Unul dintre cele mai remarcabile romane din ultima perioadă a apărut anul acesta la Editura Fractalia și e semnat de Sașa Zara. Dezrădăcinare * are peste 400 de pagini (scris mic) și se citește cu interes de la un capăt până la altul datorită acuității extraordinare a scrisului autoarei, o acuitate greu de precizat dacă vrei să ocolești cu orice preț recuzita de termeni clasici precum „talent”, „profunzime”, „vizionarism”.
Citește în continuare →
(Anchetă cercetători, eseiști, critici literari – continuare)
*
Mihai Ene
Literatura trebuie să fie un spațiu al dialogului, cunoașterii celuilalt și influențelor reciproce
Cultura română în general și literatura română în special au fost dintotdeauna spații foarte permeabile. Fără o tradiție proprie, originală și organică – oricât s-ar fi străduit G. Călinescu să demonstreze contrariul, tradiția autohtonă se constituie exclusiv prin imitația diverselor modele și mode exterioare, în salturi și eteroclit – literatura română a primit mereu influențe, a fost permanent deschisă spre orizonturile înspre care o îndreptau diverși scriitori sau grupări culturale. De la generația pașoptistă și până în contemporaneitate, indiferent de condițiile socio-politice, scriitorii români au privit mereu în exterior: înspre literatura franceză și germană în secolul XIX, dar și cea italiană uneori, înspre cea anglo-americană din ce în ce mai mult în secolul XX, culminând cu generația optzecistă, dar și spre alte spații considerate altădată drept exotice, precum America Latină, mai ales după valul de scriitori care a cucerit Occidentul european în a doua jumătate a secolului trecut. Dacă în deceniul șase modelul cultural impus de la centru și, din nou, din exterior, a fost cel sovietic, puternic amprentat ideologic, deschiderea din deceniile următoare, în ciuda revenirii cenzurii, a însemnat o nouă racordare cu modelele occidentale, de la cele teoretice, dominate de structuralism și semiotică, și până la cele romanești, dominate de ariditatea programatică și experimentele Noului Roman Francez, pe de-o parte, și fantasticul exotic și luxuriant al prozei sud-americane.
Citește în continuare →
E și în același timp nu e surprinzător faptul că una dintre cele mai importante cărți de teorie din ultimele decenii, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu a lui Fredric Jameson1, n-a fost tradusă până foarte recent. Inițiativa de a reda o carte esențială câmpului intelectual autohton aparține meritoriei edituri a Universității Lucian Blaga din Sibiu și traducătorilor Alex Văsieș și Vlad Pojoga. Ultimul este și foarte tânărul director al editurii recent rebranduite, sub egida căreia s-au mai tradus în aceeași serie teoretică titluri importante de Patricia Hill Collins și Franco ʽBifoʼ Berardi – iar anunțat e un volum de eseuri semnat de Galin Tihanov.
Citește în continuare →
E foarte bună, trebuie spus de la început, ideea Editurii Polirom de a iniția o întreagă colecție de biografii romanțate dedicate celor mai importanți scriitori români. Nu numai că asemenea demersuri normale în alte literaturi lipsesc din câmpul autohton, dar probabil că e nevoie mai mult ca niciodată de reconstruirea legăturii dintre scriitorii clasicizați și public. Nu cred că e vreun secret pentru cineva faptul că școala a contribuit în mod decisiv la această alienare, unde studierea structurilor intrinseci ale textului a făcut ravagii și unde biografia a fost alungată din sfera studiilor așa-zis temeinice, odată cu contexte întregi de producere a literarului. Când s-a făcut biografism la clasă, el n-a depășit un nivel caricatural, menit să reducă raportul dintre scriitură și viață la câteva clișee deterministe. Cultura neomodernistă emergentă în anii ʼ60, care separa în mod radical omul de operă – consolidată apoi de (post)structuralismul ce excludea autorul ca agent al textului – a alimentat și ea acest scepticism față de biografism, deopotrivă în învățământ și în mediul literar. Printr-un soi de revival romantic, șaizecismul a consfințit mitul scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere – mit nedepășit complet nici de optzeciști, în ciuda manifestelor biografiste, și rămas dominant la nivel școlar până azi. Un soi de elitism alimentat de religia esteticului despre care vorbea Mircea Martin a făcut ca în cultura critică și școlară românească scriitorii să fie priviți drept personalități fără ideologie și fără biografie, ireductibili la economia concretă a trupului și a prezenței sociale.
Citește în continuare →
Nu cred că se poate vorbi nici de o criză a literaturii, nici de o criză a studiilor literare. „Crizele” sau „morțile” postulate zgomotos țin de o retorică deja devenită clișeu a câmpului cultural din ultimul secol – cu rădăcini încă mai vechi. Dimpotrivă: cred că trăim într-o perioadă de efervescență a studiilor literare – și a umanioarelor, în general – datorate trecerii dinspre civilizația print-ului spre o cultură digitală. E evident că o asemenea mutație fundamentală provoacă șocuri culturale majore, care fac ca polarizările dintre actorii mai tradiționaliști și cei mai progresiști ai câmpului cultural să pară mai acute, însă probabil că lucrurile se vor stabiliza din mers.
