Simt eu, așa, că nu aveți suficientă încredere în ce vă spun, de parcă m-ați bănui de vreun motiv ascuns ca să vă mint, iar suspiciunea asta a voastră mă cam deranjează. Înainte de orice, dacă vreți să experimentați catharsisul, ar trebui să renunțați la ea. Dacă nu, eu oricum îmi fac treaba. După cum v-am mai spus, sau poate că am uitat să o fac, lectura oricărei povești presupune un acord pentru suspendarea neîncrederii. Oameni mai deștepți decât mine și decât mulți dintre voi au stabilit că, cu cât o minciună e mai gogonată, cu atât mai mare este probabilitatea de a fi crezută, iar acest lucru a contribuit, de-a lungul secolelor, la progresul cunoașterii. În sensul că, din una în alta, omenirea a născocit atomi, molecule, sisteme solare, galaxii și alte chestii care inițial nu existau nici în mintea celui mai deștept dintre strămoșii noștri. Eu însumi, dacă cineva s-ar apuca să-mi vorbească despre Experimentul Terasem, poate că aș fi un pic sceptic și aș întreba: ce mai e și asta? Dar dacă ăla ar adăuga că scopul experimentului este de a prelungi viața umană prin nanotehnologii, revigorarea conștiinței umane și facilitarea învierii din biostazie, aș zice: hei, asta e o chestie interesantă, fiindcă nu mai înțeleg nimic!

Într-adevăr, dacă vrem ca omenirea să progreseze, trebuie să admitem că toți suntem analfabeți funcțional în câte ceva și din cauza asta nu înțelegem lucruri care pentru alții sunt mai mult decât evidente. Amintiți-vă de flăcăii ăia din Uzbekistan, înzestrați cu o inteligență emoțională deosebită, dar pentru care tabla înmulțirii era un mister de nepătruns, și imaginați-vă că ar trebui să le vorbiți despre transformata Laplace, capabilă să transforme o funcție reală în una imaginară sau viceversa.

De fapt, cele mai multe neînțelegeri pleacă de la definirea binelui, deși pare că toată lumea e de acord cu el. Problema e că, deși toată lumea îl vrea, el joacă în echipe diferite, care uneori au meci direct. De exemplu, pentru mine bine este atunci când sunt mulțumit, iar asta se întâmplă de fiecare dată când FCSB pierde, cu oricine ar juca. Este doar un aspect al problemei. Fiindcă mai sunt și oameni prefăcuți care își asumă riscul de a fi luați drept sinceri când afirmă că banii n-aduc fericirea. Și nu de puține ori, dacă sunt crezuți, descoperă că logica s-a întors împotriva lor din cauza asta. În sensul că banii nu vin și nu aduc fericirea. De altfel, s-a stabilit științific că mai mulți bani sporesc fericirea doar până la șaptezeci de mii de euro pe an. Peste această sumă, devin sentimentul neplăcut că ai mai puțin decât vecinul.

Bărbatul cu numărul patruzeci își ascundea fața deoarece se credea urmărit. Era editorul, directorul, redactorul-șef și unicul angajat al ziarului România Misterioasă, mai precis al site-ului cu acest nume, unde publica articole pe care nicio altă publicație nu îndrăznea să le publice, oferind cititorilor săi satisfacții morale și patriotice. Nu-l obliga nimeni să facă asta, în afară de propria conștiință. Din surse demne de încredere aflase că în Arhivele Secrete ale Vaticanului există un manuscris care atestă că România, nu degeaba supranumită Grădina Maicii Domnului, este leagănul tuturor civilizațiilor și locul de unde cele douăsprezece triburi ale lui Israel au plecat în Israel – și de acolo, în toate zările. Într-un interviu pe care îl luase turistului japonez Minoru Nambara, acesta din urmă a declarat că țăranii maramureșeni au venit direct din cer, o dovadă suplimentară în acest sens fiind descoperirea uluitoare a savantului Nicolăescu-Plopșor, care a găsit, în comuna Tetoiu din județul Vâlcea, o fosilă umană veche de aproape două milioane de ani, supranumită, din nu știu ce motiv, Homoolteniensis. Prin urmare, nu e deloc întâmplător că dacii au fost unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume (și cu ăsta de acum, trei), ambele de origine pelasgo-traco-geto-daco-valaho-carpică.

