De la o vreme am început să privesc cu mai multă atenţie spre lumea contrabandiştilor. Ba (să nu grăiesc cu păcat!), chiar să am o anume simpatie pentru acești aventurieri autohtoni, acești cavaleri ai riscului pe sume mici. Lumea contrabandiştilor se împarte în două categorii. Prima categorie e aceea cărora autorităţile statului le spun răspicat: „N-ai voie!”. Când eram mic, am vrut să bag cuie în priză, căci văzusem un electrician băgând o şurubelniţă în acelaşi loc. Mama mi-a dat cu o lingură de lemn peste degete şi mi-a spus: „N-ai voie!”. Nu prea am înţeles de ce el avea voie, iar eu nu. Poate de aceea îi simpatizez pe cei din categoria „N-ai voie”. Citește în continuare →
Pe când eram copil, oamenii de la ţară se speriau din orice: de vârcolaci, de stafii, de draci, de tren, de Stalin, de Preşedintele Sfatului Popular, de Miliţie şi Securitate… De toate se speriau. Spaima asta generalizată se numea, în ziare, obscurantism. Şi trebuia combătută, spaima, cu o spaimă şi mai mare. Leacul spaimei mici era închisoarea, care era locul spaimei mari, ştiinţifice. Dar cea mai cumplită spaimă, acum îmi dau seama, era „spaima de avioane”. Spaima asta deregla cu totul mințile oamenilor. Citește în continuare →
„De ce n-am în lume loc,/ Gândeşti că i-am dat eu foc?” Aşa sună versurile unui cântec popular al Anei Ilca Mureşan.
Eu cred că „De ce n-am în lume loc?” e întrebarea potrivită pentru Postul Mare. Asta se întreabă cel care pleacă la cules de căpşuni în Spania, la plantat de roşii în Olanda, la văruit de case în Irlanda, la cerşit în metrou în Paris, la îngrijit de bătrâni în Italia. Mai precis, de ce nu am locul meu în România? Citește în continuare →
România seamănă tot mai mult cu o crescătorie de peşti pe vreme de ploaie. Stropii căzuţi pe oglinda apei agită peştii într-un hal fără de hal: se adună în cârduri şi sar să vâneze muşte, muște lichide. În curând însă oferta de hrană bogată picată din cer se dovedeşte pentru ei o falsă alarmă de bunăstare.
Schimbând niţel registrul, aş spune că agitaţia de care este cuprinsă societatea românească e obositoare ca un concurs de alergare la secţiunea viteză pe 100 de metri, pe gheaţă, cu tălpici de plastic. Citește în continuare →
E genul acela de om care parcă are leduri în jurul capului. Nu tot timpul, ci doar atunci când se bucură. Ceea ce îl individualizează în gen este că el se bucură tot timpul. Are faţa luminiscentă ca o lună plină. Ledurile îi pâlpâie. Asta mă face să cred că sunt conectate şi la creier: gândire intensă, lumină multă, gândire potolită, lumină mai puţină.
Azi e luminos nevoie mare. Îmi spune conspirativ că el e „recuperator”. Adică, mă lămureşte tot el, văzând câ îl măsor din ochi şi că, probabil, gândesc în sinea mea că înălţimea nu-l recomandă pentru o astfel de periculoasă ocupaţie, lucrează la Spitalul de Recuperare. Citește în continuare →
Azi am dus la gunoi două tastaturi de computer. Fiica mea mi le-a livrat la pungă. O pungă albastră. Am mai dus eu la gunoi tot felul de lucruri: ţevi de calorifer cu calorifer cu tot, geamurile vechi ale casei, radiouri, casetofoane. Dar, azi, am tăiat cu foarfeca de-a lungul punga albastră, ca să i se vadă conţinutul şi am coborât pe scări, foarte mândru. Am coborât cu tastaturile „la vedere”. De obicei, vecinii apar în calea ta în momentele cele mai nepotrivite. Şi fac observaţii de genul: „Ce mai face doamna?”, „Sunteţi un om harnic!”, „Sunteţi, după cum se vede, un stâlp de bază al Asociaţiei noastre de locatari!” etc. Azi, când eram mândru că s-a schimbat structura, ca atare şi compoziţia gunoiului, nici un vecin nu mi-a ieşit înainte. Citește în continuare →
E foarte simplu: prin inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic” (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.
Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL! Citește în continuare →
