecare…

Promovarea unei politici deliberate de scumpire a creditului nu poate fi motivată prin fluturarea stindardului luptei contra inflaţiei. Este axiomatic faptul că lupta contra inflaţiei nu se împacă cîtuşi de puţin cu politica de înarmări, de sporire constantă a cheltuielilor militare, cu politica deficitelor bugetare. În timp ce prin intermediul nivelului exagerat al dobînzilor sunt sacrificate numeroase şi importante proiecte de investiţii productive, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, motivîndu-se că aceste sacrificii sunt cerute de combaterea inflaţiei, pentru înarmare sunt alocate sume tot mai mari. Apare evident că prin aceste mecanisme — sporirea cheltuielilor bugetare cu caracter militar şi restrîngerea masei monetare — se ajunge, de fapt, la situaţia în care povara cheltuielilor militare este transmisă, treptat, pe umerii altor ţări… prin majorarea dobînzilor, ţărilor dezvoltate li se returnează mai mult decît întreaga sumă acordată sub formă de ajutor ţărilor în curs de dezvoltare. Concluzia este clară : prin politica dobînzilor înalte se finanţează, de fapt, cheltuielile militare sporite, se transmit pe umerii altor popoare – în special ai ţărilor cu datorie externă, ai ţărilor în curs de dezvoltare – deficitele bugetare ale ţărilor bogate, în genere dificultăţile determinate de criza economică”²³.

Șase ani mai târziu, Isărescu revine și mai apăsat asupra chestiunii:

„Se ştie că printre principalele instrumente economice de ingerinţă în treburile interne ale altor state, de dominaţie şi exploatare a altor popoare, se numără creditele şi investiţiile externe. Caracteristică, în această privinţă, pentru ultimele două decenii este „descoperirea” unor tehnici şi modalităţi de acordare a creditului internaţional care înlocuiesc amestecul direct în treburile interne ale altor state cu forme mascate de dominaţie şi exploatare, care duc la creşterea treptată a dependenţei debitorului faţă de instituţiile creditoare. Astfel, mecanismele ratelor flotante ale dobînzilor — o „invenţie” a capitalului financiar-bancar, pusă în aplicare începînd cu prima jumătate a anilor 70 — a permis extinderea treptată a practicii majorării ratelor dobînzilor, ulterioare momentului în care s-au luat creditele, asupra tuturor creditelor acordate în acest fel țărilor debitoare… Ce implicaţii economice şi politice a avut — şi are — această „invenţie”, care, la prima vedere, ar putea părea o strictă chestiune de tehnică bancară? În primul rînd, băncile occidentale creditoare, capitalul financiar-bancar îşi feresc, pe această cale, cîştigurile de variaţiile ciclului conjunctural, de fluctuaţiile ratelor dobînzii pe pieţele de capital, de situaţiile nefavorabile în care, la rîndul lor, băncile respective trebuie să plătească dobînzi mai mari celor care le pun fonduri la dispoziţie. Băncile occidentale, marele capital financiar îşi asigură astfel creşterea necontenită a profiturilor chiar şi în condiţii de criză, prin trecerea nemijlocită a tuturor dificultăţilor pe seama celor îndatoraţi.

…strategiile promovate pînă acum — sub influenţa ţărilor occidentale — de reglementare a crizei datoriilor externe constituie, în esenţa lor, tot politici de factură neocolonialistă, specifice capitalului financiar-bancar. Caracteristica definitorie a acestor strategii este aceea că aruncă întreaga răspundere a crizei şi toate dificultăţile ieşirii din criză pe seama ţărilor debitoare, făcînd astfel jocul băncilor occidentale creditoare. Cauzele reale ale crizei datoriilor externe — mecanismele discriminatorii şi inechitabile ale creditului internaţional, ratele flotante de dobîndă menţinute la niveluri exorbitante, fluctuaţiile excesive şi perturbatoare ale cursurilor de schimb, scăderea preţurilor la materiile prime ş.a. — sunt pur şi simplu eludate de strategiile de tip neocolonialist.

