Între timp, atmosfera de la celălalt capăt al holului era mult mai relaxată. Poate și din cauză că aici activitatea era mai riguros organizată, iar pe monitorul care atârna de tavan în fața cabinetului Compasiune-2  rulau, la intervale precis stabilite, diverse anunțuri având rolul de a întreține confortul sufletesc al pacienților. De exemplu: 

Tranziția poate fi prietenoasă; 

Acțiune plină de compasiune; 

Libertate și demnitate.

Sau, pentru a da un exemplu mai specific:

Persoanele supraponderale au prioritate. (Acuma, ca să zic, depinde ce înțelegem prin persoane supraponderale. Căci, pe de altă parte, în cabinet se intra doar pe baza numărului de ordine obținut de la dispozitivul automat de ticketing.)

Dar poate și din motivul că pacienții care așteptau să intre la cabinetul Compasiune-2 se împăcaseră definitiv cu Destinul. De fapt nu mai aveau nevoie de nimic, în afară de compasiune, bineînțeles, și iată de ce așteptau răbdători să le vină rândul, știind că nu vor fi dezamăgiți: aici compasiunea li se acorda cu asupra de măsură. Din când în când, afișarea sloganurilor de mai sus era întreruptă, iar pe display apărea numărul de ordine al pacientului care urma să intre în cabinet. Simultan, o voce sintetică, de data asta feminină și cât se poate de amabilă, pronunța clar numărul respectiv, spre folosul celor care, din neatenție sau din cauza unor posibile deficiențe de vedere, nu l-ar fi putut citi. La un moment dat, monitorul afișă numărul 38, clipind într-un chenar mare și roz, iar vocea sintetică pronunță tandru:

— Numărul treizeci și opt. Urmează numărul treizeci și nouă!

O femeie încă tânără și rujată cam strident, a cărei fustă, făcută dintr-un material subțire, se încărcase cu atât de multă electricitate statică încât îi intrase în fund, se desprinse de lângă perete și intră agale pe ușa cabinetului, îndreptându-și din mers, cu un gest delicat, fusta.

— De ce merge atât de încet? se întrebă în urma ei bătrânul cu ochelari aburiți, și nimeni nu-i răspunse, deși răspunsul ar fi fost la îndemâna oricui: așa era procedura! De fapt, nici el n-ar fi avut vreun motiv să se grăbească, era numărul 39.

De îndată ce femeia încă tânără intrase în cabinet, pe ecranul monitorului începu să ruleze un videoclip motivațional. Chiar dacă mai rulase de nenumărate ori până atunci, își păstrase prospețimea, fiindcă unii dintre pacienți încă nu înțeleseseră despre ar putea fi vorba. 

„Ultimele respirații sunt sacre. Când îmi imaginez ultimele mele zile… Voi vedea baloane colorate… Văd oceanul… Văd muzica… Și văd o prăjitură cu brânză… Există încă atât de multă frumusețe, trebuie doar să fii suficient de curajos ca să o vezi.” 

Cuvinte însoțite de imagini într-adevăr luminoase și de o rară frumusețe, cu o insulă tropicală, baloane multicolore urcând spre cer, valurile mării lovindu-se de stânci, un platou mare cu prăjituri etc., pe o temă muzicală din filmul Odiseea spațială, creație a compozitorului român de etnie maghiară Ghiorghi Ligeti. Mă rog, nu știu ce importanță are asta, însă am înțeles că de fapt îl chema György și ar fi fost evreu. Bătrânul cu ochelari aburiți, care acum nu mai erau aburiți, se întoarse și îl întrebă pe bărbatul de lângă el:

— Dumneata ai câine?

— Nu.

— Acum poate că nu ai. Dar ai avut vreodată un câine?

Însă acela se încruntă, ca și cum ar fi urmat să spună un lucru important.

— Eu am făcut yoga de când mă știu, încercând să acumulez o karma cât mai bună, dar m-am săturat și de asta. Acum Nirvana este singura mea opțiune. 

— Oamenii de știință au găsit recent un portal către a cincea dimensiune, adăugă bărbatul care vorbea în șoaptă.

