Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.
Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.
Nu ştiu dacă este alt verset din Biblie pe marginea căruia să fi curs mai multă cerneală decât versetul 18, capitolul 13, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Până şi faptul că e vorba de Capitolul 13 a fost comentat în fel şi chip. Versetul sună aşa, în traducerea mitropolitului Bartolomeu: „Aici e înţelepciunea, cine are pricepere să socotească numărul Fiarei; căci e număr de om. Şi numărul ei este: şase sute saizeci şi şase.” Nu cred că mai e cazul să spun cuiva, astăzi şi copiii ştiu de pe Internet, că Fiara e răul suprem, e Antichristul. Destul să adaug că anul de naştere al Fiarei a fost calculat în fel şi chip de-a lungul vremii. Nu a scăpat nici o zi de 6 a lunii a şasea, adică iunie, din anii care au avut terminaţia în 6 ca să nu fie declarate anul, luna, ziua şi ora cele afurisite. Pe calculul acesta a crescut o întreagă literatură, numită escatologică, adică dedicată sfârșitului lumii și accesibilă doar inițiaților.
Ocupațiile firești ale țăranilor și modestele lor produse în casă au devenit subiect de Festival. Mai că aș spune Festival-festiv. La mine în sat a avut loc nu demult Festivalul silvoiței. Mă așteptam să fie un eșec. Dar la poalele unui deal, sub semnul acesta, s-au adunat câteva mii de oameni veniți din sate mai apropiate și mai depărtate și, cei mai mulți, de la oraș. Ce magnet s-o fi fiert în atât de banala silvoiță?
Aceasta e întrebarea la care încerc să-mi răspund. Dar pentru asta trebuie să încep cu începutul. Citește în continuare →
Vin hoţii tineri! Suntem pregătiţi să-i întâmpinăm?
Hoţul bătrân, hoţul de veac douăzeci era şi uşor de recunoscut şi uşor de prins. El îţi băga mâna în buzunar, finuţ, în troleibuz ori intra noaptea pe fereastră cu o simplă cagulă trasă pe faţă, ca de SPP, încât în primul moment credeai că vrea să te păzească ca pe un ministru, ori cu un ciorap de nailon pe cap, care îl făcea să semene cu o fantomă. Fantomele te pot cel mult viola, în nici un caz nu ţintesc la beneficii materiale. Mă rog, mai putem adăuga la recuzită şi un cuţitoi ruginit, numai bun de plimbat pe lângă mărul lui Adam cu promisiunea că îl decortică. În filmele proaste, hoţul de veac douăzeci era şi muşchiulos, şi puţin brută. Cei mai stilaţi, cei care auziseră că există aşa ceva, purtau şi mănuşi, ca să nu li se poată lua amprentele. Eram gata să spun adio hoţilor romantici, hoţilor buni doar pentru mediul rural, găinarilor, când a început să ningă. Or, în toamnă guvernul a făcut o infuzie masivă de hoți din închisori în socieatea românească. E limpede pentru orice om întreg la minte că oamenii aceia ejectați pe porțile închisorilor nu pot hiberna sub zăpadă, așa că vor face tot posibilul să se întoarcă după gratii, la căldură și mâncare gratuite. Cum cumpărăturile de sărbători echivaleaază cu o deschidere a sezonului de vânătoare, înțeleg întru-totul apelurile la atenție pe care le face poliția pe posturile de Radio și Tv. Frigul și ninsoarea adaugă la actul hoției o notă de disperare. Oricum, hoțul eliberat de Crăciun abia apucă să colinde scurt ”O ce veste minunată”, eventual să cânte un ”La mulți ani” de Revelion, dar nu mai apucă să ciocnească ouă roșii de Paști în libertate.