Este deosebit de semnificativ faptul că, după ce au propovăduit abordarea „de la caz la caz” a crizei globale a datoriei externe (pentru a scinda încă din start unitatea ţărilor debitoare şi a pune fiecare debitor în faţa creditorilor occidentali uniţi în diferite cluburi, cum ar fi, de exemplu, Clubul de la Paris), după ce au impus ţărilor debitoare programe deosebit de severe de austeritate şi restructurare economică (care nu au ţinut seama de posibilităţile reale ale acestor ţări de a rambursa datoriile) şi după ce au impus ţărilor care nu şi-au putut onora plăţile scadente o suită prelungită şi umilitoare de proceduri de reeşalonare a datoriilor, în prezent, ţările occidentale, marele capital au lansat o nouă formulă pentru „soluționarea” crizei: transformarea unei părţi din datoria ţărilor debitoare în cote de participare ale investitorilor din ţările occidentale (în special, bănci şi societăţi financiare) la fondul social al întreprinderilor din ţările debitoare. Aceasta evidenţiază, încă o dată, esenţa neocolonialistă, acaparatoare a strategiilor de „soluţionare” a crizei datoriilor externe; după ce a adus ţările debitoare într-o situaţie economico-financiară precară, marele capital occidental cumpără la preţuri derizorii întreprinderile din ţările debitoare, nu cu bani lichizi şi nici cu produse — mijloace de producţie sau tehnologie —, ci chiar cu vechile credite prin care a îndatorat şi ruinat aceste ţări, credite pe care, de fapt, debitorii le-au rambursat deja cînd au plătit dobînzi mult mai mari decît cele avute în vedere iniţial. În acest sens, este vizat, în primul rînd, sectorul de stat din ţările în curs de dezvoltare, odată ce acesta este „cumpărat” de fapt, de capitalul occidental şi, deci, practic, desfiinţat, dispare şi pilonul principal al dezvoltării economice independente a acestor ţări”.²⁴

Privind, în final, înapoi, asupra acestui destin trist al primei încercări de articulare a unei Noi ordini economice internaționale de acum o jumătate de secol, aș mai remarca două aspecte. În primul rând, combinația instabilă, și în cele din urmă autosabotantă, de internaționalism și repliere suverană care a marcat strategia NOEI: pe de o parte încrederea optimistă în internaționalism, în puterea solidarității inter-statale și capacitatea ei de a muta bazele economice ale ordinii internaționale, i.e. legea colonială de fier a raporturilor de preț între materii prime și produse industriale, precum și protecționismul puterilor occidentale; pe de altă parte, o certă neîncredere în internaționalism înțeles nu doar ca paralelism de destine statale, ci ca veritabilă integrare supranațională și încercare de creare a unui sistem economic internațional ferit, pe cât posibil, de efectele capitalului occidental și relațiilor sale capitaliste.²⁵

În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm doza considerabilă de ironie a întregii povești. Ironia poveștii – nașterii și decăderii NOEI, dar și a „pragmatismului” suveranist și decolonial al României comuniste – este că ambele momente de cotitură din această istorie par să fie nu atât șocuri exogene care deraiază procesul de înfiripare al NOEI, ci împliniri ale propriilor deziderate: șocul petrolier, ca urmare a războiului de Yom Kippur din 1973, este o realizare – dar cu efecte perverse neașteptate – a dezideratului rebalansării prețurilor la materiile prime, principalul obiect de export și sursă de valută forte a țărilor în curs de dezvoltare. Infuzia masivă de dolari la dobândă mică pe piețele internaționale, cel de-al doilea moment, efectul primului act, a fost și ea în acord cu dezideratele NOEI, de acces mai facil la credite și capital, necesare efortului dezvoltaționist de acasă. Deznodământul – devenit clar odată cu creșterea bruscă a dobânzilor de către Fed-ul american în 1979, și consfințit în eșecul conferinței de la Cancun din 1981, care îngroapă practic proiectul NOEI pentru încă 40 de ani – și gradul său de abatere, deraiere chiar de la așteptări țin cumva de însăși natura capitalistă a capitalului: de cortegiul de relații sociale și politice din spatele unui instrument aparent neutru, pur monetar – dolarul ca monedă internațională, cu tot eșafodajul său imperial. Capitalul în primul rând – prin cele două spasme: flotabilitatea valutelor + creșterea prețului petrolului – a fost cel care a dezbinat Sudul global în țări subdezvoltate dar putred de bogate (țările producătoare de petrol) și țări subdezvoltate și tot mai sărace – și care a subminat posibilitatea proiectelor dezvoltaționiste urmărite de către țările lumii a treia. În cele din urmă, world system theorists vor fi avut așadar dreptate, măcar în acest sens – pe care comuniștii români, așa cum am văzut, se grăbeau să-l uite deja din 1970: nu există o economie mondială alta decât economia mondială capitalistă, ale cărei structuri fundamentale – moneda internațională, raporturile de exploatare și de putere dintre muncă și capital – nu sunt niște instrumente neutre ce pot fi exploatate „pragmatic” de către orice nouvenit, ci chiar lopețile cu care vestiții gropari ai capitalismului mondial își sapă propria groapă.

