dintr-un caiet mai vechi

Uneori mi-aș dori ca gândirea să ne fie dureroasă, iar nu automată și fără pauză, haotică și pletorică, cum e în formele ei comune curente. Ci să aibă un gust, o senzație, o apăsare, o durere, pentru fiecare fel de gând, pentru fiecare fel de judecată – ceea ce ne-ar face poate mai atenți, mai conștienți de calitatea și de coloratura morală a celui mai insignifiant zvâcnet mental. Dar mai ales ne-ar obliga să suferim de cele legate de propria noastră viață interioară, care se petrece aproape la fel de automat, în cea mai mare parte a ei, ca și viața fiziologică. Dacă a respira n-ar fi atât de firesc și de inconștient, poate nici gândul n-ar izbucni și curge la fel de ușor, de neproblematic. E poate o legătură între respirație și gândire. Poate că un alt fel de respirație ne poate induce un alt fel de gândire. (1984)

17 aprilie

Ieri dimineață, duminică, m-am dus la biserică, mai pe la începutul slujbei. Erau încă destul de puțini oameni înăuntru. La un moment dat, preotul bătrân de la Sf. Vasile a venit printre noi cădelnițând. In momentul în care a trecut în dreptul meu și m-am înclinat, am simțit un fel de frăgezime în mine și ca un inel de căldură în jurul unei inimi situate, ciudat, în chiar mijlocul pieptului. De fapt, am vizualizat un potir în dreptul sternului, în jurul căruia simțeam un fel de inel de căldură emoțională. Lucrul acesta m-a uimit, pentru că față de preotul bătrân păstrasem multă vreme un fel de resentiment, de când acum trei ani mă spovedisem la el și-mi ceruse să plătesc câteva liturghii pentru un avort. Mi se păruse că avea un interes cam mare la banii mei și asta m-a îndepărtat de el. Și nici nu m-am mai spovedit de atunci. Ceea ce arată că s-ar putea să fie vorba de altceva – în termenii Școlii gurdjieviene, o amortizare a „falsei personalități” asupra șocului mărturisirii și o întoarcere a omului vechi asupra celui nou pe cale de naștere, iar în termenii ortodoxiei, o „lucrare a diavolului” din mine.

Acum, la slujbă, lucrurile au venit de la sine. Am urmărit slujba mai departe, și la un moment dat preotul bătrân a spus tare ca cei care vor să se mărturisească să vină la el. Am sărit ca un arc de pe scaun și m-am dus glonț la el, deși nu avusesem defel intenția asta. M-am așezat în genunchi împreună cu încă vreo 7-8 persoane. Când preotul ne-a acoperit cu patrafirul și și-a început litania, am simțit cum mi s-au umezit ochii și lacrimi au început să curgă din ei. Plângeam totuși ușor, iar când la urmă preotul m-a atins cu o mică cruce de lemn pe creștet, pur și simplu am simțit deasupra capului două fire invizibile drepte, unul central, mai intens, și unul lateral stânga, mai slab, care se ridicau în sus. Era cum mai simțisem uneori, în timp ce mă rugam acasă, ba chiar și în alte situații, chiar în mijlocul oamenilor, dar ca o apăsare ușoară, sau ca o atingere de aripă aeriană pe cap. Acum le-am simțit clar ca pe niște fire verticale și am înțeles că erau legate de situația în care mă găseam. Apoi am așteptat la rând ca să mă spovedesc. Întâi s-au spovedit bărbații, ca de obicei, apoi femeile. În timp ce așteptam, aveam ochii umeziți. Văzându-i pe cei din fața mea dându-i bani preotului, am pregătit și eu o bancnotă de 50.000, de data asta cu inima ușoară. Cînd mi-a venit rândul, i-am spus părintelui pe scurt și fără vreo acuză povestea spovedaniei de acum 3 ani, apoi el m-a întrebat unele lucruri la care i-am răspuns plângând. Mi-a spus să nu mai fiu întristată, m-a mângâiat ca un bunic pe creștet, m-a întrebat dacă știu când e ziua numelui meu, Magdalena (știam), și mi-a dat învoirea să mă împărtășesc.

Tot restul slujbei am fost într-o stare de atenție emoțională intensă, care mi-a dus lacrimi în ochi aproape continuu la diverse versete din liturghie, mai ales la cele legate de Fecioara Maria. Iubito, fii binecuvântată!

