(Adriana Popescu, The Sanitary)

„… iar lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le-am văzut niciodată.” (Cu supușenie Scardanelli, în Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles). Acest vers îmi pare  a fi „ochiul de liniște ” din mijlocul furtunii. Căci orice discuție cât de cât serioasă despre Poezie îmi aduce aminte de vârtejul unei furtuni tropicale. Vorbesc, desigur, despre – „poezia adevărată” (iar Alexandru Mușina). Furtuna acesta e una de mici dimensiuni și se desfășoară, desigur, doar în capul meu. Ea s-a iscat când am vizitat expoziția unei mari artiste și bune prietene, moarte tânără, Adriana Popescu, „Obiecte dintr-un muzeu imaginar”, găzduită la galeria Quadro din Cluj. Am avut brusc impresia că obiectele create de Adriana Popescu în ceramică și sticlă și lemn atingeau expresivitatea perfectă, că așa le-a lăsat pe lume Dumnezeu, că erau „naturale”, iar obiectele din natură erau doar copii imperfecte executate după cele închipuite de Adriana. Că, de exemplu, călugării care au ridicat în secolul XIV, pe vârfuri de stânci, mănăstirile de la Meteora, au avut precis ca model arhitectonic „Altoiurile” unei Adriana Popescu are a trăit acel secol, că rinocerii și taurii din sălbăticie sunt doar copii prost executate după rinocerii și taurii pe roți de porțelan din expoziție, la fel că ambulanțele de pe stradă sunt niște replici stângace și nereușite după lucrarea Căruța Sanitară a Adrianei. Adevărata artă e mereu într-un raport de primordialitate cu natura. Adică la întâlnirea cu ea ai senzația acută că lumea care te înconjoară e copia imperfectă a unei lumi mai bine alcătuită, iar obiectele de artă sunt doar un eșantion din acea lume, că îți amintesc de lucruri evident familiare „pe care nu le-ai văzut niciodată”, că sunt o mică dovadă vizibilă că lumea aceea, acel Eidos al formelor chiar există. La fel cum vizitând expoziția Brâncuși m-a fulgerat brusc gândul că păsările din natură sunt copii prost executate după Măiastra sculptorului. Dar să lăsăm deoparte anamnesisul platonic și să ne întoarcem la Poezie.

Mi s-a întâmplat, de nenumărate ori, să visez că scriu poezii. Vedeam în vis chiar și tăblia mesei de cârciumă învelită cu mușama înflorată pe care era așezată coala albă de hârtie, vedeam și pixul galben și literele albastre, de un albastru strident. Scriam și citeam cu voce tare ce am scris. Și, Doamne, eram atât de fericit! Aveam, în vis, sentimentul perfecțiunii expresiei. „În sfârșit, mai bine nu o să pot scrie niciodată, căci mai bine nu se poate” – cam așa aș putea descrie starea mea de fericire extremă. Mă trezeam fericit și mă repezeam să pun pe hârtie „Poemul din vis”. Dar când mă așezam la masă și luam în mână pixul și o coală de hârtie, dar exact în acel moment, pixul din vis, hârtia din vis și Poemul din vis, nu mai erau nicăieri. Se „evaporau”, pur și simplu, fizic, în fața mea. Pur și simplu le vedeam cum se dematerializează. Din „aproape materiale” cum erau se transformau în abur. O astfel de trăire dureroasă descrie Kavafis în poemul Zeul îl părăsește pe Antoniu: „Nu te amăgi, nu-ți spune că a fost/ un vis, că auzul tău te-a înșelat/ nu te supune acestor speranțe, fără temei./ Ca pregătit din vreme, plin de curaj, /…/ te apropie cu pas hotărât de fereastră/ și fără rugăciuni și jalnice lamentații/ acordă-ți ultima plăcere și emoționat ascultă sunetele/ prețioaselor instrumente ale misterioasei orchestre/ și salut-o, e Alexandria pe care o pierzi.”                               

Când, în Dialogurile lui Platon,  Socrate ajungea într-un impas argumentativ, recurgea la a cita un vers din Homer.  „Oare nu spune Poetul așa…”, spunea – și urma argumentul suprem, versul Poetului, și nici unul din interlocutorii lui nu îndrăznea să conteste adevărul versului invocat. Așa că, îngăduit să-mi fie să invoc pentru a convinge de adevărul celor de mai sus un vers. Și să zic: „Oare nu spunea Poetul Adrian Popescu: Odată am știut să zbor, odată, / Dovadă n-am dar îmi aduc aminte. Așa că, acum, riscul de a nu fi crezut nu mai există, căci adevărul poate fi definit cu îndreptățire ca o propoziție cu o încărcătură maximă de semnificații, de expresivitate și frumusețe. Când am impresia că ceva nu se poate spune mai bine, la fel ca și «Poemul din vis», știu că mă aflu în fața Adevărului.”

„Oamenii greșesc că delimitează prea tare” – scria Rilke. „Greșeala” asta a „oamenilor” încearcă să o îndrepte Edmund Husserl (1859-1938). Filosoful german propune un alt model al lumii, o viziune a realității ca subiectivitate absolută, îndemnând la „punerea între paranteze” a „atitudinii naturale”, a acelui: ceva este acolo. Ceea ce ne interesează pe noi aici e faptul că filosoful face din  variație imaginative o metodă de cercetare a lumii: „Formulăm intuiții imaginare arbitrare ale lucrului, de exemplu libera intuiție a cailor înaripați, a corbilor albi, a munților de aur etc., reprezentările ne vor servi la fel de bine de lucruri ca și reprezentările din experiența reală” (E. Husserl – Idées directrices pour une phenomenologie. Gallimard 1950, pag 499). Dealtfel, afirmând că „caii verzi înaripați” sunt la fel de reali ca „orice mârțoagă de pe stradă”, părintele fenomenologiei dă consistență și, zic eu, rang de demnitate creațiilor imaginației. Mai mult, aș zice că formulează termenii unui tratat de non-beligeranță între armatele lumii fizice și armatele imaginației. Stilistic vorbind, „arcul electric”  care se formează întotdeauna între termenii unei comparații dă naștere unui al treilea pol, metafora. Astfel, comparația cade, se odihnește, se limpezește, împacă „delimitarea”, rana, sesizată de Rilke, în apa metaforei. Mai târziu un alt fenomenolog, filosof și istoric al matematicii, Imre Toth (1921- 2010), nuanțează cum nu se poate mai limpede problema asta: „Zoologul acestor lumi interne ar trebui să ia cunoștință că, alături de cal, zebră, leu, șarpe, cămilă, în grădina sa homerică apar și ciclopul, sirena, himera, centaurul, conviețuind pașnic cu vietățile pe care le-a  produs însăși natura. Oricât de mult s-ar strădui zoologul să excludă din onirica sa grădină noetică aceste vietăți, despre care știe că el singur le-a inventat, nu ar avea nici o posibilitate să demonstreze de ce acelora le revine existența și celor imaginate de el non-existența”  (Imre Toth – Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, București, Ed. Științifică, 1969 , pag 122).

În ceea ce mă privește, eu continui să cred că Poemul din vis există cu adevărat și că, mai devreme sau mai târziu, cineva o să-l scrie.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 5-6]