¹ La Cancun, „speranţele nu s-au împlinit însă şi cei 4 000 de ziarişti au ascultat, în după-amiaza zilei de 23 octombrie 1981, pe cei doi copreşedinţi ai reuniunii – preşedintele Mexicului şi primul ministru al Canadei — citind fiecare, cîte o jumătate din comunicatul pentru presă, un document ale cărui rînduri nescrise evidenţiau impasul, iar cele scrise comunicau un mesaj asemănător cu cel al Conferinţeide la Paris : problema era transferată din nou Adunării Generale a O.N.U., fără acordurile politice scontate, datorită aceloraşi cauze ţinînd de rigiditatea atitudinii unor state industrializate, care se opun la tot ceea ce riscă să slăbească poziţiile lor privilegiate într-o serie de mecanisme aleactualului sistem economic mondial.” (Valentin Păunescu, „Ce este „dialogul Nord-Sud”?”, Era socialistă, 05.11.1982)

2 „Activitatea României pentru instaurarea noii ordini economice internaționale”, Revista Economică, 15.06.1984.

3 Pentru această evoluție, de la state rights la human rights, paralel cu ascensiunea capitalului privat pe piețele internaționale, care marchează parcursul primei NOEI, vezi Vanessa Ogle, „State Rights against Private Capital: The “New International Economic Order” and the Struggle over Aid, Trade, and Foreign Investment, 1962–1981”, Political Science, History, Economics, Law, July 2014.

⁴ Andre Gunder Frank, „Rhetoric and Reality of the New International Economic Order”, in Herb Addo (ed.), Transforming the World Economy? Nine critical essays on the New International Economic Order, United Nations University, 1984.

5 Și ceea ce denunța și România deja de la începuturile turnurii sale național-decoloniale din anii 60: „caracterul de grupare economică închisă şi consecinţele care decurg de aci nu se schimbă prin extinderea numărului partenerilor; soluţia — potrivit părerii acestora — trebuie căutată nu în izolarea în cadrul unui bloc mai mult sau mai puţin larg, ci în dezvoltarea comerţului cu toate ţările… înseşi procesele obiective ale economiei lumii capitaliste împing — aşa cum prevăzuse cu clarviziune Lenin — spre desfăşurarea unui comerţ internaţional liber, fără nici un fel de discriminări, călăuzit de principiile egalităţii şi avantajului reciproc, temelie economică de nădejde a coexistenţei paşnice („O filozofie justă – comerț international fără discriminări”, Lumea, 12.5.1963). Să remarcăm și racolarea lui Lenin ca profet al globalizării liberale.

6 Andre Gunder Frank, „Long live the transideological enterprise! The socialist economies in the capitalist international division of labour”, Review (Fernand Braudel Center), vol. 1, no. 1, 1977.

⁷ Emmanuel Arghiri, Unequal Exchange. A Study of the Imperialism of Trade, Monthly Review Press, 1972.

8 Această poziționare în care solidaritatea declarativă era mereu temperată de pragmatismul măsurilor concrete se sprijinea și pe argumentul, invocat în mod repetat de țările socialiste, că nu ele sunt de vină pentru colonizarea și exploatarea Sudului de către capitalismul imperialist, drept pentru care el e singurul care trebuie să plătească daune și reparații. Vezi C.W. Lawson, „Socialist Relations with the Third World. A Case study of the New International Economic Order”, Economics of Planning, vol. 16, no. 3, 1980. 

9 Lawson, p. 150.

⁰ Mihai Matei, Lumea, 19.12.1974.

¹ Ion Voiculescu, Era Socialistă, 15.12.1974.

² „Activitatea României pentru instaurarea noii ordini economice internaționale”, Revista Economică, 15.06.1984

³ Problema crucială a NOEI, așa cum rezuma de exemplu Samir Amin carta mișcării: „Reduced to its bare outlines, this demand [for a new international economic order] seems to be the following: to impose a rise in the real prices of raw materials exported by the Third World countries in order to acquire further resources which, together with the importing of advanced technologies, could finance a new stage of industrialization involving large-scale exports to the centers of products manufactured in the periphery with the advantage of favourable natural resources and abundant cheap labour – hence the demand for access to the markets of developed countries for these industrial products.”, Samir Amin, „Self-reliance and the New International Economic Order”, in Herb Addo (ed.), Transforming the World Economy?, p. 212.

⁴ „Din 1971, pentru a reflecta unitatea economiei mondiale, publicația a inclus și studii asupra evoluției economice din țările socialiste, lărgindu-și astfel titlul în „Conjunctura economiei mondiale” (CEM 1985, p. 3).

⁵ Manualul acestui gen de analize e A. Zamfir, Marketing, conjunctură și prospectarea piețelor internaționale, Editura didactică și pedagogică, București, 1974.

⁶ Institutul pentru studierea conjuncturii economice internaționale, Conjunctura economiei mondiale. Studii privind situația pe 1973 și previziuni pentru 1974, p. 6.

⁷ Institutul pentru studierea conjuncturii economice internaționale, Conjunctura economiei capitaliste. Studii privind situația pe 1969 și previziuni pe 1970, pp. 21-22.