20 aprilie

Ca efect al slujbei și al unei discuții de seară cu Daniela, înainte de culcare m-am așezat să mă rog și m-am rugat cu multă fervoare, simțind din nou frisoanele acelea caracteristice, pe care nu le mai simțisem o vreme. M-am rugat cu bucurie și cu lacrimi în ochi ca împărtășania de a doua zi să fie primită. M-am culcat pe la 11, dar la miezul nopții fix am fost sculată din somn de ceva, nu știu ce, de un fel de ordin interior. Realizând cât era ora, mi-am amintit că mi se spusese că rugăciunea cea mai bine primită e cea de la miezul nopții. M-am sculat din pat și m-am așezat din nou să mă rog. A fost ceva intens și destul de ciudat, căci m-am rugat cu brațele întinse în lateral și cu palmele întoarse în sus, ca o orantă ! și am simțit o energie în trup care aproape m-a speriat, căci era ceva zguduitor și exigent, de parcă eram zgâlțâită ca să pricep ceva. Ceva legat de responsabilitate și de dificultatea angajării pe calea aceasta, ceva care să mă facă să înțeleg ce vrea să zică „a te teme de Dumnezeu” – lucru pe care eu încă nu-l înțeleg. Cred de asemenea că era legat de fraza venită în minte în pat, noaptea, acum câteva zile, „Doamne, dă-mi putere să îndur povara împlinirii tale”.

A doua zi dimineață m-am dus repede la biserică să mă împărtășesc. Era o dimineață frumoasă, totuși mi s-a părut că percep niște semne nu tocmai bune. In fața bisericii am văzut o haită de câini vagabonzi repezindu-se la mașinile de pe Calea Victoriei. Când am intrat în biserică, o măicuță tocmai făcea curățenie și a dat cu mătura mizeria tocmai în picioarele mele. Biserica era goală. Străbătând-o, mi-a trecut repede prin cap gândul că ar trebui să stau la slujbă și la sfârșit să cer împărtășania, ceea ce însă nu aveam timp să fac. La altar, preotul și-a adus aminte că avea o „fișă” a mea cu canoane și a scos-o și mi-a spus că mai aveam de plătit niște liturghii, ceea ce m-a încordat pe dinăuntru. I-am întins o hârtie de 100.000 lei prin ușa altarului. Apoi preotul a venit și mi-a dat lingurița cu vin și cu o fărâmă de prescură. Am înghițit-o, am mai stat câteva minute în biserică, apoi am plecat.

M-am plimbat pe jos o vreme, nu voiam să intru în casă, m-am întâlnit cu doi vecini care au observat ceva la mine. Totuși se întâmpla ceva ciudat, simțeam că-mi rămăsese fărâma de prescură în gât. Și nu a mai plecat de acolo nici până azi. Am simțit-o continuu în gât, parcă mă jena exact în dreptul tiroidei. Seara, speriată că ceva nu e în regulă, că n-am făcut ceva bine, am sunat la Mihaela, studenta care știe multe despre biserică. Ea mi-a spus că probabil m-am grăbit, că nu eram curățită și pregătită, și că probabil nu am ales preotul cel mai potrivit. Avea dreptate. Același lucru mi l-a spus și Victoria aseară, miercuri, când m-am dus la ea ca să-mi dea ultimele lucruri pentru New York, unde plec mâine. Dar eu sunt încă analfabetă în chestiunile ortodoxe. Și trebuie să le asum, discret și cu jenă, într-o lume intelectuală refractară la ele. Cum am să am curajul să o arăt ?

21 aprilie – 16 mai

Intre 21 aprilie și 16 mai am fost la New York și în tot timpul ăsta am ținut un scurt jurnal în carnetul „Poezie 2000”. Copiez aici din el:

Gândul, încă acasă fiind, la București – în urma citirii unor texte teoretice despre poezie scrise de mine în anii 80, deci mult înainte de intrarea mea în Școala G. (gurdjieviană) și regăsind în ele cu uimire intuiții și frânturi de idei ca din Școală – că probabil „știam” ceva de multă vreme, ca și cum aș fi primit o misiune în această viață prezentă – să mă nasc ca femeie în România comunistă a anilor ʼ50, să evoluez în condiții exterioare grele pentru spiritualitate, să-mi fie rușine de acest impuls irepresibil, să fiu pusă la probe, să fiu testată, și să îndeplinesc o misiune. Care anume, nu prea știu, deși am intuiția asta de multă vreme. Oricum, probele au fost și sunt grele, unele foarte grele. Dar am fost și ajutată. Mult, mult. De sus.

