Ion Pop – 80

Al. CISTELECAN

Ferestrele deschise ale lui Ion Pop*

Două mari vârste poetice are (uneori simultan) Ion Pop: una blagiană și una bacoviană. Asta însă doar privind lucrurile dintr-un avion critic pilotat de Franco Moretti. La aterizare se vede numaidecât că prin prima vârstă abia dacă adie o boare blagiană iar din cea bacoviană au pătruns numai fiorii unei tematici ce trag după ea o scriitură mai denotativă, mai „realistă” a depresiilor (depresiunii) existențiale. Distanțele (care sunt, fără îndoială, și temperamentale) se văd imediat și în ceea ce s-ar putea numi dacă nu viziune, atunci baremi conduită poetică. E drept că în tinerețe și Ion Pop profesa o „laudă a semințelor” și a „celor ce-n veci” (și, într-un fel, o va profesa pe tot parcursul), dar în vreme ce Blaga se plimba printre mistere și călca pe rune, Ion Pop se plimbă printr-o lume ridicată pe un strat de simboluri și fiecare pas pe care-l face trezește o reverberație simbolică. Lumea lui reală e una invelată iar imanența e totdeauna transparentă, legată de un cod de simboluri care-i garantează geometria și, firește, durata. Oricât de delabrată, realitatea păstrează un potențial simbolic prin activarea căruia se salvează. (De aceea Ion Pop nu poate fi niciodată chiar bacovian: pentru că el e un  „salvator” al realelor, nu doar un reporter al apocalipsei).

Citește în continuare →

Sociologia romanului românesc contemporan (V)

II. Anchetă critici

1. După autonomia esteticului prevalentă în timpul regimului comunist după liberalizare, dar și după curentul autobiografist/autoficțional care domina proza primilor ani 2000, ar fi fost de așteptat o tot mai pronunțată atenție față de lumea socială, prezentată în toate diversitatea și substanțialitatea ei. În ce măsură această mutație s-a produs într-adevăr în evoluția câmpului literar de la noi? Credeți că e o (potențială) tendință dominantă sau măcar marcantă, sau se poate vorbi doar de o coincidență a câtorva cazuri particulare de autori și romane?

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Un arbitru al poliglotismului și al planetarismului

Profesor de literatură comparată la Harvard și director al Institutului de studii World Literature, David Damrosch este, fără îndoială, unul dintre cele mai frecventate nume ale studiilor literare de azi. Cartea lui din 2003, What is World Literature?, încă netradusă în română, dar cunoscută cercetătorilor autohtoni, punea bazele noului domeniu de studii World Literature. Sintagma nu se referă nici la corpusul total de texte ale lumii, nici la selecția capodoperelor, ci mai degrabă la o serie de metode sau practici de lectură care încearcă să deschidă orizonturile comparatismului dincolo de eurocentrism și de prezenteism. Cartea oferea cea mai elastică (dar perfect funcțională) definiție a operelor care intră în sfera de interes a World Literature: „opere care câștigă prin traducere”, care dobândesc „o viață de apoi” în cultura de adopție. Ea consacra în același timp un erudit (Damrosch stăpânește 12 limbi), capabil să se angajeze într-un tur de forță comparatist prin apelul la texte de pe mai multe continente, din antichitate până azi.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Despre politicile antagonice ale traducerilor sub comunism

Dincolo de faptul că se publică puține cărți despre literatura română de către specialiști străini, acestea aproape că nu sunt comentate în mediul cultural autohton. Ele trec neobservate sau oricum neasimilate câmpului de discuții de aici. Așa încât lamentourile periodice cu privire la faptul că literatura română e ignorată nu se soldează, așa cum te-ai aștepta, cu o atenție disproporționată atunci când cineva se apleacă, totuși, cu seriozitate, asupra ei. Așa s-a întâmplat și cu volumul lui Sean Cotter, apărut de ceva ani, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania*. Cotter este unul dintre cei mai importanți ambasadori (pentru a folosi termenul lui Pascale Casanova din Republica mondială a literelor) ai literaturii române, în măsura în care a tradus printre alții, scriitori importanți – și dificili din unghiul transferului cultural – precum Mateiu I. Caragiale (Rakes of the Old Court stă să apară în vara lui 2021), Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov și alții.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Proză de moravuri pandemice

Era aproape imposibil ca o ecuație atât de ofertantă din punct de vedere imaginar, precum realitatea pandemiei, să nu-și găsească tematizări și în creațiile artiștilor contemporani. Încă din primele luni ale lockdown-ului, trusturi de home cinema precum Netflix sau HBO au pus pe masă scenarii – realizate în genul scurt, cel mai adesea – care surprind, în tonalități umoristice sau dramatice, aspect inedite ale acestor experiențe. Doar că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori când în istorie „viața bata filmul” sau „realitatea umilește imaginația”, majoritatea acestor ficțiuni riscă să păcătuiască prin redundanță, prin stereotipie, printr-o insuficientă transpunere artistică. Astfel încât creatorii de azi care își asumă proba de a merge cot la cot cu realitatea și de a o bate pe terenul ei propriu trebuie considerați de la bun început niște temerari.