Citește în continuare →
În cursul ultimelor decenii s-a pus în discuție la nivel global statutul studiilor literare din cel puțin două puncte de vedere: pe de o parte, acestea ar ilustra o criză de autonomie a disciplinei, din moment ce discursul lor suferă exponențial de forme de contaminare ideologică. Studiile de gen, postcolonialismul, New Historicism-ul („studiile culturale”, după o sintagmă consacrată în context autohton) n-au făcut decât să amplifice o tendință anunțată deja de Noua Critică franceză în anii ʼ60. Această presupusă autonomie a disciplinei a devenit și mai greu de apărat odată cu emergența, în ultimul deceniu, a studiilor cantitative, a căror predilecție spre experimentul științific și spre practici computaționale face și mai greu de recunoscut limbajul tradițional al cercetării literare –, dar și de instrumentarea materialului literar în domenii precum cognitivismul, medicina sau dreptul. Pe de altă parte, o criză a studiilor literare a fost subsumată crizei instituționale a disciplinelor umaniste în ansamblul lor, care tind să fie evaluate tot mai mult din unghi antreprenorial, inclusiv în instituții care păreau să le asigure până recent integritatea: universități, centre de cercetare, muzee etc.
Citește în continuare →
Deși sintagma de world literature studies a circulat în mediile de specialitate în ultimele două decenii – asociată cu nume precum Pascale Casanova, David Damrosch, Franco Moretti sau Emily Apter –, o dare de seamă asupra posibilităților și a limitelor disciplinei nu s-a aflat până acum pe agenda cercetării la nivel internațional. Cel puțin până la volumul Literature and the World, apărut recent în colecția Literature and Contemporary Thought a editurii Routledge*. Autorii lui, Stefan Helgesson (Universitatea din Stockholm) și Mads Rosendahl Thomsen (Universitatea din Aarhus) nu sunt doar observatori ai fenomenului comentat, ci sunt, la rândul lor, semnatarii unor contribuții importante în domeniu: Stefan Helgesson este coordonatorul unui proiect – ale cărui rezultate au apărut recent la Bloomsbury Academic – despre dinamica vernacular-cosmopolitan în literatura mondială, iar Mads Rosendahl Thomsen este autorul volumului Mapping World Literature (2008), care își propunea să nuanțeze raportul hegemonic dintre literaturile centrale și cele (semi)periferice – instrumentat de majoritatea teoreticienilor sus-menționați prin conceptul de „sub-centre temporare”**.
Citește în continuare →
Din seria elucidărilor documentare cu care ne-a obișnuit Marta Petreu în ultimii ani face parte și cel mai recent volum al autoarei, Blaga, între legionari și comuniști*. Deși acuzațiile cu privire la încadrarea filozofului într-una din cele două ideologii extremiste n-au depășit totuși o zonă mai degrabă zvonistică a vieții literare și un anumit tip de studii îndoielnice ca mize și ca etică a cercetării, clarificările meritau, fără îndoială, făcute.
Citește în continuare →
Într-un articol incitant din „Dilema veche” de acum 10 ani („Un zmeuriș fără poteci”, nr. 383, 16-22 iunie 2011), Sanda Cordoș compara programele școlare din ultimul secol din unghiul deschiderii lor față de fenomene contemporane, ajungând la concluzia că „programa actuală este cea mai conservatoare, neîndrăznind să aducă în uzul elevilor literatura actuală”. Revista „Vatra” readuce pe tapet această problemă, recurentă în spațiul public și în mediile de specialitate, invitând la o reflecție sistematică și ceva mai concretă cu privire la prezența literaturii din ultimele decenii în școli. Am încercat să invităm specialiști din toate generațiile care cunosc curricula școlară, dar sunt familiarizați, în același timp, cu fenomenul literaturii contemporane. Dosarul se încheie cu o serie de abordări proaspete ale literaturii contemporane propuse de tineri exegeți.
Citește în continuare →
Ca o apariție importantă ar trebui întâmpinat volumul lui Cosmin Ciotloș despre Cenaclul de Luni, un fenomen pe cât de prezent în discuțiile literare sau în istoria recentă, pe atât de insuficient studiat. Printr-un mecanism oarecum normal, mitologizarea timpurie a grupului a atras după sine timorarea comentatorilor veniți din afara sa. Cu excepția volumului lui Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generația optzeci. Poezia – bine documentat și încercând și el să recupereze ceva din fenomenul viu al mișcării –, puține au fost reevaluările venite dinspre autori care să nu fie și protagoniști ai generației. Cele două volume de construcție despre poetica generației – Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, respectiv Aisbergul poeziei moderne de Gheorghe Crăciun –, cu toată bătaia lor conceptuală mai lungă, admirabilă în fond, pot fi suspectate de un anumit partizanat care făcea ca istoria literaturii române (și poate chiar a fenomenelor internaționale, în cazul lui Crăciun) să fie privită prin ochelari optzeciști.
Citește în continuare →
revistavatra.org 