Senida Poenariu – Cu Andrei Bodiu despre viață și despre moarte

andrei bodiu oameni

Antologia Oameni obosiți*, editată la Cartier de Claudiu Komartin, își atinge scopul și prezintă „o imagine de foarte bună rezoluție” a poeziei lui Andrei Bodiu. Selectând poeme din volumele Pauză de respirație (1991), cursa de 24 de ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000), Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014), Komartin vede „multă primăvară în poezia lui Andrei Bodiu”, o poezie „întocmai cum a fost și omul”, în timp ce Al. Cistelecan îl cataloghează pe poetul brașovean drept un „poet al infernului, al asfixiei cotidiene”. Selecția lui Komartin, ilustrativă cum spuneam pentru poetica lui Andrei Bodiu, confirmă fără drept de apel încadrarea lui Cistelecan, așa că nu putem să nu ne întrebăm, totuși, cât de adecvată, cum ar spune Mircea Martin, este „imaginea” pe care încearcă programatic editorul acestei antologii să o contureze. „Primăvara Bodiu”, cum își numește de altfel antologatorul nota introductivă, respectiv poezia „debordând de vitalitate”, lipsește cu desăvârșire. Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Spirala neputinței de a ieși din poezie

komartin maestrii

Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum. Citește în continuare →

Claudiu KOMARTIN – Material radioactiv

angela9

Intimitate (Charmides, 2013) de Angela Marcovici este cartea clandestină a unuia dintre cei doi sau trei poeţi români contemporani care vor rămâne.

Printre cunoscătorii pasionaţi ai poeziei recente, nimeni nu o poate ignora pe Angela Marinescu (fie că o consideră un nume mare şi un reper, fie că îi repudiază poezia intensă, excesivă, „neagră”), ea este una dintre vocile majore ale ultimelor decenii, cu o faimă destul de târzie în raport cu prestigiul multora dintre autorii alături de care a debutat cu mai bine de 40 de ani în urmă (cu o carte, de altfel, întru totul remarcabilă, Sânge albastru, din 1969). A.M. a rămas ea însăşi de la un volum la altul şi a avut o influenţă decisivă asupra unei bune părţi a poeziei scrise la noi după Revoluţie. Citește în continuare →

Ovio OLARU – Măcelul găinilor

 

ovio olaru

E cumva previzibil ca un poet care se erijează treptat în lider de generaţie, implicat în proiecte ambiţioase de popularizare a poeziei şi traduceri din poeţi de rang internaţional, să devieze de la propriile proiecte poetice. Când însă cariera de PR al poeziei se dovedeşte una de succes, când se reuşeşte publicarea unor debuturi bune şi evitarea compromisurilor evidente, declinul calitativ al propriilor texte pare scuzabil.

Promiţător la început, devenit apoi emblemă a milenariştilor şi trăind din capitalul de imagine al debutului, Claudiu Komartin a ajuns un promotor neobosit al poeziei româneşti, atât prin Casa de Editură Max Blecher, Tramvai 26, Institutul Max Blecher, cât şi prin colaborarea, împreună cu Radu Vancu, la Cele mai frumoase poeme din 2010. Nu este cazul să-i enumăr aici toate meritele de organizator/ mentor/ manager şi deschizător de drumuri referitor la felul în care poezia e receptată şi discutată la noi.

Este însă cazul să mă opresc asupra unuia dintre ultimele volume scoase de Casa de Editură Max Blecher, semnat de Komartin în calitate de traducător, şi anume Dezmembraţi, de Adriana Carrasco*. Orice discuţie am dori să provocăm, pornind de la acest volum, rămâne în paranteză. Orice critică, inutilă, în contextul în care poeta, mexicană fiind, lipseşte din ecuaţie. E redundantă remarca conform căreia cronica de literatură străină nu a avut niciodată la noi – şi probabil nu o să o aibă vreodată – aceeaşi autoritate ca cea românească. Cu atât mai puţin dacă vorbim de poezie.

E foarte dificil să polemizezi pe marginea unui volum de poezie care se pretinde a fi o traducere şi care în mod atât de evident e scrisă sub pseudonim de însuşi traducătorul poemelor. Trebuie însă să deconstruim convenţia lecturii şi să operăm pornind de la prezumţia că presupusa autoare e doar o jucărie literară: o simplă căutare pe Google confirmă că Adriana Carrasco nu posedă o biografie, nu e de găsit nicăieri, pe scurt, nu există.