— De ce vorbiți în șoaptă? îl întrebă cel care căuta Nirvana.

— E mai bine pentru mine. M-am îndrăgostit de o femeie, mi-aș fi dorit să am copii și mi s-a pus în vedere că sunt bigot. De aceea m-am înscris în Societatea Oamenilor care Vorbesc în Șoaptă. Nu știi niciodată ce urmează. Lumea ar fi un loc mai sigur dacă oamenii ar vorbi în șoaptă.

Ultimele lui cuvinte îl determinară pe bătrânul cu ochelari aburiți să dea din mână a lehamite. 

— E o rușine să fii normal, dar ce rost are? Oricum, toți venim din trecut, spuse.

În schimb, bărbatul care avea numărul 48, auzind discuția lor, veni mai aproape, fiindcă era un om cu frica lui Dumnezeu.

— Eu sunt un om cu frica lui Dumnezeu, zise aproape în șoaptă, și mă întreb: ce va zice Dumnezeu când va vedea că am ajuns acolo înainte de a fi programat? Toată viața am muncit conștiincios, nu am făcut rău nimănui, am fost și la biserică, m-am spovedit și așa mai departe, dar acum nu se mai poate!

— Fii fără grijă, îi răspunse preotul care stătea mai deoparte, pe un scăunel adus pesemne de acasă sau din altă parte. Dumnezeu știe mai bine ca tine ce și cum. Fiindcă Duhul Sfânt e un câmp de energie întunecată ale cărui vibrații produc galaxiile. Creierul nu-i decât o antenă cuantică, am citit eu undeva. 

Totuși, făcându-și cruce, nu spuse unde. Fiindcă el nu era pacient, ci probabil fusese trimis pentru a acorda asistență de specialitate celor doritori să-și descarce sufletul. Îmi vine să cred că, spovedindu-se anticipat în altă parte, omul cu frica de Dumnezeu îl supărase cu ceva.

Între timp, bărbatul cu numărul 62, simțind în nări un puternic și cam ieftin miros de parfum feminin, se întoarse și îi vorbi femeii cu numărul 63 de lângă el, care ținea un binoclu în mână și din când în când îl ducea la ochi pentru a privi lumea.

— Eu sunt un simplu decrețel și mi-a plăcut întotdeauna să respect regulile. Îmi dădeau un sentiment de siguranță și încredere. În zilele noastre Poliția nu-și mai face datoria ca altădată. Dacă nu e nicio regulă, ce rost mai are să trăiești? Și uite că acum nu mai e niciuna!

— Timpul este un hoț! ripostă pe un ton cam răstit femeia parfumată, fără a lăsa să se înțeleagă dacă vorbise preotului sau bărbatului care iubea regulile. De ce trebuie să citesc aproape în fiecare zi o știre despre echipele de pompieri care au salvat un cățel sau un pui de pisică? Altceva mai bun nu au de făcut? Apoi, ducând binoclul la ochi, privi undeva către capătul holului și adăugă: Cei care folosesc toaleta în avion ar trebui să plătească o taxă, că prea se înghesuie imediat după decolare. De parcă în aeroport n-ar exista toalete.

Ca să o îmbuneze un pic, bătrânul cu ochelari care fuseseră aburiți încercă o explicație cu caracter general.

— Uneori, descoperirile oamenilor de știință au efect retroactiv. De exemplu, am auzit că este unul în SUA care primește mesaje de la morți cu ajutorul unui psychomanteum. 

— Și de ce ar trebui să te cred? răspunse femeia intens parfumată, privind prin binoclu în altă direcție. Deși Rudolf Steiner a arătat clar că omul este un amestec de sare, sulf și mercur, chimia dintre oameni a dispărut. Trebuie unificate toate spiritele, indiferent de religie. Recunosc că la mine interesul personal este indisolubil legat de interesul public major, dar cum puii mei am ajuns eu în conjunctura asta, nu pricep! Ce rahat de astre au fost când m-am născut, de a trebuit să ajung la nivelul ăsta? După ce am picat de zece ori la examenul pentru permis auto, m-am mutat din Bacău deși, dacă aș fi rămas, acum aș fi arătat cu mult mai tânără! 