Din nefericire, deși se mândresc aflând că geții de aur, străbunii noștri, au fost părinții primilor faraoni din Egipt, oamenii de rând nu prea sunt dispuși să plătească pentru asta. Pur și simplu, când vine vorba de bani, se scarpină la pălărie, dacă o au. Faptul că Bucureștiul a fost prima capitală din lume încălzită cu petrol îi lasă reci. Nici măcar cea mai veche exploatare de sare din lume, care se află în comuna Vânători Neamț, deși le gâdilă orgoliul național, nu-i convinge să apese pe butonul Da, subscriu, fiindcă după aia urmează plata. De câțiva ani, ziarul New York Times îmi tot trimite pe email, la fiecare două-trei zile, un newsletter care se termină cu ultima ofertă de reducere, ce urmează să expire în câteva ore: un abonament de numai 0,5 euro pe săptămână. Știți ce fac? Citesc liniștit titlurile și după aceea șterg mesajul, iar butonul Subscribe rămâne de fiecare dată neatins. Am motive să presupun că într-un mod asemănător procedau și cititorii ziarului România Misterioasă, mai precis ai versiunii acestuia de pe internet, fiindcă pe hârtie nu a apărut niciodată. Și atunci, din ce să trăiești?

Un studiu recent al cercetătorilor de la Union College, Statele Unite, a stabilit că folosirea în exces a rețelelor sociale poate răspândi halucinații consensuale, ceea ce conduce la o nouă matrice morală generată de deteriorarea sănătății mintale. Probabil că, urmare a expunerii prelungite la postările de pe Facebook, bărbatului care își ascundea fața i-a venit ideea de a organiza acel concurs online la care marele premiu era o trotinetă electrică. Premiul urma să fie câștigat de persoana care ar fi indicat cu precizie pe ce continent aterizaseră, în urmă cu opt sute de mii de ani, primii pledaieni care, împreună cu alte câteva rase stelare, au decis să migreze pe Pământ. Răspunsul corect este: Australia.

Ca să aibă cu ce cumpăra trotineta, bărbatul care își ascundea fața și-a scos la vânzare viageră apartamentul, contra sumei inițiale de zece de mii de euro, plus o rată de cinci sute de euro lunar. Vânzarea viageră, dacă nu știați, presupune că poți folosi în continuare proprietatea pe care o vinzi, iar cel care o cumpără trebuie să aștepte să mori, pentru a intra efectiv în posesia ei, până atunci plătindu-ți o anuitate stabilită de comun acord. La prima vedere, o afacere destul de bună. Numai că, de îndată ce și-a vândut apartamentul, bărbatul care își ascundea fața și-a pus problema: dar dacă ăluia îi vin idei? Cu atât mai gravă după ce Marele Premiu România Misterioasă a fost câștigat de tipul căruia îi vânduse apartamentul, de altfel singurul participant la concurs. Bineînțeles, aflase răspunsul corect de pe internet. Sau poate i-l dezvăluise din neatenție chiar bărbatul care își ascundea fața, dar pe atunci încă nu și-o ascundea. Abia după ce a aflat cine a câștigat trotineta electrică, a început să și-o ascundă, din motive evidente, însă, cum vom vedea, greșite.

Iată de ce, în momentul când vocea sintetică anunță numărul patruzeci, bărbatul care își ascundea fața, în loc să intre în cabinetul Compasiune-2, așa cum s-ar fi cuvenit, se repezi către preotul ce sta pe scăunelul adus de acasă, iar după ce repetă de câteva ori anunțul, vocea sintetică se răzgândi și spuse:

— Numărul patruzeci și unu! Urmează numărul patruzeci.