⁸ CEM 1976, pp. 23-24. Alte reflectări similare ale problemei raporturilor internaționale de preț între produse de bază și produse prelucrate în comerțul țărilor în curs de dezvoltare: Alexandru Puiu, „Dezvoltarea neîngrădită a comerţului şi cooperării, cerinţă obiectivă a unei noi ordini economice internaţionale”, Era socialistă, 12/1976; Victor Aldea, „Spre o reglementare globală a problemelor comerțului cu produse de bază”, Revista economică, nr. 34/1976.

⁹ CEM 1985, p. 141.

2⁰ Ibid., 144.

² Vezi, de exemplu, CEM 1974, p. 9, sau CEM 1976

2² Într-un soi de mișcare la rândul ei decolonială (vezi, în această privință, textul lui Alexander Herbert și Bryan Gigantino din acest dosar), tendințele dominante din istoriografia actuală a comunismului par să răstoarne consensul predominant de acum cincizeci de ani: în anii 70-80, dominantă în înțelegerea socialismului de stat, cel puțin la stânga, era paradigma dependency & world system theory, care punea accentul pe structurile de dependență și lanțurile de necesitate care înscriau blocul socialist (și „lumea a treia”) în sistemul capitalist mondial și în relația sa structuralmente inegală cu Occidentul dezvoltat. În ultima decadă însă, în istoriografia și înțelegerea socialismului de stat – de la Johanna Bockman, la Besnik Pula, la Oscar Sanchez-Sibony, sau, la noi, Elena Dragomir sau Cornel Ban, această viziune tinde să fie respinsă ca injustă și neacomodantă cu agency-ul istoric al actorilor locali, în speță elitele politice și economice ale vremii, care nu au fost doar niște vehicule pasive ale necesității istorice impuse de centrul sistemului mondial, ci niște actori parțial liberi și, deci, parțial decisivi în evoluția acestor societăți. Dacă așa stau lucrurile, nu există figură mai potrivită pentru verificarea acestei ipoteze decât activitatea pre- și post-89 a lui Mugur Isărescu: cel care avea să devină „cel mai longeviv șef de bancă centrală din lume” (apud Wikipedia), cu un mandat de peste 30 de ani, întrerupt doar de o scurtă intervenție în teren ca prim ministru în 1999-2000, întruchipare supremă, așadar, a joncțiunii statului național și capitalului internațional, și care până la revoluția din 1989 activează ca cercetător al Institutului de Economie mondială, publicând frecvent în presa vremii, de la cea de specialitate (Revista economică) la cea de propagandă (Era socialistă) la cea de divertisment(Scînteia tineretului). Remarcabile sunt, în acest sens, pentru viitorul guvernator al Băncii naționale, mai ales seriile de articole publicate târziu în Scînteia tineretului, cum ar fi foiletonul în 9 episoade din martie 1988 cu titlul „Capitalul financiar-bancar, principalul factor de asuprire și exploatare neocolonială” sau, în februarie 1989, seria de patru articole intitulată „Sistemul internațional de relații monetar-financiare, generator de nedreptate și inechitate”. Chiar parcursul carierei lui Isărescu, de la cercetător la guvernator, de la cunoaștere la acțiune, dar mereu din centrul sistemului, e un test prețios de failibilitate și plauzibilitate al paradigmei agency-ului local: dacă există într-adevăr un asemenea agency al elitei locale, așadar o capacitate de a acționaistoric eficient, de a schimba cursul istoriei din (semi)periferie, aceasta trebuie să se manifeste la cineva ca guvernatorul Băncii Naționale, sau nicăieri altundeva. În acest text însă mă voi mulțumi să reconstitui doar perspectiva lui Isărescu asupra crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, lăsând reconstituirea vieții, operei și agency-ului său pre- și post-89 pentru un alt text.

2³ Mugur Isărescu, „Povara datoriilor externe, stavilă în calea progresului țărilor în curs de dezvoltare”, Era socialistă, 20.04.1982.

2⁴ Mugur Isărescu, „Mecanismele economico-financiare de tip neocolonialist”, Era socialistă, 25.04.1988.

²⁵ Samir Amin recomanda, în textul deja citat, această integrare supranațională și relativ autarhică a blocului țărilor în curs de dezvoltare ca singură alternativă la dependența lor neocolonială față de centrul capitalismului mondial, dependență pe care, în schimb, suveranismul și naționalismul mișcării NOEI nu fac decât să o adâncească. Pe de altă parte, această integrare supranațională într-un sistem economic relativ autonom față de lumea capitalistă nu a reușit nici măcar în cazul blocului socialist și COMECON-ului său, așadar în condiții mult mai pronunțate de internaționalism și similaritate/compatibilitate între sistemele economice naționale – încercare eșuată, în Est, în bună măsură și datorită opoziției României: vezi, în acest sens, Elena Dragomir, Opoziția din interior, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020. Șansele ca ea să fi reușit – sau măcar să fi fost încercată – de blocul structuralmente neintegrat și nealiniat al țărilor în curs de dezvoltare erau de la bun început mult mai mici.