Bărbatul de lângă ea avea numărul patruzeci și poate că de aceea își tot ascundea fața, întorcând-o către perete, ca și cum n-ar fi vrut să fie recunoscut. 

— Dați-mi un exemplu! exclamă pe neașteptate.

Fiindcă, pe de o parte, era convins că numărul patruzeci poartă ghinion. Pe de altă parte, era indignat de faptul că nimeni nu recunoaște că sumerienii și egiptenii au învățat să scrie după tăblițele de lut găsite la Tărtăria. Sau poate că e vorba despre tăblițele de aur sau de plumb, sau de altceva, de la Sinaia. Știut fiind că românii sunt în stare de orice, de vreme ce, potrivit ziarului România Misterioasă, în urmă cu o mie de ani, când nici nu existau ca popor, au reușit să inventeze oala calorifer, aflată în prezent la muzeul din Galați.

— Ca să fiu sincer, eu cred că deja am murit. Lumea în care m-am născut și am trăit cândva nu mai este. Asta e lumea cealaltă și nu e deloc convenabilă, spuse omul cu frica lui Dumnezeu.

În momentul imediat următor, sub influența unei inspirații de moment, bărbatul cu numărul de ordine 62 hotărî că trebuie să se spovedească și se apropie de preot.

— Părinte, dă-mi binecuvântarea.

Preotul care stătea pe scăunelul adus de acasă sau din altă parte păru un pic surprins. 

— O fac pentru slava lui Dumnezeu, hotărî în cele din urmă. Cele mai grele păcate trupești sunt cele spirituale. Ia spune, fiule, de ce vrei să te eutanasiezi?

— Păi, propriu-zis eu n-aș vrea să mor… Uite, chiar nu vreau! Dar am un salariu de mizerie, nu-mi mai ajunge, și m-am gândit: oare o să doară?

— Nici vorbă! Eternitatea este mereu prezentă și totul va fi așa cum va fi. Toată durerea va dispărea. Anestezia te disociază de tine însuți, după care oamenii devin complet noi. Orbii pot vedea, surzii pot auzi, schilozii nu mai sunt infirmi… Și așa mai departe. 

— Deci, propriu-zis, cum ar veni asta?

— Depinde cum te identifici. Timpul se poate opri, dar starea de conștiință continuă. Ești absorbit de lumină și transportat în viitor. Acolo, vezi tu cum te descurci!

— Nu s-ar putea în trecut? 

— Paradisul e întotdeauna în viitor, răspunse cam supărat preotul. De ce vrei în trecut?

— Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Eram și mai tânăr… Odată, era cât pe ce să fiu declarat erou al muncii socialiste! Iar când ne-a scos la muncă voluntară, la cules de cartofi, am cunoscut o tovarășă de la filatura de bumbac cu care m-aș fi putut căsători. Fiindcă pe atunci priveam viața într-un mod pozitiv și rațional.

— Există Ceaușescu și în viitor. Și muncă voluntară, și activiști de partid și tot ce-ți dorești. Ai vreo donație de făcut?

— Sunt sărac lipit, mărturisi bărbatul cu numărul de ordine 62. Tocmai de aceea mă aflu aici.

— Oamenii au prea multă încredere în judecata umană. Nu există moarte, ci doar tranziție în non-fizic, îl asigură preotul. Lasă-ți mintea să se așeze. Spațiul gol nu este deloc gol. Vidul cuantic, plin de toate calitățile pure, ia forma eterului luminifer. Trebuie să cânți nota Re și să emiți sunetul prin vârful capului. Vei simți cum timpul încetinește până la încremenire… 

Probabil că ar mai fi spus și alte asemenea lucruri, dar fu întrerupt, tocmai din celălalt capăt al holului, de soneria unui telefon mobil. Ceva destul de enervant, care o neliniști din nou pe femeia cu binoclu.

