Probabil cea mai provocatoare carte de studii literare românești a ultimilor ani este semnată de Anca Pârvulescu și Manuela Boatcă, profesoare la Universitatea Washington din St. Louis, respectiv Universitatea din Freiburg. Ea se numește Creolizing the Modern. Transylvania Across Empires și a apărut la Cornell University în 2022, fiind recent tradusă de Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu*. De fapt, probabil că eticheta de „studii literare” nu e tocmai exactă, întrucât volumul sfidează încadrările disciplinare clasice. Deși e ancorată deopotrivă în studiile literare prin formația Ancăi Pârvulescu și în sociologie prin specializarea Manuelei Boatcă, Creolizarea modernului rămâne un volum al cărui obiect e mai degrabă interstițial și nu seamănă cu construcțiile clasice ale niciunuia din cele două domenii menționate. Cea mai mare ciudățenie e că, totuși, acest OAN (obiect academic neidentificat) a fost deja recunoscut și salutat de cele mai importante asociații de profil la nivel internațional: volumul are deja o receptare consistentă și a primit premiul René Wellek pentru cea mai bună monografie din partea Asociației Americane de Literatură Comparată, dar și Premiul Barrington Moore pentru cel mai bun studiu de Sociologie Comparată și Istorică.

Cartea reprezintă o ilustrare excelentă a faptului că naționalismul metodologic, care a vertebrat cercetările umaniste peste un secol, nu mai poate fi valabil, luând drept teren de analiză și de teoretizare situația Transilvaniei de secol XIX-XX – din punctul de vedere al autoarelor, „una dintre regiunile cel mai puțin teoretizate ale Europei”. Semnalând limitele de acoperire conceptuală ale studiilor postcoloniale, Pârvulescu-Boatcă optează pentru o paradigmă specifică de studiu, cea a interimperialității, sugerată de contribuțiile Laurei Doyle, însă instrumentată aici în mod liber. Cadrul interimperial le permite o mobilitate extraordinară a privirii, deopotrivă din unghiul extensiilor geografice și al adâncirilor temporale, în descendența acelui longue durée lansat de Fernand Braudel. Transilvania nu e doar un teren de confruntări identitare, religioase, politice, lingvistice ale unor etnii aflate la răscrucea imperiilor (Otoman, Habsburgic, Otoman, Austro-Ungar, Rus), ci și rezultatul valurilor succesive de migrații, al istoriei sclaviei și al dependenței (semi)periferice în interiorul sistemului capitalist mondial. Pe acest fundal foarte larg se desfășoară excursul analitic al autoarelor, care face din Ion, ca prim roman modern românesc, un document important al acestor relații. Ceea ce rezultă de aici e o perspectivă amețitor de complexă prin exhaustivitatea documentară, prin acuitatea observațiilor (care merg întotdeauna la țintă), dar mai ales prin optica palimpsestică: Pârvulescu-Boatcă izolează cutare detaliu din realitate sau din operă și îi expun toate sedimentele istorice, politice, economice, așa cum un entomolog radiografiază toată evoluția speciei – și structura biotopului – atunci când se uită la o insectă.

Un atare mod de a reciti Ion îl face aproape de nerecunoscut, însă amănuntele reținute au, toate, fundamente în text și e aproape neverosimil că critica românească autohtonă nu le-a observat sau le-a marginalizat sistematic. Cred că nu e o exagerare să constați că Creolizarea modernului e unul dintre cele mai spectaculoase cazuri de relectură a unei opere clasice din întreaga literatură română. Cum procedează, propriu-zis, autoarele? Fiecare din cele șapte capitole decupează un nod problematic al romanului și îi desface toate firele geografice și istorice, pornind de la premisa foarte îndrăzneață (dar din nou, evidentă, dacă stai să te gândești puțin) că Pripasul-Prislopul imaginar-reale nu reprezintă zone abstrase sistemului mondial, în accepțiunea lui Wallerstein, ci spații imposibil de explicat în afara releelor globale care le traversează: „Transilvania era pe deplin – chiar dacă asimetric – integrată în economia mondială capitalistă. «Înapoierea» constituie rezultatul integrării ei inter- și transimperiale ca periferie agricolă”. 

Acest postulat inițial irizează tot discursul OAN-ului, care își păstrează până la final indecidabilitatea între mai multe formule, mutând aproape insesizabil reflectorul de pe un obiect al investigației pe celălalt: un studiu al lui Ion adnotat politic, economic și lingvistic, o istorie globală a Transilvaniei documentată prin Ion, respectiv o pledoarie pentru Transilvania ca sit central al interimperialității, fără de care conceptul va fi greu de citat de acum înainte în teoria internațională. Nu pot reda aici întreaga complexitate a cărții, mă rezum la a reține câteva mostre ale acestei analize multi-focale: problematica „iubirii față de pământ” din Ion capătă intensitățile mistic-erotice pe care le-a observat toată lumea nu datorită „excepționalității” personajului, ci datorită unei memorii (colective) interimperiale, jalonată de problema iobăgiei și a împroprietăririi țăranilor, dar și de nostalgia proprietății: ca apărătoare a extremității estice a Imperiului Habsburgic, țărănimea din Transilvania fusese răsplătită de Maria Tereza cu pământ înainte de jumătatea secolului XIX. De proprietate e legată și condiția de cetățean activ al lui Ion – și Pârvulescu-Boatcă realizează un excurs extrem de interesant cu privire la dreptul la vot în Imperiul Austro-Ungar.