La o serată la Centrul Cultural Român, eram între multă lume, mult zgomot și mă conversam cu un artist în îmbulzeala din sala bufetului, când deodată am fost prinsă de braț de cineva din dreapta care a început să-mi vorbească întrerupându-mă brusc din conversația în care eram prinsă. Era o voce de femeie care-mi spunea, netam-nesam, „ești frumoasă, ești bună, ești normală, ești așa cum trebuie să fii!” M-am uitat spre dreapta, am văzut o doamnă în vârstă, încă arătoasă și dreaptă, dar cu o privire stranie, stinsă. Am întrebat-o dacă ne cunoșteam de undeva, mi-a zis că nu, dar că m-a observat, apoi brusc mi-a zis „să nu uiți de Tatăl și Fiul și Sfântul Duh!” Scena era ciudată, femeia spunea lucruri de sfințenie care parcă se transmiteau de fapt prin ea – și brusc m-am trezit luându-i mâna dreaptă cu mâna mea stângă, ridicând-o la gură și sărutând-o! Femeia nu a făcut nici un gest, nici o schimă, a continuat să vorbească – apoi brusc a început să delireze. Am dedus din ce spunea tumultuos și ridicând vocea că fusese regizoare, că nu fusese recunoscută la valoarea ei în țară, căci a tunat împotriva unor regizori români cunoscuți, și-l tot chema pe soțul ei de alături să-i amintească niște nume. Apoi mi-a dat o carte de vizită și brusc s-a îndepărtat…

Citesc „Ladies of the Rope” de William Patrick Patterson și am mai împrumutat Katherine Hulme, „Undiscovered Country” – ambele lecturi din Școala gurdjieviană. După prima seară de lectură din Patterson, în timpul nopții m-am sculat brusc și am constatat că formulam în engleză, într-un mod clar și coerent, un gând despre o lege generală care ne însumează și ne integrează pe toți, toate făpturile, de sus în jos, în univers. Pe moment am fost uimită de claritatea gândului în engleză – apoi am adormit și dimineața nu mi-am mai adus aminte decât sensul general, nu și conținutul. Tot dimineață m-am mai sculat cu o idee clară în minte, de data asta în română, cum că la 45 de ani (câți voi avea în decembrie) trebuie să accept și să asum activ condiția de „maternitate spirituală”, de responsabilitate spirituală, fără să-mi mai fac iluzii tinerești cu privire la șarmurile mele feminine etc.

Contradicția mea profundă: între egotism feroce și ajutorare compasională a celorlalți. De fapt, un egoism feroce, o ambiție enormă și o mândrie teribilă, contracarate – ca o temă pentru acasă a acestei existențe – de multiplele situații în care am fost pusă de mică să am grijă de alții, să-i organizez, să-i conduc, să-i promovez, să-i ajut. Dublura asta contradictorie există încă de la început – vezi și cele două ocupații ale mele (unde critica de artă mă obligă să vorbesc frumos despre mulți artiști), două nume (cel real și pseudonimul), vezi actualmente cele două căi spirituale pe care mă aflu, ortodoxia și Fourth Way (Școala G.): mereu despicată între centrarea pe sine și risipirea în ceilalți. Problema e că anumite vise, revelații, spuse importante ale unora („tu, Magda, nu vrei să accepți că Dumnezeu are aleși”) mă pun periodic în gardă, în alertă. Până la urmă, între mișcarea centripetă și cea centrifugă aleg numai prin instinct și prin intuiție. Deocamdată nu pot să înțeleg ce mă împinge să fac asta. Dar acționez continuu ca și cum aș încerca să împac contradicția: să fiu simultan autocentrată, prin căutare spirituală, dar și conectată multiplu la ceilalți, prin activism cultural. Probabil că la un moment dat va trebui să depășesc sau să integrez psihic și mental această opoziție interioară.