— Noțiunea de sex sălbatic este total inacceptabilă și ar trebui anulată, deoarece conduce la degradarea demnității umane. Acolo unde există un dubiu înseamnă că există o problemă care trebuie privită în toată complexitatea ei! Eu emit acum ideile altora, fiindcă mi se par realiste! Conspiraționiștii sunt singurii oameni care luptă pentru drepturile celor care nu merită! Conspirații au existat tot timpul! Acum suntem în faza de conspirații la conspirații! Tot e bine, măcar știm ce e! Vom vedea ce aduce viitorul! Gândirea duce la progres! Totul e să fie o schimbare constructivă și pozitivă! Altfel e doar metamorfoză! Decât să aburească pe alții, mai bine ar pune mintea la munca utilă societății! S-au dezvoltat doar interesele ilicite! In plus, cei din privat sunt preocupați să facă bani și nu-i fute grija de binele public decât dacă sunt prinși la mijloc. Eu cred că în provincie sunt mai mulți oameni de bună credință, fiindcă ceasul nu bate de acolo! Iar forma cea mai evoluată a corupției este războiul!… 

— Dacă sunteți așa nervoasă, de ce ați mai venit? o întrebă respectuos bărbatul care respecta toate regulile.

— Dați-mi un exemplu! răspunse, în locul, ei omul care își ascundea fața, identificat cu numărul patruzeci. 

— După cât de corect vorbiți limba română, îmi păreți a fi din Republica Moldova. De ce vă ascundeți mereu fața? îl întrebă ușor nedumerit bătrânul cu ochelari uneori aburiți. Am observat că tresăriți de fiecare dată când se deschide ușa de la intrare. 

—  Am o povară pe suflet. Mă frământă gândul că am vrut să fac să fie bine și a ieșit rău. Peste tot sunt camere video. Altfel, cine știe, se poate întâmpla orice, recunoscu în șoaptă bărbatul care vorbea în șoaptă.

— În ultima vreme, am întâlnit o mulțime de oameni crăcănați, interveni din nou femeia foarte parfumată. Oare ce-i face să fie așa? Duse binoclul la ochi și îl privi pe bărbatul de lângă ea, cel care respecta regulile, nu celălalt. În afară de ăla din Botoșani, cu o frizură de om prost, dar care s-a operat singur cu flexul, adăugă.

— Se presupune că fiecare dintre noi se naște cu cinci răni ale sufletului și am să vă explic de ce, răspunse bărbatul care făcuse yoga. Deoarece violența nu înseamnă numai lovire, ci și a-mi răni sentimentele, adică a nu gândi ceea ce vreau eu să gândești. 

Chiar în acel moment monitorul își întrerupse emisiunea despre baloane, oceane, prăjituri cu brânză și alte chestii, pentru a anunța:

— Numărul treizeci și nouă. Urmează numărul patruzeci.

Încât bătrânul (nu era chiar bătrân, avea în jur de șaptezeci de ani, vârsta mea de acum) intră în cabinet și nu mai auzi până la capăt răspunsul bărbatului care făcuse yoga, în schimb o văzu pe femeia cu fusta în fund ieșind pe cealaltă ușă a cabinetului, ce da spre un coridor luminat în roz. Nu vom ști niciodată ce s-a mai întâmplat cu ea după aceea; mersul ei agale nu trăda niciun fel de ezitare. Dar bătrânul trebui să mai aștepte încă minute bune, în timp ce asistenta (doamna Carmen) completa pe laptop răspunsurile la un chestionar pentru depășirea prejudecăților implicite și tocmai ajunsese la întrebarea dacă deosebirea între ficatul feminin și cel masculin influențează atitudinea față de oamenii săraci și femeile gravide. În cele din urmă, îi făcu semn bătrânului cu ochelari aburiți se să așeze pe orice scaun dorește, dar abia câteva minute mai târziu, după ce completă și răspunsul la întrebarea dacă actul sexual în afara căsătoriei este ceva imoral, închise laptopul și, desenându-și pe chip un zâmbet amabil, întrebă:

— Dumneata?

— Da, răspunse bătrânul, apoi, cu un gest lent, oarecum nesigur sau mai degrabă timid, scoase de sub haină un pachețel și îl așeză pe biroul asistentei. O mică atenție, știu că așa se obișnuiește… Am mai fost la dumneavoastră în urmă cu trei luni, dar atunci nu am venit propriu-zis pentru mine, ci pentru câinele meu. Fiica mea nu trebuie să știe, adăugă la urmă.