Ne oprim puţin asupra acestui aspect, şi anume: de ce şi-ar scrie un poet cunoscut al cincilea volum sub pseudonim? Concluzia imediată ar fi dedublarea pessoană şi exerciţiul ludic al identităţilor: asumându-şi o biografie şi-un imaginar străine, poetul face dovada abilităţilor tehnice. E de notat. Însă nu e de ignorat tocmai faptul explicat anterior, anume că un volum de poezie străină apărut în traducere e practic intangibil. Singura linie de abordare ar reprezenta-o calitatea traducerii, care în lipsa textului original nu poate fi nici demonstrată, nici demontată. Astfel încât, în faţa acestei convenţii, critica nu are nimic de comentat. E o strategie excelentă de evitare a responsabilităţii pentru propriile texte; atribuite unui poet îndepărtat, cu o biografie nebuloasă şi imposibil de contactat, textele, chiar dacă nu se sustrag criteriului calitativ, scot autorul de sub focurile criticii, pot fi puse în paranteză şi repede uitate ca o apariţie întâmplătoare.

Întregul volum e străbătut de sentimentul unei ratări fabuloase, romanţate forţat, patetice prin pozele voit antipatetice, sau mai degrabă de-un patetism cool şi asumat, la fel de inconsistent.

Schema martirajului şi a autoflagelării este, aici ca şi în Cobalt, o obsesie la care se face apel constant: „eu sunt copilul cutremurului/ cea expulzată direct dintre dărâmături“, „am fost programată de la naştere/ să fiu victimă”. Autocompătimirea, violenţa gratuită, pozele à la Bolaño construiesc un imaginar deşertic, astfel încât singura care se transmite e o suferinţă epurată, artificială până la capăt, lucru evident din însuşi proiectul de depersonalizare al volumului. Mutaţia de la poezia autobiografică şi înlocuirea eului imediat cu o instanţă străină şi exotică, o poetă mexicană, eşuează tocmai în măsura în care nu aduce o schimbare de stil, viziune sau imaginar faţă de volumele anterioare ale presupusului traducător. E ca şi cum Claudiu Komartin, schimbându-şi numele în Adriana Carrasco şi adresându-se congenerilor pe nume inventate, ar rescrie Cobalt cu aceeaşi înverşunare monocordă şi egocentristă. Cu toate că proiectul cărţii se lasă văzut încă din primul text, şi anume schiţarea trăsăturilor unei întregi generaţii, a dezmembraţilor: „arunc înapoi/ către lume flaconul ăsta cu acid/ care-a desfigurat o generaţie întreagă”, atitudinea generală este aceeaşi: martirajul şi contemplarea sterilă a propriei condiţii sunt singurele care contează.

La nivel de limbaj poetic, primează metaforele carnale, ostentative prin cinismul jucat cu care sunt aruncate în text: „o tăietură frumoasă un balet sadic încerc/ de câteva zile să opresc sângerarea un şerveţel două/ trei o rolă întreagă ca pentru orice-nceput“, „foie gras din ficat de om/ dezmembrat”, dublate de-o autoreferenţialitate exasperată, un discurs în gol despre marii poeţi necunoscuţi ai Mexicului, „poeţii descreieraţi pe care-i/ iubesc” – din rândul cărora, se înţelege, şi Adriana Carrasco face parte –, o schemă epuizată deja de Roberto Bolaño în proză:

Doar pentru a duce mai departe intertextul, în Nazi Literature in the Americas, volumul dedicat unei generaţii de poeţi sud-americani ficţionali, Bolaño relatează cazul Irmei Carrasco, o poetă mexicană născută în 1910 care prezintă multe similarităţi cu Adriana. Însă discuţia despre influenţe intertextuale îşi pierde orice relevanţă în faţa convenţiei auctoriale: dacă Adriana Carrasco ar exista într-adevăr, nu ar putea fi alter-egoul Irmei. Astfel încât toată construcţia volumului capătă coerenţă numai dacă se admite farsa originară.

Manifest şi testament deopotrivă, volumul îşi epuizează mizele pe repede-înainte: totul e „mort”, „scârbos”, „uleios”, „disperat”, „murdar” sau „incurabil”, fiecare vers anunţă o apocalipsă, psihoza e servită grosier şi previzibil: „nici soarele de tablă zimţată, ruda făţarnică/ cu gândul doar la banii de-nmormântare/ nici fruntea izbită de mese când/ în subsoluri întâlneşti oameni înjosiţi şi distruşi/ carne macră pentru imbecilii de la butoane/ nici carotida secţionată împroşcând/ confetti sub mâinile unui dirijor cu porniri sadice”, „cu minţile rătăcite, cu maţele frecate […] maţele se scot şi/ se pun în lighean”, iar agenţii dezastrului sunt împinşi într-o zonă vagă, inaccesibilă, ca şi cum trauma originară ar lipsi cu desăvârşire. Vorbim, practic, de un măcel al găinilor: sânge peste tot, dar nicio tragedie.