Ca și cum ar fi început să numere invers.

— Părinte, vreau să mă spovedesc, spuse bărbatul care își ascundea fața, după care îngenunche în fața preotului și își ascunse fața sub patrafir.

— Ia să vedem, ce păcate ai?

— În general, am conștiința vinovată, răspunse de sub patrafir bărbatul care își ascundea acolo fața. Nu cred în niciun tratament medical și mă tem de sfârșitul lumii. Din cauza asta am probleme cu calitatea somnului.

— După cum spune o vorbă de pe internet, încă de pe vremea lui Nostradamus se știe că lumea se va sfârși în următorii zece ani, îl încurajă preotul.

— Câteodată îmi vine să las totul baltă și să plec în alt univers, însă înainte de asta aș vrea să știu: Elvis Presley a jucat într-adevăr în filmul Singur acasă? Am citit pe un site american că și-a înscenat propria moarte, ca să scape de Mafia, iar acum trăiește într-un azil de bătrâni.

— Nu despre el era vorba, ci despre Donald Trump. Într-adevăr, Elvis a fost teleportat la un moment dat. Dar nu tot corpul lui, ci doar informațiile care îl definesc complet și care au fost aplicate unui obiect dintr-o altă dimensiune. Din nefericire, fotonii cuantici sunt obiecte foarte fragile și de aceea capul îmbătrânește mai repede decât picioarele. Așa că, în filmul ăla, Elvis apare cu barbă. De ce urăști oamenii cu pălărie, ce rău ți-au făcut?

Bărbatul care își ascundea fața ridică mirat capul de sub patrafir și întrebă:

— De unde știi? Într-adevăr, nu-i urăsc pe toți, însă am o problemă specială cu cei care poartă pălărie sombrero. De-a lungul anilor am încercat să fiu amabil cu ei, dar în cele din urmă m-am întrebat: dacă nu-s mexicani, de ce poartă pălărie sombrero? Dându-și seama că făcuse o greșeală, se ascunse din nou sub patrafir și vorbi de acolo. Nici pe cei cu pălărie vietnameză nu prea îi agreez. 

— Problema s-ar putea pune și în alți termeni, îl consolă preotul. Ia să ne gândim un pic. Timp de milioane de ani, cantități enorme de energie solară s-au acumulat în actualele zăcăminte de cărbune, petrol, gaze și așa mai departe, ca în niște baterii. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, planeta s-ar fi încălzit așa de tare încât ar fi explodat de pe atunci, făcând imposibilă evoluția ulterioară a evenimentelor. Așa că, Doamne-ajută! Mai bine mai târziu decât niciodată.

— Singurul om cu pălărie sombrero pe care îl urăsc propriu-zis este cel căruia i-am vândut casa pe mai nimic și pe urmă a câștigat trotineta electrică, mărturisi bărbatul care își ascundea fața. În paranteză, nici măcar nu o folosește, merge sfidător pe lângă ea, dovedindu-se astfel nedemn de încrederea mea. Uneori mă trezeam în toiul nopții și, fără să aprind lumina, mă uitam pe geam să văd dacă nu cumva vine să-mi dea în cap și după aia să-mi ia casa. În momentele acelea simțeam că l-aș putea ucide fără niciun fel de remușcări, ceea ce nu-i deloc simplu, fiindcă e mai mare și mai puternic decât mine. Așa că, pentru orice eventualitate, mi-am cumpărat o armă. Iar pentru a evita o tragedie, m-am mutat la Centrul de Asistență Filantropică și nu știu mai cum, ca să nu mă găsească. Dar m-a căutat și acolo. Cred că l-am văzut într-o seară umblând prin curte, nu sunt sigur că era el, fiindcă se întunecase și pălăria lui sombrero părea una obișnuită, însă am recunoscut trotineta.