— Sunt angajată aici de numai o săptămână, îl anunță asistenta, luând pachetul și ascunzându-l într-un sertar al biroului.

— Nu, adică aici, bineînțeles, era o doamnă mai plinuță. Și am stat de vorbă cu ea, lăudând videoclipul de pe hol. Deși nu prea am înțeles cum poți vedea muzica, totuși mi-a produs emoție artistică. 

— Înțeleg că sunteți împotriva persoanelor supraponderale, remarcă în treacăt asistenta, ușor ofensată.

— Nu asta am vrut să spun. Dimpotrivă, cred că judecățile negative față de persoanele care se blochează pe scările rulante sunt un mod de a domina și umili. Acum însă este vorba despre mine. Toată viața mi-a fost frică de câini, își începu povestea bătrânul cu ochelari foști aburiți. Așa că am adoptat un câine de la adăpostul primăriei și am încercat, pe cât posibil, să ajung la o înțelegere cu el. De multe ori îi vorbeam urât, fiindcă nu era deloc un câine frumos și, când vedeam ce țeapă mi-am luat cu el, îmi venea să-l lovesc. Însă mai târziu aproape că ne-am împrietenit, mai precis după ce i-am dat un nume. Îl chema Maia. De ce să nu-l cheme Maia? Și mie mi-au pus numele Ermoghen și nu m-am supărat, deși nu-mi place deloc. Toată lumea se miră când aude. Ce nume e ăsta, Ermoghen?

— E un nume frumos, îl consolă asistenta.

— Mă mir că spuneți asta. Nelu e un nume mai frumos. Dar mie mi-a plăcut să-i spun Maia. Și, ca să scurtez povestea, într-o bună zi Maia a murit, cred că de bătrânețe, că nu știu câți ani avea când l-am luat de la adăpost. 

— De ce îmi vorbiți despre câine? se miră asistenta, atentă mai degrabă la chestionarul de pe laptop.

— Fiindcă n-a fost deloc o moarte ușoară. Cred că făcuse cancer sau altceva, că urla de durere. Lătra și pe urmă urla. Abia în zilele acelea m-am atașat propriu-zis de el. Și mi s-a făcut așa de milă încât am hotărât să-l eutanasiez. Multe zile după aceea m-am întrebat: o fi văzut baloanele colorate sau măcar oceanul? O fi văzut muzica? O fi mușcat din plăcinta cu brânză? De când a murit, simt că viața mea nu mai are sens. Știți că uneori, noaptea, îl mai aud lătrând? Ați putea spune că latră un alt câine, care are un lătrat asemănător, dar nu! E același lătrat, l-aș putea recunoaște dintr-o mie, la fel cum recunoști vocea unui om. Cine a avut vreodată câini înțelege ce spun. M-am gândit așa: fie să mă duc eu la el, fie să vină el la mine. Fiindcă Organizația Mondială a Sănătății a confirmat că sufletul derivă din organizarea astrală, ceea ce mă bucură, într-un fel. De aceea am venit la dumneavoastră. Dacă mă eutanasiez, credeți că pe lumea cealaltă o să-mi reîntâlnesc câinele? 

— Da, am înțeles, răspunse cam neatentă doamna Carmen, dumneavoastră doriți ca ulterior să fiți identificat drept câine – și îi întinse un formular standard. Completați aici cu pixul: Îmi donez organele sănătoase, după cum urmează, aia, aia, aia…, iar după…, așa, doresc să etcetera, etcetera…, așa – și semnați! 

— Cred că m-ați înțeles greșit, îngăimă bătrânul care avusese un câine.

— Nu sunteți primul caz, îl consolă asistenta în timp ce îi înmâna un pachețel cu eticheta Sodium Nitrat. To Use Carefully. Aveți aici tot ce vă trebuie, instrucțiuni de folosire, analizele medicale, certificatul de donator… Dar decizia o luați pe cont propriu. De altfel, vă asigur de toată compasiunea noastră.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 4-5]