Cartea e și o excelentă reflecție cu privire la conflictele etnice și rasiale în Transilvania, iar Ion oferă – din nou – un ecran foarte vast de speculație. Cârciumarul Avrum e prin excelență „străinul”, cel responsabil simbolic pentru sărăcirea sătenilor, pentru că structura burgheziei românești e diferită față de cea occidentală: dacă în Vest rețelele comerciale sunt indigenizate, „la periferia estică a Europei, a cărei clasă capitalistă se suprapunea, în mare parte cu vechea nobilime, apariția unei noi burghezii reprezenta o amenințare politică la adresa vechii elite. Astfel, comerțul a rămas domeniul negustorilor percepuți drept «străini» – evrei, dar și germani și armeni în Polonia, bulgari și greci în România”. Din această cauză, creditul lui Ion de la o bancă românească (Someșana) nu e problematic, în timp ce „familia Herdelea e ruinată de un credit luat de la o companie evreiască”. Romii lăutari din celebra scenă a horei sunt priviți din unghiul istoriei lungi a sclaviei, din cel al plasării lor în afara sferei muncii, dar și ca indicatori foarte exacți ai ierarhizării etnice din interiorul Imperiului: „Criticii literari s-au concentrat pe oprimarea populației românești din Transilvania în Ungaria dualistă, uneori în relație cu minoritatea germană, luând rareori în considerare câmpul etnic și rasial constituit din unguri, români, germani, romi, evrei și armeni (…) Însă romii din textul lui Rebreanu perturbă radical narațiunea oprimării românilor. Oricât de oprimat ar fi Ion, el poate să fie violent, fizic și verbal, față de lăutari”. În fine, cartea reprezintă și o reflecție asupra dinamicilor de gen, asupra violenței domestice – cu Ana ca figură a tăcerilor și a elipselor narative, al cărei viol critica autohtonă nu l-a comentat niciodată –, asupra politicilor religioase și mai ales asupra tensiunilor lingvistice.

Probabil că cel mai consistent capitol, a cărui problematică inundă întregul volum, se referă la raportul dintre poliglotismul ideal postulat de Acta Comparationis Litterarum Universarum, revista fondată de Hugó Meltz la Cluj, și interglotismul real, ca scenariu de confruntări între cele șase limbi ale etniilor imperiului (română, maghiară, germană, idiș, romani și armeană), în condițiile maghiarizării ca program imperial după 1868. E, din nou, aproape incredibil cum a fost trecută cu vederea textura poliglotă a lui Ion, o carte scrisă de un autor el însuși extrem de interesant din unghiul identităților culturale multiple, asupra cărora nu mai insist aici. Pârvulescu-Boatcă identifică în roman cuvintele așa-zis „străine”, recontextualizându-le în planul mai general al operei, sesizează blocajele lingvistice dintre personaje, în fine, refac unul dintre scenariile cele mai puternice ale romanului, cel puțin la fel de puternic precum cel ilustrat de problema pământului la Ion: aspirația spre un monoglotism etnicist, exprimată cel mai bine de destinul lui Titu Herdelea și de negocierile dintre celelalte personaje intelectuale ale satului. Perspectiva lui Herdelea pare să rezoneze cu metadiscursul auctorial din debutul romanului. Privirea rece și detașată de care a făcut atâta caz critica e, în fond, o privire cadastrală, de luare în posesie prin toponime românești a unui spațiu cu o istorie interimperială.

Deși conceptele cu care lucrează cartea (creolizare, interglotism, hibriditate) sau spațiul interstițial în care își plasează obiectul pot părea abstruse publicului românesc, ea cucerește printr-un discurs direct, în care raportul dintre detaliu și legitatea globală e aproape poetic gestionat. Uneori, capitolele construiesc teoretic în jurul câte unei anecdote, debutează sau se încheie cu câte o imagine reprezentativă, nu lipsită de o ironie discretă. În logica înțelegerii satului ca un nod al sistemului mondial pentru care pledează, autoarele cred că n-ar fi fost chiar atât de rău dacă Rebreanu ar fi luat în seamă cererea lui Ion Boldijer, prototipul real al lui Ion, de a primi compensație financiară pentru capitalizarea imaginii lui în operă: „Rebreanu prezintă anecdota scrisorii lui Ion drept material de comedie, efect adesea asociat cu metalepsa. Cât este de amuzant că Ion Boldijer, purtătorul real al istoriei iobăgiei, a problemei pământului și periferalizării, vrea ca intelectual de clasă mijlocie să împartă cu el profitul romanului transformat în produs capitalist?”.

Dincolo de cariera ei internațională, care se pare că o duce bine, sper ca această carte inovatoare din toate rațiunile expuse mai sus să ofere un imbold serios studiilor literare românești și, de ce nu, să ajungă la un public tânăr instruit să creadă că nu mai trăiește în același sistem-lume cu cel al cărților pe care e obligat să le citească.

* Anca Pârvulescu, Manuela Boatcă, Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor, traducere din limba engleză de Ciprian Șiulea, revizuită de autoare, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2024, 250 p.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 55-56]