Au şi cuvintele viaţa lor. Se întâmplă ca un cuvânt să stea o sută de ani în dicţionar fără să se afirme. Şi numai ce, într-o bună zi, se înalţă în aerul limbii vorbite ca un steguleţ colorat pe un catarg şi cunoaşte o scurtă perioadă de glorie. Cuvintele glorioase în vremea din urmă sunt, fără îndoială: dosar, Securitate, secret şi protocoale desecretizate, stat paralel, procuror, judecător, pestă porcină, gripă, facebook, autostradă. (În ce privește autostrada, e de spus că puterea cuvîntului de a atrage realul e tare slabă!). Observaţia de mai sus cheamă o alta, anume că, fără să ne dăm seama, cuvintele ne dirijează percepţia. Iată, un exemplu. Citește în continuare →
Acum, la venirea iernii, dacă vrei să auzi înjurături frumoase, stai la uşa unui local în care se fuma pe vremuri, iar acum nu se mai fumează. E imposibil să nu apară un client nostalgic al localului, unul care a uitat dimineața să se îmbrace mai gros. Unul care nu poate concepe că aburul înmiresmat de Lavazza poate fi separat de fumul albăstrui și pufos al țigării. Când vede omul o țigaretă tăiată cu o linie roșie, nu mai ţine seama că ne afăm în Post şi scoate pe gură o întregă grădină botanică de buruieni verbale. Dinăuntru, patronul, solidar, căci el însuși e mare fumător, i se asociază cu repertoriul propriu. Iese un duet convingător. Citește în continuare →
De la o vreme am început să privesc cu mai multă atenţie spre lumea contrabandiştilor. Ba (să nu grăiesc cu păcat!), chiar să am o anume simpatie pentru acești aventurieri autohtoni, acești cavaleri ai riscului pe sume mici. Lumea contrabandiştilor se împarte în două categorii. Prima categorie e aceea cărora autorităţile statului le spun răspicat: „N-ai voie!”. Când eram mic, am vrut să bag cuie în priză, căci văzusem un electrician băgând o şurubelniţă în acelaşi loc. Mama mi-a dat cu o lingură de lemn peste degete şi mi-a spus: „N-ai voie!”. Nu prea am înţeles de ce el avea voie, iar eu nu. Poate de aceea îi simpatizez pe cei din categoria „N-ai voie”. Citește în continuare →
Pe când eram copil, oamenii de la ţară se speriau din orice: de vârcolaci, de stafii, de draci, de tren, de Stalin, de Preşedintele Sfatului Popular, de Miliţie şi Securitate… De toate se speriau. Spaima asta generalizată se numea, în ziare, obscurantism. Şi trebuia combătută, spaima, cu o spaimă şi mai mare. Leacul spaimei mici era închisoarea, care era locul spaimei mari, ştiinţifice. Dar cea mai cumplită spaimă, acum îmi dau seama, era „spaima de avioane”. Spaima asta deregla cu totul mințile oamenilor. Citește în continuare →
„De ce n-am în lume loc,/ Gândeşti că i-am dat eu foc?” Aşa sună versurile unui cântec popular al Anei Ilca Mureşan.
Eu cred că „De ce n-am în lume loc?” e întrebarea potrivită pentru Postul Mare. Asta se întreabă cel care pleacă la cules de căpşuni în Spania, la plantat de roşii în Olanda, la văruit de case în Irlanda, la cerşit în metrou în Paris, la îngrijit de bătrâni în Italia. Mai precis, de ce nu am locul meu în România? Citește în continuare →
România seamănă tot mai mult cu o crescătorie de peşti pe vreme de ploaie. Stropii căzuţi pe oglinda apei agită peştii într-un hal fără de hal: se adună în cârduri şi sar să vâneze muşte, muște lichide. În curând însă oferta de hrană bogată picată din cer se dovedeşte pentru ei o falsă alarmă de bunăstare.
Schimbând niţel registrul, aş spune că agitaţia de care este cuprinsă societatea românească e obositoare ca un concurs de alergare la secţiunea viteză pe 100 de metri, pe gheaţă, cu tălpici de plastic. Citește în continuare →