Senzația că sunt idioată. Nu înțeleg de ce mă aflu la NY, unde nu-mi place de fapt. Nu voiam să vin, aveam alte planuri, și totuși iată-mă aici. Ca și cum aș fi fost trimisă, împinsă. Dar nu reușesc să înțeleg pentru ce. Mă observ cu coada ochiului, am impresia că sunt opacă, cretinizată. Oricum, mintea nu-mi mai merge de multă vreme la parametrii anteriori intrării în Școala G., dar, cum am fost avertizată de asta, nu-mi rămâne decât să aștept transformarea. Încerc să compar atitudinea mea de acum cu cea de anul trecut tot la NY, și singurul lucru care-mi pare ușor diferit e că pot din ce în ce mai puțin să fac paradă de mine; sunt mai pasivă în contactele cu oamenii, deși nu cine știe ce; îi las să vorbească și răspund numai minimul necesar – ceea ce face bine și celorlalți și mie. Mai observ acum cât de puțin gândesc cu adevărat și mai îndelungat; cum nu sfârșesc nici un gând mai profund; cum fug de efortul de a-l duce până la capăt. Sau, când încerc să formulez ceva coerent, deci mai lent și mai căutat, ceilalți oameni nu au răbdare, mă întrerup. Încerc doar să fiu prezentă la ceilalți. Dar nu reușesc întotdeauna. Încerc să mă conțin mai mult decât să mă exprim și să mă revărs în afară. Realizez cât de puțin am în mine, cât de puțin îmi e dat cu adevărat și cât de puțin se află în ceilalți, înăuntrul lor. Mă simt ades străină de mine.

Pe 28 aprilie m-am rugat pe mutește intens, în camera de la Romanian Mission. În picioare fiind, simțeam valuri de vibrații mici și frisoane trecându-mi prin trup – ba chiar și unele unde mai mari, ca niște răsuciri nedureroase, mai ales în pulpe și în spate. De asemenea am avut senzațiile cunoscute de apăsare pe cap și de fire invizibile în susul capului. Ceea ce a fost mai aparte de data asta a fost că la un moment dat, când mă rugam Fecioarei Maria, am simțit impulsul să ridic brațele în poziție orantă (ca la București), cu palmele în sus, și rugându-mă destule minute, am observat întâi că nu mă durea să le țin astfel ridicate. Apoi, straniu, simțeam că nu pot să le apropii: le țineam în paralel, ridicate cam până în dreptul pieptului, și simțeam un fel de forță care le încastra și le făcea să nu se poată mișca cu ușurință nici la dreapta nici la stânga, nici să se apropie nici să se depărteze. Încercam ușurel să le apropii și simțeam o rezistență invizibilă. Încercam să le depărtez – tot la fel. Parcă aerul ar fi fost mai consistent în jurul lor și opunea rezistență. Știam bine înțeles că la o adică pot să mișc mâinile, dar senzația de opoziție era clară. După o vreme am încetat rugăciunea și am coborât brațele ușor.

Între altele, la NY mi-am observat dinafară femeismul, interesul egocentric mărunt și cinismul (ipocrizia). O „baie” de observare a „falsei personalități” care m-a mâhnit adânc.

Femeismul. Din cauza crizei prelungite cu soțul meu Horia, mă aflu într-o situație bizară, sunt ca și liberă fără a fi cu adevărat. Am observat cum în contact cu diverși bărbați „falsa personalitate” se activează aproape automat ca să caute un alt companion. Aproape fără știrea mea, ca să zic așa, m-am văzut cum aveam gânduri de „învăluire” asupra unui preot cu care am stat de vorbă, asupra fiului unei familii la care am fost în vizită, tristețea care m-a cuprins în vizită la cutare, și tocmai reacția ușor retractilă a bărbaților, aparent nemotivată în ochii mei, m-a pus pe gânduri – mi-am dat seama că ei simțiseră ceva și se speriaseră și asta m-a făcut să mă văd. Încep să înțeleg, parcă, ce voiau să spună cei din comunitatea de la Pucioasa cu viziunea lor negativă asupra „femeii”.