*

Cristian Nichitean

Estul, sudul și vestul, sau problema celor trei blocuri

1. Deși volumul coordonat de James Mark și Paul Betts¹ – ale cărui principale direcții vor fi explorate în textul de față – abordează în principal relațiile dintre blocul socialist est-european și ceea ce avea ulterior să fie denumit „sudul global”, se înțelege de la sine că problema nu poate nici măcar fi pusă în discuție fără a lua în considerare arhitectura politică mondială care a survenit la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și care a pus față în față cele două superputeri secondate de sateliții lor. Relația est-sud se definește prin urmare nu atât prin sine însăși ci prin prezența amenințătoare a celui de-al treilea, reflectată în sferele politică, socio-economică sau ideologică. Dacă relațiile est-sud au arătat așa și nu altfel, este pentru că ele au fost astfel modelate, refractate de relațiile est-vest.

2. Originea relațiilor postbelice dintre est și vest e de găsit în timpul războiului civil din Rusia, când țările occidentale au intervenit militar în sprijinul contrarevoluției și foștii aliați au devenit peste noapte inamicii noului stat proletar. Slăbit la limita supraviețuirii de războiul civil, regimul sovietic a mizat pe cartea revoluțiilor socialiste din vest, mai ales în Germania, iar înfrângerea acesteia a pus capăt ultimelor iluzii. Ultimii ani ai lui Lenin au marcat o reorientare necesară: dacă revoluția mondială nu mai era de actualitate iar marile puteri capitaliste dădeau semne de stabilizare, tot ce mai putea fi mobilizat în sprijinul sovietelor era teza coexistenței pașnice.

A fost o retragere tactică determinată de realitatea din teren: în timp ce Rusia zăcea în ruine, motorul revoluției mondiale a rămas fără abur. Această nouă orientare urmărea doar o cooperare temporară și limitată pentru a obține un „spațiu de respirație” necesar pentru consolidarea statului proletar, un răgaz în lupta cu capitalismul: doctrina coexistenței a fost un răspuns la un set de circumstanțe internaționale dominate de înfrângerea revoluției germane, stabilizarea capitalismului, relativa slăbiciune a statului sovietic și relativul declin al luptelor de clasă și al militantismului muncitoresc în occident. Inevitabil, noua direcție a prioritizat interesele Uniunii Sovietice în detrimentul celor ale mișcării comuniste internaționale. A fost nevoită să amâne ambițiile revoluționare mondiale și să conceapă alianțe cu diverse forțe burgheze din lumea capitalistă. Fără să abandoneze în principiu internaționalismul proletar, a trebuit să aleagă între o strategie antifascistă și una anticapitalistă și, în cele din urmă, a optat pentru prima, punând greutatea unei organizații precum Comintern în sprijinul „Fronturilor Populare” din anii ’30. Situația de după cel de-al doilea război mondial a suferit din nou schimbări majore. URSS nu mai era singură pe scenă, ci lidera unui bloc politic antioccidental, mai ales odată cu revoluția chineză și cu consolidarea „democrațiilor populare” est-europene. În plin război rece, Nikita Hrușciov a ridicat teza coexistenței pașnice (pe care o concepea simultan ca rivalitate ideologică și cooperare economică) de la nivel tactic la strategie, convins că timpul joacă în favoarea blocului socialist în cursa contracronometru pe care acesta o ducea pentru ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate capitaliste. Așadar relația est-vest este așezată din start pe coordonate contradictorii, între război rece și destindere. De altfel, coexistența dintre blocuri nu putea fi decât relativ pașnică deoarece, după cum remarca Georg Lukács² spre finalul anilor ’60, capitalismul și socialismul erau „sisteme economice universaliste a căror logică internă urmărește să supună întreaga lume modului lor de producție”.

3. În ciuda importanței sale, relația est-vest nu este tratată direct în Socialism Goes Global. La fel de puțin preocupați sunt Mark, Betts & co. să definească teoretic natura regimurilor socialiste. Apare însă explicit intenția autorilor de a defini relațiile est-sud din timpul războiului rece în termenii unor proiecte de globalizare alternativă, o „globalizare anti-imperialistă” în contrast cu forma ei neoliberală promovată de vest. Desigur, relațiile dintre est și sud nu au fost statice, ci au suferit modificări esențiale pe parcurs, au luat forme diferite în faza de ascensiune și în cea de declin al socialismului real. Perspectiva diacronică a lucrării surprinde această evoluție, iar abordarea metodologică, în măsura în care excludem un anumit eclectism inevitabil într-o lucrare colectivă, pare a prezenta anumite afinități cu world systems theory, prin accentul pus pe relațiile structurale dintre nucleul imperial capitalist occidental, semiperiferiile socialiste și periferia reprezentată de lumea a treia.

