Artaud la Norogachic

A găsit stânci scrijelite cu semnele

    dinaintea științei și a savanților, cactuși, cursuri

    repezi de apă ascunzându-se de cel ce nu

    le cunoaște albia și formele schimbătoare,

    peisajul arid, permanența nemaculată de tehnică

    a magiei,

Artaud electrocutat de Peyotl,

Artaud zdruncinat, vag material,

Artaud dansator cu spiritele,

Artaud în vertijul vidului interior,

Artaud spectator și discipol,

Artaud împrăștiindu-și ultima doză

    de heroină peste prăpastie,

Artaud înțelegând că răul e pentru om insondabil

    și că expresia lui nu-i păcatul, ci pierderea conștiinței,

Artaud și dominația condamnată a Albilor,

Artaud, ochii lui incendiați

    de tribul oamenilor căzuți din ceruri înainte ca

    cerurile să se umple de muște,

Artaud învățând de la imobilitatea lor vecină cu sacrul,

    Tarahumaras,

    dezlegați de lumea fizică și adunați la loc

    printre pietrișurile de la Norogachic,

    locul în care zeul era încă inteligibil

    fiindcă nu primise de la creatură un nume,

Artaud tumefiat, cu țeasta transformată de

    sevele drogului în tobă rituală,

Artaud pătruns de Jiculi,

Artaud, cast și erotic precum planta pe care

    a căutat-o dincolo și dincoace de lumea vizibilă,

Artaud în ritualul soarelui negru,

Artaud unit cu Onorúgame

    și Iyerúgame

    și Chirisópori,

    provocând pericolul concret al propriei minți

    consumate de nevroză și civilizație, de Europa

    barbară și degradată,

Artaud adăpostit într-o peșteră cât unghia unui zeu

    vechi, pus pe șotii.

***

Dar noi suntem păpuși în doliu

cu burta bombată cu brațe care apucă

greu lucrurile mai mult le lovesc

sau le târâie când nu ne vede

nimeni

și privirile noastre ar

pustii ar smulge până și când încearcă să

mângâie

suntem păpuși în doliu

cu gura mare maaaare dumnezeule cum mai râdem

de orice prostie ca să nu izbucnim în

plâns deși plânsul ăsta ne face

unici

printre celelalte triburi de păpuși

din odăița fetiței bolnave din naștere a

fetiței cu oase de sticlă și un sânge subțire și-albastru

cu care o să ne zugrăvim biserica

atunci când agonia asta o să se termine

și unul dintre trimișii tăi o să ne mintă că putem să

o luăm de la

capăt.

*

Patinator

Așa c-am ieșit, m-am întors și am plecat,

am umblat fără țintă, m-am învârtit

o vreme pe străzi

pân-a trecut și așteptând să pornească

din nou am coborât

la metrou gândindu-mă mult

în timp ce oamenii urcau, coborau,

înainte să urc într-o garnitură mai goală

pe un perete am recitit iar și iar o

reclamă cu desăvărșire stupidă de la care

nu îmi mai puteam lua privirea

am fixat-o trei stații fără să înțeleg

cum a putut veni copywriterul ăla

cu o asemenea idee (dar el măcar

se poate preface că-i funcțional),

am coborât, adică am urcat

adică am coborât și urcat

și apoi am coborât ca să urc iar,

am intrat în tot felul de magazine

în care m-am zgâit la vitrine, rafturi,

afișe boțite și oameni cu fețe boțite și

gândul la cină sau la zăpezile de-altădată

sau de peste trei zile, am avut

un flash cu sănii, salopete și vin fiert

într-o cabană la munte, am vâslit

mai departe până la prima terasă,

m-am așezat, am băut moderat, am fumat

cu suspiciune ascultându-mi în tot

timpul ăsta hârâitul, sputa

făcându-și de cap prin plămâni, am

continuat să umblu în toate părțile,

patinator profesionist pe angoasă,

și inevitabilul doomscrolling,

dezastrul zilei mi-a rânjit în față dintr-o

fereastră, am închis ochii, i-am

deschis hotărât să privesc până și-n

soare, poate uit, poate mă ocolește,

și toate făcute cât să-mi păcălesc

încă un sfert de oră dezorientarea:

covrigi cu susan, birra moretti, bomboane

mentolate, dunhill (am tras cu nesaț

deși nu am voie),

plasturi pentru degetul tăiat

ieri când curățam păstârnacul,

umblu mai departe fără să înțeleg,

în spatele meu e o umbră pe care n-o știu

deși parcă mă strigă pe nume,

mă întorc, ascult, urc să cobor,

mi-a mai scris careva, o să-i răspund

când va fi prea târziu, acum

am de ajuns până la colț și de scris un

comunicat important pentru țară,

după care o s-o apuc spre matache

să râd la gluma obosită pe care

ne-o tot spunem când ne strângem

în chichineață,

trebuie să umblu, să mă rad

în cap și să caut o curea nouă

pentru că dragostea ei a pierit.

*

Dansează, Soledad

Eu plec, sunt avocați

care lucrează să ne despartă, sunt antrenați,

trebuie că știu ei mai bine.

Eu plec, singurătatea se împarte

doar între poeți și ratați,

rămână-ntre noi anxietăți și madlene

atâtea joculețe care nu fac doi bani

când ieși din casă cu iluzia că

giuvaierul îți vorbește pre limba

spaimelor tale și te-ar putea salva. Dansează,

Soledad, nici chiar stricatul Verlaine

n-ar fi știut să te rănească zâmbindu-ți

cu gura lui spartă, rănită de ecoul

împușcăturii ce a decis totul. Rămâne să împărățim

lumea, hoitul ăsta cu coroniță și ciucuri

care se-ndepărtează de noi, uite, plutește în vid.

[Vatra, nr. 7-8/2024, p. 42]