Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedește, în cărțile sale, o exigență a clarificării unor probleme controversate, ca întemeieri ale scrisului de maximă stringență. Intelectual de ținută și anvergură, Leon Volovici s-a făcut remarcat ca istoric literar cu pregnantă vocație etică, printr-un demers al probității și preocupării față de temeiurile adevărului. Absolvent al Liceului Național din Iași, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1962) și doctor în filologie al aceleiași universități (1975), Leon Volovici a fost profesor în comuna Bivolari (județul Iași), iar apoi cercetător științific la Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași. În 1984, Leon Volovici se stabilește în Israel, ca cercetător la Institutul „Yad Vashem” pentru studierea Holocaustului (1984-1989). Din anul 1989 a fost cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Volovici a debutat în „Iașul literar” (1964), și a colaborat la reviste importante: „Anuar de lingvistică și istorie literară”, „Cahiers roumaines d’etudes littéraires”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Iașul literar”, „Revista Cultului Mozaic”. Cartea de debut, Apariția scriitorului în cultura românească (1976) cuprinde analize și interpretări de critică și istorie literară cu caracter aplicat, înclinate spre rigoare și claritate. Timbrul afectiv al autorului este în mod constant resorbit de relieful unei scriituri  sobre, metodice, temeinice, chiar în cazul unor teme sensibile, precum „problema evreiască”. Detașarea epistemologică față de obiectul de studiu este programatică, cum este și distanțarea față de sine, autorul găsind mereu un punct de echilibru, de echidistantă înțelegere și edificare a unei construcții critice dedicată căutării adevărului. O căutare nelipsită de rătăciri, ocoluri, ezitări. Două teme esențiale l-au marcat pe Leon Volovici: „apariția scriitorului” și „problema evreiască”, teme adesea controversate, greu de limpezit, chiar inhibante, teme ce necesită luciditate, spirit critic, pasiune a interogației și rigoare demonstrativă.

Norman Manea și Leon Volovici la  Ierusalim, în 1999

Apariția scriitorului în cultura românească (1976) își propune să limpezească problema apariția și evoluția scriitorului în cultura noastră, „în perioada de formare și consolidare a literaturii române moderne”. Autorul pornește de la o distincție importantă, între apariția scriitorului șiapariția literaturii culte, domenii convergente, cu motivații și cauze diferite, reliefate cu acuratețe: „Nu e vorba de apariția literaturii noastre culte (fără a se socoti astfel, Dosoftei este deja un mare poet, Ion Neculce sau Antim Ivireanul – mari scriitori), ci de formarea ideii de poet și a ideii de scriitor. Începem încercarea de sinteză din momentul în care cel care scrie nu se consideră nici cronicar, nici istoric, nici comentator de texte religioase sau de morală (el fiind, totuși, scriitor sub raportul expresiei artistice, deci din punctul nostru de vedere), ci autorul unor opere mai mult sau mai puțin de ficțiune, de creație. Primii scriitori ar fi deci cei care compun opera literară, reflectând, în același timp, asupra actului lor, știind că fac «literatură» (chiar dacă nu o numesc astfel), pentru propria lor «desfătare» sau cu intenții moralizatoare și patriotice”. Leon Volovici observă modalități, forme și căi de modernizare a culturii române, care conduc la autonomizarea literaturii, delimitându-se apariția unei noi „categorii intelectuale și artistice – scriitorul”. În demonstrația sa, autorul reliefează acele elemente „din opera literară sau din mărturiile lăsate” care au putut să releve „o atitudine, o mentalitate, un punct de vedere în legătură cu ideea pe care și-o face scriitorul despre menirea sa”. Este subliniată importanța textelor și contextelor programatice, în care scriitorii își exprimă opiniile despre actul scrisului, despre condiția și rolul celui care scrie în context social-istoric. Expresie a unei „conștiințe colective”, scriitorul își asumă repertoriul profesionalizării scrisului prin propriile creații cu reflecții programatice mai mult sau mai puțin subliminale, sau prin interogații explicite cu privire la statutul său estetic, social, moral etc., interogații necesare pentru situarea sa optimă în spațiul cultural.

Cartea Ideologia naționalistă și „problema evreiască” (1995) valorizează o temă mult mai sensibilă, tematizând raportul dintre scriitură și ideologie, dintre intelectuali și istorie. E un subiect delicat, sensibil, controversat, dacă ne gândim la implicarea în sfera ideologiei naționaliste a unor intelectuali din „tânăra generație” a anilor ’30 (Vulcănescu, Eliade, Cioran, Noica). Examinarea lucidă a antisemitismului în cultura și în societatea românească este necesară, cu toate dezavantajele ce decurg din perspectiva imaginii culturii românești care, privită prin prisma temei antisemitismului, poate fi „neavantajoasă”. Este necesar un examen sever și exigent al acestei teme, în deplinătatea și în adevărul ei, fără duplicități și compromisuri, în lumina autenticității și prin prisma transparenței morale, căci, scrie Leon Volovici, „imaginea unei culturi, ca și a unei mari personalități, este rezultanta a nenumărate «oglinzi» și ea va fi cu atât mai convingătoare cu cât va fi mai complexă și mai adevărată”.