În anii ’70, sociologul Andre Gunder Frank, care ulterior avea să aducă o contribuție majoră la world systems theory, înclina să vadă socialismul real existent ca o formațiune sui generis, nici socialistă nici capitalistă, dar aflată probabil în tranziție înapoi spre capitalism³. Aceasta deoarece – scria Frank – această parte a lumii era din ce în ce mai integrată în economia mondială capitalistă. Pe scurt, statele socialiste fuseseră prinse în capcana dezvoltării capitaliste. Imperativul ajungerii vestului din urmă presupunea importul de tehnologie avansată, de unde necesitatea achiziționării de hard currency, integrarea în comerțul internațional și prin aceasta în diviziunea capitalistă internațională a muncii. Această integrare și compromisurile politice aferente puneau sub semnul întrebării, după Frank, existența unei diferențe semnificative între socialism și capitalism. În această diviziune internațională a muncii, comerțul dintre est și sud putea să contrabalanseze parțial deficitul comercial al estului în față de țările capitaliste avansate, dar pentru sudul global el nu făcea decât să întărească propria sa periferizare și dependență. Astfel, participarea estului la comerțul mondial avea drept efect involuntar consolidarea ierarhiei capitaliste, țările socialiste ocupând în această ierarhie o poziție intermediară, la același nivel cu unele state capitaliste mai puțin dezvoltate, „sub-imperialiste”. În limbajul world-systems theory, eforturile socialiste de integrare aveau drept efect paradoxal consolidarea structurii tripartite formate din centru, semiperiferii și periferii. Pe lângă consecințele negative economice directe ale integrării – precum inflația importată din vest în anii ’70 – aceasta a provocat și o schimbare de optică în rândul elitelor ce punea în discuție raportarea ideologică fundamentală a statelor socialiste la capitalism – ele au devenit cointeresate în stabilitatea capitalismului. Mare parte din materialul istoric prezentat de Socialism Goes Global ar putea fi interpretat în cadrul teoretic propus cu mult înainte de Frank.

4. Relația dintre estul Europei și sudul global ne este prezentată ca evoluția istorică a unui raport de solidaritate care își are originile în intervalul interbelic (dacă nu chiar în secolul XIX), atinge apogeul odată cu luptele decoloniale din anii ’50-’60, pentru a se dilua în cele din urmă, chiar dacă el nu s-a stins cu totul nici în post-comunism. De altfel, această insistență asupra originilor pare a fi unul din aspectele mai degrabă problematice ale lucrării. Desigur, se poate argumenta că un anumit tip de solidaritate est-europeană cu popoarele colonizate era prezentă deja în diverse mișcări naționaliste din secolul XIX (prin urmare că aceasta nu a fost specifică regimurilor socialiste), mișcări care au intuit similitudinea de condiție dintre hinterlandul european și cel extra-european și s-au recunoscut în lupta de eliberare a popoarelor oprimate din Africa, Asia și America Latină. După cum conștiința acestei solidarități apare în diverse mișcări anti-fasciste interbelice. Dar cu toate acestea, „tradițiile de solidaritate” cu sudul s-au coagulat în linia dominantă a politicii externe est-europene în relație cu sudul abia în timpul războiului rece. Dimpotrivă, în perioada interbelică tendințele contrare erau cel puțin la fel de influente. Atitudinea est-europeană în epocă era ambiguă, anticolonialismul unor actori politici coexistând cu justificarea ambițiilor coloniale de către alții (mai ales în Polonia și Cehoslovacia). Posesiunea de colonii era, pentru aceștia din urmă, o manifestare a viabilității naționale, un tur de forță care avea rolul de a preveni riscul propriei colonizări de către marile puteri. Prin urmare, ea servea cauzei integrării acestor țări în lumea „civilizată”. Acest impuls colonial ar fi fost mai puțin pregnant în țările balcanice, tocmai datorită conștiinței propriei lor precarități. Balcanii erau, precum Asia și Africa, teritorii prin excelență colonizabile, tocmai pentru că aici nu ar fi existat o bază socială pentru viziuni coloniale.