Citește în continuare →

Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (partea III)

Alex GOLDIȘ

Cui i-e frică de studiile cantitative? Despre câteva prejudecăți

E greu de spus dacă studiile cantitative sau așa-zisa platformă distant reading (cele două sintagme nu se suprapun fără rest, explic mai jos de ce) au întâmpinat în mediul cultural românesc mai multă rezistență decât alte direcții teoretice ale secolului XX. Să derulăm puțin firul importurilor. Structuralismul a fost primit cu reticențe de criticii anilor ’60-’70 și cele mai importante achiziții ale sale în discursul critic românesc s-au făcut oarecum spontan și nesistematic, sub forma unui limbaj specializat inerent epocii. Ce a urmat a fost și mai greu de digerat pentru contextul cultural autohton. Poststructuralismul aproape că nu are practicieni în România, deși adepți se mai găsesc dacă numeri cu atenție toate degetele de la o mână. Disciplinele sau direcțiile grupate în mod tradițional sub umbrela studiilor culturale – New Historicism, gender studies, postcolonialism – au rămas și ele subreprezentate, fără profesiuni de credință directe sau proiecte de anvergură. Așa încât îți vine să spui că – ținând cont de „scandalul” provocat în alte culturi și de retorica impetuoasă adoptată – paradigma distant reading nici n-a fost atât de rău primită în context românesc.

Citește în continuare →

Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (partea I)

Argument

Studiile cantitative sau practicile situate sub umbrela sintagmei de distant reading – conform unei formule celebre lansate de teoreticianul italian/american Franco Moretti – au câștigat tot mai multă relevanță în mediul academic al ultimelor decenii. Ca aproape toate platformele teoretice noi, fenomenul s-a extins și asupra spațiului românesc, unde și-a creat deopotrivă adepți și adversari. De aceea, revista „Vatra” consideră necesară adâncirea reflecției asupra problematicilor specifice studiilor cantitative. Invitații noștri au fost invitați fie să contribuie cu studii care reflectă practicile distant reading, fie să răspundă – într-o notă mai teoretică – la următoarele întrebări: Care este utilitatea studiilor cantitative? Amenință această paradigmă să înlocuiască vechea hermeneutică fundamentată pe close reading? Avansează studiile cantitative o teorie originală asupra literarului sau doar un set de metodologii noi? Există zone ale literaturii (române) care se pretează mai bine acestui nou tip de lectură? Se configurează o „școală” de studii cantitative în critica românească – și dacă da, cât de importante sunt contribuțiile ei de până acum și în ce ar consta promisiunile pentru viitor? Dosarul tematic de mai jos cuprinde, astfel, trei secțiuni: prima reunește reflecții legate de oportunitățile și de deficiențele acestei noi platforme (Teorie și context), a doua încearcă să familiarizeze cititorul specializat cu investigațiile concrete facilitate de studiul cantitativ (Distant reading la lucru), în timp ce a treia (Recenzii) cartografiază câteva dintre cele mai noi apariții – din circuitul internaţional, dar nu numai – cu privire la subiect.

Alex Goldiș și Emanuel Modoc

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Rezistența prin farsă

S-au tot publicat amintiri despre comunism, în diferite registre, de la cel recuperator-nostalgic al lui Vasile Ernu din Născut în URSS până la texte – prea multe să le amintesc aici – în care sunt denunțate traumele individuale și colective ale sistemului. Cel mai recent volum dedicat subiectului, Fake News în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre Epoca de Aur, al lui Ioan T. Morar*, nu se înscrie în mod evident în niciuna dintre aceste atitudini extreme. Cartea nu încearcă, în mod evident, să recupereze nimic din cotidianul comunist; dar nici nu e un volum de condamnare propriu-zisă a regimului. Beneficiind de o distanță igienică deja (cele trei decenii încep să atârne greu asupra registrului rememorării), textul lui Ioan T. Morar e o privire înapoi marcată în mod evident de dorința de a exploata umoristic subiectul. Cartea e, poate, cea mai clară tentativă de până acum de a face din lumea dispărută un subiect de divertisment.

Citește în continuare →

Alex Goldiș – Reflecții despre țara interzisă

„Biografii în dialog” s-ar putea numi, prin omonimie cu volumul din 1994, cea mai recentă carte de corespondență semnată de Matei Călinescu și Ion Vianu*. Tot scenariul volumului are ceva neverosimil și emoționant: cei doi mari prieteni – născuți, ca niște „gemeni”, la doar două luni distanță – comunică neîntrerupt de pe un continent pe altul (Matei Călinescu emigrează în 1973 în Statele Unite, Ion Vianu părăsește România pentru Elveția în 1977), timp de mai bine de două decenii, indiferent de suportul fizic și de contextele comunicării. Cei doi trec de la telegramele timorate, suspectate de a fi interceptate de cenzură, din perioada când Vianu se mai afla încă în România, până la schimbul epistolar neîngrădit din lumea liberă, dar care evoluează tehnologic de la scrisoarea clasică la fax sau la e-mail.

Citește în continuare →

Mircea Martin 80 (partea IV)

 

Alex GOLDIȘ

Insuficiența esteticului  

Una dintre caracteristicile care îl individualizează pe Mircea Martin în interiorul generației sale e aplecarea asupra problematicilor identitare. El n-a fost preocupat doar de a proba calitatea estetică a textelor, ci de explorarea unei culturi din unghiul portanței ei sociale și politice. Dacă nu e un teoretician în sensul propriu al cuvântului, Martin e – probabil – cel mai important diagnostician al literaturii române din ultimele decenii tocmai în măsura în care a încercat să descâlcească ghemul complex al acestor relații. În locul unor serii conceptuale, criticul furnizează chei esențiale de înțelegere a unei epoci. Cultura română sub comunism nu poate fi înțeleasă în absența conceptului de „estetism socialist”, în timp ce sintagma de „complex cultural” reprezintă o modalitate de a reflecta asupra raportului dintre centru și periferie (din unghiul periferiei), în sensul complexelor raporturi ierarhice expuse mult mai târziu de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor (1999). Nu întâmplător, Mircea Martin a fost recunoscut drept reper pentru mai tinerii cercetători ai literarului care au încercat să privească – în volumul Romanian Literature as World Literature (2017) – literatura română din unghiul relațiilor cu alte literaturi și prin prisma polilor de putere instituiți în câmpul literar internațional. Citește în continuare →