Când nu e declamată patetic, suferinţa e transfigurată în spectacol. Prezentată ca fapt divers, moartea nu e scutită de blood & gore: „încă un om s-a aruncat azi sub roţile metroului/ simplu ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de palme/ am văzut sângele scurs printre şine coborând/ prin conductele ruginite ale unui oraş ruginit“. Total de acord că, în dozaj optim, aceste trăsături alcătuiesc formula clasică a douămiiştilor. Însă nici cei mai buni din ei nu sângerau în fiecare text: derapajul corporalităţii, dublat de daltonismul privind propria scriitură fac ca textele să fie irespirabile. Obsesia mexicanei pentru neoexpresionismul autohton este una patologică.

Deşi joaca cu identitatea auctorială face din carte un exerciţiu interesant şi lăudabil, el trebuie să se reflecte, dacă nu la nivelul imaginarului, cel puţin la nivelul instrumentarului poetic. Iar el nu produce nicio mutaţie în peisajul poetic actual, astfel încât Dezmembraţi rămâne, în definitiv, un eşec.

_________

* Adriana Carrasco, Dezmembraţi, traducere în limba română de Claudiu Komartin, Editura Casa Max Blecher, Bucureşti, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Claudiu KOMARTIN – Piolet

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.

Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.

Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede,  gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.

Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.

Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Claudiu KOMARTIN – Komartin. O genealogie (după John Robert Colombo)

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

1.

Stră-străbunicul meu era țapinar

prin pădurile din

Transilvania habsburgă.

Prindea buștenii cu căngi

și frânghii și îi ducea în jos,

pe râu, până când într-o zi

a cunoscut o fată austriacă

deșteaptă și educată

care nu prea era de nasul lui.

Au avut împreună trei fiice

și un băiat. Cândva înainte

de 1900 s-au hotărât

să coboare-n Regat.

Nu știu ce-a fost în capul lor.

2.

Singurul lor fiu, muncitor

într-o uzină interbelică

din Craiova, s-a însurat cu Suzana,

despre care și azi se

bănuiește că ar fi fost evreică.

Dacă era așa, a păstrat foarte bine

secretul. Străbunicul

era un bărbat dur și își ieșea ușor

din fire. Cel puțin așa și l-au

amintit, multă vreme, cu toții.

3.

Pe băieții lui nu cred să-i fi

îmbrățișat vreodată.

Dacă unul dintre ei vorbea

la masă neîntrebat sau doar

scăpa furculița din mână,

răsturna masa și-i lua pe toți la omor.

Așa erau vremurile, adaugă

în capul meu o voce de om

bătrân și blazat.

4.

Bunicul s-a născut la Craiova

era blond și zvelt și a făcut carieră

ca dansator.

A murit înainte să împlinească 40,

doborât de un glonț într-o pădure

asemănătoare acelora

pe care bunicul lui le știa

foarte bine. De împușcat

l-a-mpușcat prietenul cel mai bun,

care-a murit și el după câteva luni.

Atunci au înțeles Komartinii

cum e când vânătorul devine

vânat.

5.

Bunicului din partea mamei i se

Spunea în satul ăla sărac din sud

„al lu’ Tătaru”. Pe Tătar nu și-l

mai amintește nimeni de mult,

dar când am ajuns la Istanbul

toți bărbații trecuți de 60

pe care-i întâlneam

jucând table și bându-și

tacticoși ceaiul la câte o

măsuță de pe malul Bosforului

semănau al naibii de bine cu el.

6.

La bătrânețe era omul cel mai

elegant din tot cartierul. Femeile

se pierdeau când le saluta în

drumurile matinale spre piață,

în costumul lui aranjat perfect,

cravată, butoni auriți,

cu mustața lui tunsă perfect,

cu pantofii lustruiți ca ai unui

wiseguy din Goodfellas.

Nici el nu știa cum se pronunță

exact numele ginerelui său,

și apoi al nepoților, așa că

îmi puteți spune cum vreți,

dacă e Komartín sau Komártin,

asta mă lasă rece.