În Prefața la ediția românească este expusă o definiție limpede a antisemitismului, cu delimitări, disocieri și caracterizări clare din perspectiva ideologiilor, a epocilor istorice și a  spațiilor geografice. Antisemitismul este un „complex de prejudecăți și stereotipuri”, de mituri ale conspirației, „fantasme ideologice” și „programe politice”: „Antisemitismul nu este totuna cu rasism și nu este numai o componentă a ideologiilor de tip fascist și totalitar. Este, în aceeași măsură, și înainte de apariția ideologiilor, un cod cultural, un complex de prejudecăți și stereotipuri care au generat, de-a lungul vremii (ca și astăzi), mituri iraționale ale conspirației și primejdiei evreiești, fantasme ideologice și programe politice, dar și clișee mentale mai rudimentare sau mai sofisticate. Ele au afectat, în grade diferite, cultura europeană, având, în anumite perioade, o pondere în istoria religioasă, politică și intelectuală, cu consecințe directe asupra istoriei evreilor”.

Leon Volovici și Nicolae Balotă (Foto: Aura Christi)

Însemnătatea cărții lui Leon Volovici este evidentă prin prisma a cel puțin două aspecte: explorarea unui fenomen social-istoric controversat, cu tare evidente asupra evoluției societății române moderne și, pe de altă parte, surprinderea unor etape ale devenirii comunității evreiești din România, cu precizarea că adevărul își exprimă esența în măsura în care este integral și necondiționat. Demersul lui Leon Volovici e diacronic, el relevând rădăcinilor naționalismului și ale antisemitismului, dar se distinge și prin radiografia epocii, a anilor ’30, din unghiul celor două mituri dominante și convergente: mitul intelectualului și mitul național, mituri convergente, unificate într-o rețea ideologică de sursă nietzscheană cu priză puternică la unii dintre tinerii intelectuali români ai timpului pe care i-am amintit deja. Fervoarea naționalismului, fantasmele salvării (mântuirea națiunii) sunt demontate și interpretate în spirit critic, prin analize lucide și detaliate. Cartea lui Leon Volovici oferă o imagine obiectivă, lipsită de complexe afective, a unei epoci frământate din istoria României moderne, situată între extreme ideologice, confruntări sângeroase, intoleranță și suspiciune.

E limpede că, așa cum observă Volovici, adevărul e unul singur, integral și neatârnat de variabile și ecuații contextuale. Tomai de aceea, rostirea adevărului asupra antisemitismului în cultura românească e necesară și inevitabilă, imaginea societății și culturii românești trebuind să fie prezentată în toate manifestările sale, cu obiectivitate și fermitate. Renunțând la idealism, la ornamente retorice inutile, Volovici își exprimă convingerea că e necesară o examinare sinceră, în lumina adevărului, a temei antisemitismului în cultura română, considerând extrem de periculoasă eludarea ei, ignorarea sau prezentarea sa mutilată: „Și în istoria politică și culturală a României «problema evreiască» și antisemitismul au avut o evoluție care nu poate fi neglijată sau diminuată. Tema are, prin urmare, importanța și «autonomia» ei, oricât ar fi de legată de întreg tabloul social și politic. Evitarea cercetării ei are un efect mai deformator decât interpretările sau concluziile eventual discutabile ale unui studiu serios”. Cărțile lui Leon Volovici sunt expresii ale rigorii etice și ale vocației adevărului. Relevarea unor fenomene cultural-istorice controversate din perspectiva obsesiei adevărului revelator este o garanție a unei cunoașteri de maximă acuratețe, asumată în mod natural, fără distorsiuni sau inflamări retorice.

Referințe critice

Cătălin Vasile Bobb, Leon Volovici, De la Iași la Ierusalim și înapoi, în revista „Journal for the Study of Religions and Ideologies”, Vol. 7, nr. 19, 2008; Iulian Boldea, Adevărul și temeiurile lui, în revista „Vatra”, nr. 10-11, 2000; Iulian Boldea, Pasiunea adevărului, în revista „Contemporanul, Ideea europeană”, nr. 3, 2018; Iulian Boldea, Critici români contemporani, Editura Universității „Peru Maior”, Târgu Mureș, 2011; Iulian Boldea, Leon Volovici. Textul și contextul etic, în revista „Limba română”, nr. 5-6, 2021; Mircea A. Diaconu, De ce a tăcut Ronetti-Roman?, în revista „Contrafort”, nr. 1, 2008; Virgil Duda, Omenescul și literatura, în revista „România literară”, nr. 29 2008; Geo Șerban, Leon, Mărturisitorul, în revista „Observator cultural”, nr. 435, 2008; Tudorel Urian, Leon Volovici par lui-même, în revista „România literara”, nr. 46, 2007; Claudia Ursutiu, Leon Volovici – istoric al vieții intelectuale evreiești din România în revista „Journal for the Study of Religions and Ideologies”, Vol. 7, nr. 21, 2008; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu(coord.), Dicționarul scriitorilor români, vol. IV, Editura Albatros, București, 2002.

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 140-141]