În cele din urmă, acest tip de anti-colonialism interbelic est-european era mai puțin expresia unui universalism progresist cât o formă indirectă de enunțare a unor deziderate de independență și suveranitate națională precum și cel de prezervare a statu quo-ului politic în fața amenințărilor imperiale. În schimb, viziunea alternativă a unui imperialism semiperiferic ce urmărea asigurarea unei poziții acceptabile pentru statele est-europene în „ierarhia civilizațională” dominată de puterile imperiale tradiționale sau revizioniste îmbrățișa rețeta fascistă de revitalizare națională. (Cu toate ambiguitățile, este suficient de clar că în general naționaliștii au sprijinit colonialismul, în timp ce socialiștii și comuniștii s-au identificat cu cauza popoarelor oprimate). Pentru autorii acestei monografii, ecouri ale celor două atitudini interbelice – solidaritatea anti-colonială și privirea colonială – se vor regăsi și în atitudinea postbelică a estului socialist față de sudul global și vor contribui la coloratura ambiguă a acestuia, tonalitatea dominantă progresistă fiind umbrită de incapacitatea de a depăși până la capăt anumite prejudecăți eurocentrice. Din această perspectivă, ruptura ideologică pe care a reprezentat-o comunismul contează prea puțin în fața continuității istorice: „alianțele ulterioare din timpul războiului rece – pe măsură ce mare parte a Europei de est a devenit comunistă iar decolonizarea în Africa și Asia s-a accelerat – nu erau nici complet noi, nici o ruptură totală cu presupusul parohialism și eurocentrism al regiunii. Mai degrabă, ele au fost o continuare a luptelor ce vizau poziția Europei de est într-o lume a imperiilor europene aflate într-un declin care începuse în urmă cu decenii”. O perspectivă care în mod evident subliniază continuitățile și minimizează discontinuitatea introdusă în istorie de tipul de solidaritate socialistă care a dat fenomenului o altă formă și amploare.

5. Alianța bazată pe solidaritatea socialistă și anti-imperialistă nu a rezistat testului timpului, fiind erodată pe de o parte de condițiile materiale obiective, pe de alta de propriile sale contradicții. Aceasta deși solidaritatea antiimperialistă postbelică a generat inițial un puternic activism domestic în țările socialiste, rezultat atât al unor inițiative venite de la centru cât și al unora spontane, la firul ierbii. Chiar și teoria a fost modificată, pentru a concepe posibilitatea tranziției directe de la forme economice și politice precapitaliste la socialism, eliminând precondiția existenței unui capitalism complet dezvoltat – calea noncapitalistă spre socialism însemna arderea etapelor și eliminarea evoluționismului adoptat de stalinism.

Această alianță a fost concepută ca un proiect de modernizare (și de globalizare) alternativă, un tip de dezvoltaționism protecționist în raport cu vestul și bazat pe planificarea de stat. În diverse capitole ale lucrării, motivele pentru care acest proiect nu a putut depăși anumite limite devin aparente. Cele mai importante sunt cele structurale, determinate de poziția în cel mai bun caz semiperiferică a estului și de dezideratul acestuia de a se integra în sistemul economic mondial – aici regăsim compatibilitatea cu analiza lui Gunder Frank. Ambiția de a recupera retardul industrial și tehnologic a accentuat dependența estului și l-a obligat să mențină relații funcționale cu occidentul. Importul de tehnologie a avut ca efect dependența de credite occidentale, iar îndatorarea s-a dovedit pe de o parte cheia dezintegrării relațiilor bazate pe solidaritate cu sudul, iar pe de altă parte cea a integrării progresive în sistemul global capitalist. Astfel, în ultimul deceniu al războiului rece doar România și Iugoslavia mai aderau la principiul solidarității (la summitul țărilor nealiniate din 1989 Iugoslavia a susținut ștergerea datoriilor țărilor puțin dezvoltate, idee pe care puține state socialiste au sprijinit-o, întrucât la rândul lor urmăreau să recupereze creditele acordate celor dintâi). Îndatorarea progresivă a modificat poziția estului în economia mondială, apropiind-o de vest și îndepărtând-o de sud, în timp ce reducea capacitatea sa de a influența ordinea economică globală. Îndatorarea estului avea drept condiție de posibilitate turnura financiară a capitalismului vestic care, apărută în parte ca efort de contracarare a pretențiilor economice a periferiei post-coloniale, a eliberat fluxurile de capital și a oferit credit ieftin. Astfel estul a fost prins în capcană: angajamentele ideologice de solidaritate față de sud puteau fi onorate doar cu riscul propriei sale re-periferizări. La orizont se afla dezintegrarea alianței anti-imperialiste.