7.

Taică-miu blond, cu ochii

albaștri, rebel adus cu picioarele

pe pământ de o școală militară

severă, mama brunetă,

cu păr ondulat și trăsături

orientale, când era tânără

se prezenta drept Cora Vaianis

și povestea că-i născută

în Salonic.

L-a visat pe tata în noaptea

de Sânziene, iar când

bărcile li s-au întâlnit pe

lacul din Cișmigiu, a știut

că-i mâna sorții la mijloc. Avea

19 ani. A aflat ea mai apoi

în ce s-a băgat.

8.

Născut în București, crescut

într-un cartier proletar

pe atunci mai nesigur și violent,

uneori mă simt aproape de

Marmara, de Anatolia,

de Insulele Prințeselor,

alteori de Viena și de

Karintia, de Lacul Amara,

de Dunăre,

câteodată de amintirea

Pădurii Nebune.

Mi-a fost mereu bine

sub Tâmpa și la Sibiu, dar

am fugit ca de dracu

de Pietricica. N-aș fi avut

motive serioase și totuși.

Niciodată un Komartin n-a

fost așa de speriat de o

pietricică.

9.

În vinele mele curge

când mai repede, când

mai încet, un sânge

de ungur, de austriac,

de valah, de tătar.

Câteodată se amestecă

și ies niște-ncurcături

de mai mare frumusețea.

10.

Dacă asta înseamnă să fii român,

atunci sunt român și

până la urmă

poate c-o fi vreo rațiune în asta.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

CLUBUL DE LECTURĂ INSTITUTUL BLECHER

Clubul de lectură „Institutul Blecher” a pornit în septembrie 2009, mai exact pe 20.09.2009,  la aniversarea, aproape trecută cu vederea în spațiul public românesc, a centenarului Max Blecher. Inițiativa a aparținut unui poet (Claudiu Komartin) și unei graficiene (Ana Toma), care, în cei cinci ani și jumătate care au trecut, au rămas devotați unui proiect necesar în momentul apariției și în perioada care a urmat. Bucureștiul nu avea parte de prea multe evenimente publice care să aibă în centru literatura contemporană (seria „Poeticile cotidianului”, continuată pentru scurtă vreme prin „Ateliere relaționale”, proiectul foarte bine gândit și condus de Răzvan Țupa, a ținut din 2005 până în 2010). Ne-am propus, așadar, de la bun început să derulăm o serie de întâlniri care să-i aibă în prim-plan pe scriitorii cei mai valoroși și mai activi ai momentului, dar și pe tinerii încă nedebutați, alăturarea lor fiind foarte importantă – știam, după experiența cenaclului „Euridice” de la începutul deceniului, cât de importante pot fi acestea pentru poeții și prozatorii aflați în perioada căutării propriei voci și a „diferenței specifice”.

Încă de la prima ediție, la ședințele Institutului Blecher au participat peste o sută de autori tineri, printre invitații noștri numărându-se destui autori consacrați, a căror participare la edițiile clubului de lectură a cântărit foarte mult. Prezența lor alături de tinerii autori de la „Blecher” a reprezentat, în unele cazuri, o reală șansă pentru o falangă în curs de afirmare, însă lipsită în multe cazuri de repere ferme și de lecturi „la zi” într-o lume tot mai atomizată, în care o serie de autori esențiali erau cunoscuți mai degrabă din auzite, citiți răzleț prin antologii sau din povești și anecdote liricizate cu iz de Muzeul Literaturii Române. Astfel, tinerii care au citit la Institutul Blecher au luat contact, în multe cazuri pentru prima oară, cu un alt fel de a face, de a citi și de a se vorbi despre literatura contemporană. Radu Aldulescu, Ionel Ciupureanu, Octavian Soviany, Constantin Abăluță, Angela Marinescu, Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Ioan Zubașcu, O. Nimigean, Nicolae Coande, Simona Popescu, Ioana Ieronim, Paul Vinicius, poetul britanic Stephen Watts sau clasicul american Jerome Rothenberg au fost prezențe care au dinamizat lucrurile și au stabilit punți între scriitorii în curs de afirmare la începutul secolului și nume importante ale literaturii ultimelor decenii.