Bărbatul care vorbea în șoaptă avu, în acel moment, o mică revelație. Cu o expresie îngrijorată și mișcându-se de parcă ar fi dorit să evite orice priviri indiscrete, își scoase încet batista din buzunarul interior al sacoului și o duse la ureche, ca și cum ar fi i-ar ascultat șoaptele. Acest gest îl liniști într-o oarecare măsură, fiindcă șoaptele batistei de un alb imaculat, și care avea brodate într-un colț inițialele fostei sale iubite, îi ofereau un sentiment de confort. După ce ascultă câteva momente, începu, la rândul său, să șoptească cuvinte, la început imperceptibile, pâlpâind între certitudine și ezitare, adică pline de emoție. De fapt, recita o poezie pe care o scrisese mai demult, dar nimeni în afară de el nu știa asta. Totuși cineva, poate chiar dintre cei prezenți, ar fi putut presupune că bărbatul vorbea în șoaptă fiindcă fusese cândva, în urmă cu mulți ani, colaborator al Securității. Încă de pe atunci batista îi devenise partener de conversație demn de încredere, obiectul de care se agăța atunci când realitatea părea să se destrame în fața ochilor lui. Aceasta este însă o simplă presupunere, așa cum am mai spus.

— Alo? Da! Mai poți aștepta puțin?… – era doar un mod de a-și lua un răgaz care îi permitea să respire, pentru a înfrunta următoarele momente cu mai mult curaj. Ia o bucată de hârtie și desenează în centrul ei o pasăre sau un fluture, iar în fiecare colț, câte o stea… Ai făcut asta?… Bun. Acum scrie sub pasăre: Aș dori ca Irina să mă sune. Sau, mă rog, sub fluture. Ai scris?… Bun. Acum ține hârtia deasupra capului și cere ajutorul îngerului păzitor pentru a-i transmite mesajul tău Irinei…

Vocea încă îi pâlpâia între certitudine și ezitare. Resemnarea și iritarea se amestecau în tonul lui, iar șoaptele îi deveneau tot mai confuze. Într-o ultimă încercare de a pune capăt haosului din cap, răcni în șoaptă: Nu, domnule, sunt aici! Știi foarte bine că sunt aici, mai adăugă după câteva momente, ca și cum ar fi pus punct întrebărilor nerostite ale unui interlocutor invizibil. Nu plec nicăieri. Aștept să se întâmple ceva, orice. Dar nenea ăsta, dacă nu vrea să mănânce plăcinta, de ce a mai venit? Sau nu știe ce urmează!

Femeia cu binoclu, decrețelul și bărbatul care făcuse yoga sau poate cel cu frică de Dumnezeu, că am început și eu să-i încurc, îl priveau cu neliniște și curiozitate, poate chiar cu un pic de compasiune. Totuși, pentru el, acel monolog tensionat părea să fie o conversație crucială, prin intermediul căreia își gestiona oscilațiile emoționale și menținea firava legătură cu o lume uneori prea rapidă și zgomotoasă, alteori prea liniștită și goală. Privind în jur, observă cum toți acei oameni se îndreptau către destinul lor, necunoscând adversitățile și momentele de liniște anxioasă prin care el trecea. Lumea încă se învârtea, dar timpul părea să încetinească, iar șoaptele bărbatului care vorbea în șoaptă deveneau tot mai puțin distincte.

— Numărul o sută paisprezece! Urmează numărul două sute patruzeci și doi, anunță vocea sintetică.

Mda, o luase complet razna. Sau poate începuse să profețească, știut fiind că 114 este numărul chakrelor, dintre care două locuiesc în afara corpului, iar pe de altă parte, 242 este numărul îngerilor, simbolizând echilibrul, armonia, abundența, o viață armonioasă și multe alte chestii. Când auzi sau vezi acest număr, e un semn că ești pe calea cea bună și trebuie să ai încredere în tine însuți.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 4-6]