Dacă îndatorarea s-a dovedit o „școală pentru capitalism” este și pentru că deja terenul devenise propice pentru o nouă generație tehnocratică care nu avea experiența luptei antifasciste și care abandonase conceptele ideologice pentru un limbaj comercial ce a pus bazele unei culturi a experților. În mod paradoxal, acești experți din noua generație, mai ales economiști, acumulaseră experiență în contactele internaționale (inclusiv cu reprezentanți ai unor firme occidentale) pe care le stabiliseră în timpul activităților pe care le desfășuraseră în sudul global ca reprezentanți ai statelor socialiste. Astfel, acești experți din comerțul exterior au contribuit la practicile noii ordini capitaliste financiarizate, fapt care le-a modificat viziunea și le-a slăbit fidelitatea ideologică. Atunci când au primit acces în poziții politice sau academice, ei au dirijat reformarea sistemului economic socialist în direcția liberalizării. Modelul economic socialist inițial, care se baza pe teza celor două piețe mondiale paralele, altfel spus a două lumi practic separate, în care Europa de est era un actor socialist cheie, a fost înlocuit cu modelul unui singur sistem-lume capitalist în care statele socialiste est-europene erau retrogradate la statutul de semiperiferie, strânse între centrul puternic industrializat și periferiile mai sărace. Astfel, prin integrarea în jocul economic capitalist, s-a produs erodarea ideii de convergență a economiilor est-europene socialiste cu cele din sudul global iar odată cu aceasta solidaritatea a lăsat loc motivului profitului.

În noua stare de spirit tehnocratică, înapoierea periferiilor nu mai era explicată prin cauze structurale, cum ar fi efectele de lungă durată ale exploatării imperialiste, ci mai degrabă prin diferențele ireconciliabile dintre culturi și mentalități. De altfel, dimensiunea culturală și ideologică a relației dintre est și sud a urmat în linii mari același parcurs de la solidaritatea inițială (încapsulată într-o cultură politică și ideologică antiimperialistă bazată pe ostilitatea comună față de vest) la distanțarea ulterioară. Pe scurt, pe măsură ce erau captați în orbita economică a vestului, est-europenii deveniți tot mai burghezi au preferat să se distanțeze de luptele revoluționare comune din trecut și să reinterpreteze distanța economică care îi separau de sud în termeni culturali. Sudul global a fost reexotizat ca spațiu al instabilității, crizei și violenței. Odată trecutul revoluționar rămas în urmă, a urmat reevaluarea noțiunii de violență legitimă, iar proliferarea terorismului odată cu anii ’70 nu a făcut decât să accentueze și mai mult dorința est-europenilor de a fi considerați drept parteneri non-agresivi și de încredere ai vestului. Această deradicalizare a socialismului, reflectată în apelul la compromis al lui Mihail Gorbaciov către anumiți lideri revoluționari latino-americani, l-a determinat pe unul din autori – Peter Apor – să susțină că „În anii ’80 imperialismul nu mai era inamicul comun care apropia lumea a doua și a treia. Acum era amenințarea comună a violenței radicale cea care lega împreună «lumea civilizată»”. Chiar dacă această formulare este o evidentă exagerare, ea reflectă totuși mutația socio-economică care a dus la apropierea estului de vest.

6. În prezentarea acestei lucrări am luat în considerare mai mult temele economice decât cele „suprastructurale”. În parte pentru că, desigur, ele sunt determinante în ultimă instanță. În parte și pentru că dimensiunea ideologică este oarecum trecută pe plan secund chiar de autorii volumului. Într-adevăr, într-o logică teoretică ce stă sub semnul partiției centru-semiperiferie-periferie contează mai puțin natura ideologică a unei (semi)periferii sau a alteia și mai mult poziția sa în sistem, cea care îi determină și constrânge mișcările. Orice cadru teoretic are limitele și avantajele sale. Cei interesați de materialul istoric vor găsi în acest volum o diversitate de informații (referitoare la drepturi, relațiile rasiale, sănătate, cultură, educație etc.) care nu schimbă esențial datele problemei.

7. Contribuind la recuperarea istorică a unor forme alternative socialiste, sau non-capitaliste de modernizare, Socialism Goes Global se distanțează de revizionismul simplificator al unor istoriografii liberale care propun „un model aplatizat, unidirecțional, «de la vest la rest»”, ce „suprimă natura complexă, contestată și formele multiple ale mondializării – un termen forjat pentru prima oară tocmai pentru a descrie formele multiple de construire a lumii, dintre care globalizarea este doar una”. Ascensiunea și declinul relațiilor dintre estul socialist și sudul global, marcate de slăbirea angajamentelor ideologice și tranziția treptată de la solidaritate la interes, tind să fie privite în determinarea lor de către anumiți factori structurali care, menținând țările est-europene într-o poziție de dependență semiperiferică au erodat progresiv baza lor socială și elanul ideologic.

Note:

¹ Socialism Goes Global. The Soviet Union and Eastern Europe in the Age of Decolonisation, Oxford University press, 2022

2 Marxismo e politica culturale, Torino: Giulio Einaudi editore, 1968

3 Long Live Transideological Enterprise! The Socialist Economies in the Capitalist International division of Labor, 1977

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 83-98]