Ipocrizia sau cinismul. La vernisajul expoziției lui Mihai Sârbulescu, m-am întâlnit cu Doina A. și sora ei, venite special pentru asta de la Philadelphia. A fost o seară intensă emoțional, în care am vorbit despre trecut și despre noi înșine. Doina a comentat acum mai detașată scrisoarea pe care i-o trimisesem anul trecut, în care-i reproșam vanitatea emoțională și care o atinsese adânc. I-am cerut încă o dată iertare. Ne-am despărțit în îmbrățișări efuzive. Dar când am ajuns în camera de hotel, pe când mă spălam la chiuveta din baie, în oglinda de acolo am văzut brusc pe cineva din mine care ricana ironic și rece la toată scena afectuoasă de mai înainte. Pur și simplu am rămas interzisă. Am văzut ceva, o ființă din mine ce mi s-a părut de o dimensiune mai mare ca statul unui om, și oribilă la înfățișare, cu ceva masculin în ea, care râdea mânzește, demonic, din oglindă spre mine. Am știut imediat că era în legătură cu lipsa mea de afectivitate reală pentru scena trăită de cu seară.

Egotismul feroce, ambiția nemăsurată. Mi s-a întâmplat să mă văd cumva de sus, în camera de hotel mai ales, cum mă agitam în toate sensurile, dădeam telefoane, făceam relații, cu gândul la binele altora dar de fapt pentru propriul meu orgoliu și dintr-o teribilă teamă că nu am să-mi aranjez suficient de bine treburile din punct de vedere al supraviețuirii. Mi-a trecut prin cap la un moment dat întrebarea „ce vreau eu în viață mai mult și mai mult”. Si mi-am răspuns lăuntric că vreau să ajut, pur și simplu vreau să-i ajut pe ceilalți. Dar nu sunt sigură că aceasta nu vine tot din „falsa personalitate” ca să-și salveze buna sa imagine despre sine.

 Apoi am mai înțeles că eu sunt cea care mă plasez pe nivelul de existență la care ființez, mediocru, și că am de a face cu oamenii cu care am de a face pentru că pur și simplu nu țintesc mai sus, mai înalt, la alt fel de oameni – atunci aș avea parte de ceva mai înalt. Mi-am amintit de visul cel mare din tinerețe, cu muntele sacru pe care urcasem în compania unor oameni superiori, vis care spunea cam același lucru. Funcționez deci la un nivel mai jos al ființei decât aș fi în stare. Două idei din Școala G. „The right to be at your higher levels” – dreptul de a fi în nivelele tale mai înalte, pe care de obicei le refuzăm din lene și neatenție. „The right not to be negative” – dreptul de a nu fi negativ, ce idee extraordinară!

New York e totuși un oraș periculos pentru sinele meu. Sau pentru Sine în general. Prea puternic, prea dinamic, prea copleșitor, prea absorbitor. Cred că reprezintă o probă a vieții, căci aici aș fi tentată să mă las prinsă în plasă și să uit de „lucrul spiritual cu sine” și de contactele cu Școala G. Această a doua probă la NY, la un an diferență, nu cred că am trecut-o cu bine.

Expoziția „Îngeri” de Marian și Victoria Zidaru, o expoziție „de foc” aș zice, a fost o sticlă aruncată într-un ocean extrem de învolburat. Cine să accepte la NY simbolurile puse în joc în „lucrarea spiritual-estetică” la care s-au angajat?

În avion pe drumul de întoarcere, în care am dormit mai tot timpul, la un moment dat am avut un vis scurt și clar, din care nu-mi amintesc decât scena finală: mă dezbrăcam de mine o dată, mă dezbrăcam de mine de două ori, mă dezbrăcam de mine a treia oară – și vedeam înaintea mea un mic prunc. Un prunc alb, alb ca hârtia! M-a sculat din visul ăsta stewardesa, apoi am vrut să mi-l amintesc și să-l înțeleg mai bine dar am alunecat din nou în somn. În acel moment, am fost sculată violent din adormire de ceva din mine care m-a uimit, atât de energic m-a scuturat din amorțeală, probabil ca să nu uit visul. Și nu l-am uitat. Am mai rămas o vreme trează, speriată de smucitura interioară, apoi am adormit la loc.

Maurice Nicoll: „Imaginea interioară e produsul fizic, material în felul său, al gândirii prin inimă.”Am o întreagă colecție de asemenea imagini – surprinzătoare, puternice, fierbinți.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 8-10]