Ilustrarea ultimelor trei zile din viața nefericitei Maria Stuart se desfășoară într-un cadru scenic auster (decorul: Diego de Brea) compus dintr-un pian, câteva scaune, o masă lungă pe rotile. La marginea spațiului de joc, „ieșind” din scenă, un cap vorbitor clipește din ochi pe tot parcursul spectacolului. Este masca mortuară a nenorocitei regine, dăinuind peste timp, ca o amenințare. Picturile lui Francisco de Zurbarán, Agnus Dei și a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Vînători în zăpadă, precum și o cruce din plastic (prevăzută cu un sistem sofisticat de tuburi) plutesc deasupra capetelor actorilor. Austere sunt și costumele (Bocskai Gyopár): bărbații au cămăși și pantaloni negri, iar în completare, cizme negre naziste, din piele, până la genunchi. Maria Stuart, victima inocentă poartă o rochie din pânză albă, semănând cu cămașa (trasă la sorți a) lui Cristos. Elisabeta apare într-o fustă scurtă, un taior lunguț și o așa-zisă bluză, compusă dintr-o fâșie lată din material, abia acoperindu-i sânii. Ținuta este completată cu o perucă lungă roșcată, cu breton tăiat drept, conferindu-i o figură încremenită, blocată în intransigență. Proiectat pe ecranul din fundal (video: Buksa Péter), chipul reginei Scoției se perindă într-o multitudine de imagini ce surprind sufletescul măcinat de neliniști și frici, dar cu o notă accentuată de dîrzenie.

Lumea dură a bărbaților – de la Robert Dudley, conte de Leicester (personajul interpretat de Szücs Ervin devine câine ascultător sub mâna regală a Elisabetei, pendulând între iubirea pentru Maria scoțiana și groaza de a fi ucis), la George Talbot (Viola Gábor într-un rol în care știe, cu măiestrie, să aducă la suprafață tensiunile dintre contrarii) și la Mortimer (Bodolai Balázs imprimă personajului o anumită doză de nebunie în etalarea sentimentelor, fapt ce-l va duce la moarte) – dă verdicte ucigașe. Ei sunt incapabili să recunoască atracția și fascinația pe care toți o simt în fața Mariei, care îndrăznește să se arate în senzualitatea ei răvășitoare, fiind totodată speriați de puterea Elisabetei, în mâna căreia se află însăși viața lor. Singurul care-i ia apărarea, din toată această adunătură masculină, este cavalerul Amias Paulet, paznicul Mariei (în interpretarea lui Biró József personajul primește chipul unui ins vertical, înțelegător și omenos). El aduce în discuție, curajos, nedreptatea săvârșită și faptul că regina captivă a fost acuzată pe baza unor simple mărturii semnate de cei aflați în serviciul ei. Cel mai acerb incriminator al Mariei este William Cecil, baron de Burleigh, mare trezorier (tonul și comportamentul tiranic, de justițiar absolut face din Bács Miklós interpretul ideal al rolului). Acuzată că a uneltit împotriva verișoarei sale Elisabeta, Maria nu are nici o șansă la supraviețuire. Caznele, schingiuirile la care este supusă sunt întrerupte de o scenă de o infinită poezie: tangoul pe care Maria, pe muzica lui Luz Casal, îl dansează cu George Talbot, conte de Shrewsbury.

Dramatismul atinge cote maxime în scena dintre cele două regine. De o parte agera la minte Elisabeta, cu chipul dăltuit parcă în piatră (lucru pe care actrița Tőtszegi Zsuzsa a știut să-l pună deosebit în valoare), nu-i acordă nici o șansă de supraviețuire verișoarei regale. O face, însă, cu sufletul îndoit, nehotărâtă în împlinirea unei fapte extrem de periculoase: un mort se poate transforma oricând într-un martir periculos. De cealaltă parte, Maria, la fel de inteligentă, dar părăsită de noroc, de o feminitate debordantă, deranjantă, inadmisibilă, îi ține piept cu demnitatea impusă de rang. În cele din urmă cedează și acceptă regalitatea Elisabetei. Dar cu inima îndoită și privirea acuzatoare (întreagă această zbatere, trecerea prin stări aflate la antipozi este redată într-un mod magistral de Imre Éva). Cu grijă părintească, Paulet strecoară sub gâtul delicat al Mariei împletitura de un roșu sângeriu la care a muncit de-a lungul întregului spectacol. Capul ei, cu părul lung căzând în cascadă, atârnă de pe masa-ghilotină acoperită cu un cearceaf alb, sub privirea înfricoșată/înfricoșătoare a Elisabetei. Timp în care, încet, în lumina difuză (light design: Romeo Groza) crucea din plastic se umple de sânge.

Regizorul sloven a studiat istoria artei și literatura comparată la Facultatea de Filosofie și regia de teatru la Universitatea de Teatru din Ljubljana, abordând genuri diverse, de la piese de teatru de păpuși și tineret, la spectacole de operă și vodevil. La unele producții ale sale a realizat și decorul, cum este cazul și la acest spectacol. Textele clasice – a pus în scenă Eduard al II-lea și Doctor Faustus de Christopher Marlowe, Coriolan și Regele Lear de Shakespeare, Regina Margot de Alexandre Dumas, Crimă și pedeapsă de Dostoievski – constituie una din constantele creației sale. Interesul pentru Maria Stuart este o continuare firească a acestor preocupări, povestea celor două regine permițând-i să exploreze esența „cea mai profundă a omului”, locul „unde omul ajunge doar în momentele cele mai periculoase”, al trăirilor umane extreme „cum sunt frica, teroarea, slăbiciunea, dorul, pasiunea, curajul, boala și, în cele din urmă, purificarea și sfârșitul”.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 184-185]