De aici, povestea a continuat firesc, de la un sezon la altul (sezoanele Institutului Blecher fiind două în fiecare an, toamna și primăvara), până la ediția 100, care a avut loc în Cafeneaua „Tramvaiul 26” (gazda noastră începând din februarie 2013), ediție specială, care a adunat, sub titlul blecherian „Perfecta inutilitate a acestei zile splendide”, 20 de poeți contemporani care au citit într-un maraton poetic de-a lungul a aproape trei ore și jumătate, într-un local neîncăpător, în care s-au făcut auzite vocile unor poeți deja confirmați, precum Cosmin Perța, Teodor Dună, Domnica Drumea, Miruna Vlada sau Mugur Grosu, alături de foarte tinerii Radu Nițescu, Laurențiu Ion, Anca Bucur, Cristina Alexandrescu, Natasha Grama, Anastasia Gavrilovici, Horia Șerban, Costel Onofraș și Cătălina Suditu.

 

*

Costel ONOFRAŞ

 

onofras

Costel Onofraș (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Happy Elbow Friends

  1. this blue world

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate
în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi
benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

frica de trenuri și melodia asta pe repeat. vreo trei săptămâni
plângi pentru că nu vrei să fii singur în cameră. vrei să pleci noaptea
pe stradă, vrei să ai o cățea pe care s-o cheme carrie. să fie cald și să citești
afară se aude apocalipsa românească. poezie suedeză. discursurile mamei

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți
și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri
până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie
un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

& asta e dovada noastră de nebunie, de charlie sau de gingsberg.

singurul lucru care mă liniștește acum
sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz
cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

  1. charge

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe
asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa
în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye
uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

felul nostru de a privi lumina de pe stradă ușile închise noaptea am văzut o femeie cum aștepta pe banca din fața parcului pumnii pe care îi dai în masă când ești nervos de ce ne-am dus pe dianei patru recunoaște că-ți plac poveștile despre psihopați se purtau ceasurile albastre când erai tu printr-a patra conceptul de poezie optzecistă îmi face rău să văd copii cu mâinile legate la spate când vine în cameră și stinge lumina dormi băi securistule dormi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce
trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri
ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze
în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu
eu, frankenstein

  1. new york morning

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele
când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi
vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta
încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe
semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

(un plan concret şi foarte fix)

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea
mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind
pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

într-un cărucior pe plajă.

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii
& poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:
zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo
în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi
cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare
aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă

*

Cătălina SUDITU

suditu

Cătălina Suditu (n. 1997) este elevă la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

cea mai puternică armă

printre respirații
câmpuri de
floarea soarelui umede
și autostrada care
aduce aproape

ne vom preface
și după un timp va veni
de la sine

mașina verde rotindu-se
cu o viteză constantă
moleșeala de vară zgomotele
pe care nu le putem
auzi decât întinși
pe spate

e o piele catifelată în care
ne îmbrăcăm împreună femei
cu gurile strâmbe mimând
afecțiunea

până la urmă asta
rămâne cea mai puternică
armă

și eram mici și eram slabi și ne-ntrebam

când vor cădea naibii avioanele alea
și eu dintre toți mi-am dus prima jucărioara în buncăr
și am îmbrățișat-o pe mama
și am stat o vreme așa       cu burțile lipite
cu sânii lipiți
și ni se prelingea lapte pe piele
și laptele era tare negru
și am țipat
și mama mi-a spus să stau liniștită
și
am stat liniștită
o vreme.

******

o vreme am crezut că de aici vine salvarea

din mișcările simple pe care nu le ducem la capăt

sau dintr-o călătorie cu trenul

doar de dragul de a auzi babe vorbind despre moarte

copii strigând după dulciuri controlorul

urlând că fără bilet nu se ajunge

departe

și cine zice că nu-i adevărat

la șaptâșpe ani te poți urca pe un bloc

și spune că ai atins everestul

 

*

Horia ŞERBAN

horia

Horia Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Amintiri din Sanatoriul Berghof împreună cu Gabi

I

  1. a)

    știam că până la urmă vom ajunge aici

    dar e mai bine

    sunt mult prea obosit și-așa

    b)

    camera bântuită de o liniște densă

    iar noi priveam cele 30 de pastile albe aruncate pe masă

    mica distanța ce se întindea

    înaintea noastră

    nu era deloc verosimilă

    c)

    în fața inefabilului

    aș fi vorbit toate nimicurile

    dar pastilele mă priveau insistent

    cu ochii unor pisici înfometate

    d)

    niște pisici care-și vor mânca stăpânul

    după ce acesta va muri

    și nu vor mai avea nimic altceva

    e)

    ne-am înghițit fiecare grămăjoara lui

    ea cu vin alb

    eu cu lapte rece

    dimineața începea să capete acea nuanță

    vineție

    urma să fie o zi însorită

    sau cine poate ști

    f)

    gabi a fost prima care și-a pierdut cunoștința

    tremura desculță pe podea

    și încerca să prindă covorul

    între degetele de la picioare

    își dădea ochii peste cap

    iar părul îi intra în gură cu fiecare

    efort pe care-l făcea

    ca să mai respire

    g)

    pe mine umbra m-a lovit în spate capului

    abia după câteva minute

    am căzut de pe canapea

    și m-am lovit de scaun

    degetele ei lungi

    păreau să caute în continuare

    ceva printre firele covorului

    g’)

    am văzut cum orașul se inundă

    o mașină albă și zgomotoasă

    s-a oprit

    în fața geamului

    h)

    am închis ochii

    h’)

    mă cufundam în podea

    era tare și simțeam o durere

    surdă cum arde mocnit

    în pieptul meu

    durerea există

    și cu ea

    exist și eu

    precum cerul vinețiu

    bălțile

    și păsările care se bălăcesc în ele

    i)

    când m-am trezit eram legat

    de mâini și de picioare

    aveam pulsul scăzut și mi-era frig

    prea multă piele prea multă piele prea multă piele

    prea multă piele

    i’)

    îmi decojeam straturile de piele una câte una

    le împătuream le ascundeam sub pernă

    și repetam mișcarea

    j)

    umbra m-a izbit din nou

    iar când m-am trezit

    totul radia bucurie

    k)

    deja mă obișnuisem cu fantomele

    care treceau să mă viziteze zilnic

    trăgeau draperiile

    îmi puneau niște pastile

    și un pahar cu apă pe noptieră

    apoi plecau

    mă lăsau în pace dacă tăceam sau dacă priveam în altă parte

    m)

    în a șaptea seară am căutat-o pe gabi pe sub cearșafuri

    o auzeam plângând zgomotos

    dar mereu apăreau alte cearșafuri pe care

    trebuia să le dau deoparte

    pielea mea începea să crească la loc

    era prea multă

    iar gabi plângea în continuare

    n)

    când numești un sentiment

    sentimentul dispare

    un fluture s-a așezat pe măsuța de lângă pat

    stătea printre fâșiile de lumină

    proiectate de transperante

    a mișcat puțin din antenuțe

    apoi a zburat

    n’)

    i-am spus și lui gabi de fluture și mi-a zâmbit

    o)

    de atunci nu am mai văzut niciun suflet

    p)

    furnicile au început să iasă din pereți una câte una

    iar peștii de pe tavan se înghițeau între ei

    m-am învelit complet cu pătura subțire

    de sub geamuri se auzeau câini lătrând

    unul dintre ei a sărit înăuntru

    și mi-a intrat în cap

    u-yu u-yu u-yu

    stau singur în arlechinul minții

    și câinele latră

    u-yu u-yu

    q)

    tatăl deplânge

    complexitatea

    memoriei

    în capul scărilor

    când lumina se stinge

    când lumina se stinge

    r)

    până

    la

    urmă

    l-am

    văzut

    era

    acolo

    soarele

    acum

    este

    un

    ciob

    s)

    u-yu

    t)

    am luptat pentru libertate

    și acum sunt miop

    culoarul ăsta de unde vine

    și unde se întinde

    pentru totdeauna?

    u)

    azi am stat la o cafea cu erich ludendorff

    în tranșee nu mai plouă de câțiva ani

    v)

    fantomele au furat-o pe gabi când a început

    să-și smulgă părul cu ambele mâini

    înălțate deasupra capului

    confuze și amenințătoare

    urma să moară

    dar nimeni nu știa asta

    x)

    o pajiște

    crește

    în vaza

    de pe

    noptieră

    y)

    o inimă

    bate

    într-o pernă

    z)

    gabi a văzut fluturele și a început să-l alerge

    însă acesta zbura mult prea repede

    a sărit după el și l-a prins

    strângându-l în mână au rămas suspendați în aer

    am închis ochii și i-am văzut degetele lungi

    de la picioare încleștându-se în gol

    z’)

    în sanatoriul berghof este liniște de la o vreme iar eu mă plimb de unul singur pe culoare

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie cum se unduiesc în grădină

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie și nu-mi dau seama dacă nu sunt de fapt niște crengi

    în sanatoriul berghof nu mai plouă de câțiva ani

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]