Critică literară cu sentimente creștinești

Adică să nu judeci pe nimeni, să nu fii rău, să nu faci observații, să nu arăți eșecurile, să-i vorbești numai de bine pe scriitori și cărțile lor. Exemplul nostru cel mai potrivit în această categorie este N. Steinhardt. Mai pot fi adăugați și alții. Exemplificam altădată și cu Lucian Raicu și plasam acest tip generos și amabil de atitudine în categoria Perpessicius. Convingerea lor fundamentală este că în orice carte, oricât de proastă, există ceva bun ce merită arătat cu generozitate.

Se cunosc recomandările pentru un comportament creștinesc. Le găsesc sintetizate într-o fișă (un extras) al lui Andrei Pleșu în „Dilema”, nr. 9 din 2-8 mai 2024 (nu are importanță acea sursă primară, din moment ce eu nu am consultat-o):

„Nu dați sfaturi. Nu intrați în contradicție cu nimeni. Lăsați pe ceilalți să aibă dreptate. Primiți observațiile altora fără cârtire. Obișnuiți-vă cu ideea de a fi «un zero». Nu pregetați a dispărea”.

Dar astea nu sunt cumva tot sfaturi? Sunt sfaturi pentru asceți, dacă mă uit mai atent la titlul citat ca sursă. Ele privesc comportamentul cotidian al unui om religios, nu comportamentul cultural, care ar trebui să fie prin excelență unul al dialogului și al controverselor.

Nu ar fi total necreștinește din partea mea să nu arăt păcatele unui text sau ale unui scriitor? Să mă fac că nu văd greșelile care se săvârșesc sub ochii mei de cititor? Să fiu impasibil? Să nu judec? Să las răul să prolifereze, să-mi umilească rațiunea și sentimentele, să-și etaleze nocivitatea, să se desfășoare nestânjenit în fața mea, obținând confirmarea și legitimarea prin tăcerea mea smerită?

●

Cel mai prolific scriitor român

Dintre scriitorii noștri clasici, știm că opera cea mai impresionantă ca dimensiuni o au Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi. Performanța, ca număr de cărți, o deține Nicolae Iorga; nu am la îndemână bibliografia lui Barbu Theodorescu, ca să spun numărul exact. Opera lui Sadoveanu cuprinde 100 de volume. Ar mai fi de pus la socoteală și opera lui Mircea Eliade, poate și a lui B. P. Hașdeu, chiar dacă nu ca număr de volume, ci de pagini. Dar cine să se piardă în astfel de estimări cantitative?!

Mă apucă un frison apocaliptic când mă gândesc că nu-i voi putea citi integral pe niciunul din acești mari clasici ai culturii române din secolul XX (îl las deoparte pe Hașdeu). Mă apropii de parcurgerea integrală a operelor lui Sadoveanu și Arghezi (mai am câteva restanțe), dar pe Iorga nici nu-mi propun să-l citesc integral; opera lui de istoric mă depășește, cred că e copleșitoare pentru oricare întreprinzător de lectură, chiar din domeniul istoriografic.

Dintre scriitorii contemporani, nu e greu să alegem, dacă suntem atenți la anunțurile privitoare la ultimele apariții editoriale:

Grid Modorcea se află, la sfârșitul anului 2023, la volumul cu numărul 123 (una sută douăzeci și trei de volume!). Cel puțin așa citim în informația publicată în „Cafeneaua literară”, nr. 12, decembrie 2023, p. 7. Volumul Homo novus. Romanul viitorului prezintă o utopică Cetate a Inocenței, proiectată într-un viitor probabil.

Poetul orădean Ionuț Caragea îmi trimite în data de 19 mai 2024 un email, adresat și altora, prin care anunță ca i-a apărut la Editura Fides din Iași volumul de poeme, citate și aforisme Fântâna care-și bea singură apa. Autorul ne informează că este a 60-a carte care îi apare în 18 ani de la debutul său literar.

Mai știu din anii 2000 că Ion Țugui uimea prin numărul aparițiilor sale editoriale. Eu am văzut pe tarabe teancuri de zeci de volume ale aceluiași autor. Acum, când verific în Wikipedia fișa autorului (1933-2002), obțin o listă selectivă de numai 40 de cărți publicate: poezii, eseuri, reportaje, teatru, proză (îndeosebi romane) și literatură ezoterică, genul care i-a asigura succesul. Dar sunt sigur că lista sa bibliografică de autor depășește o sută de volume.

Scriitorii clujeni Constantin Cubleșan și Ovidiu Pecican depășesc fiecare impresionanta sumă de 50 de volume apărute. Aflu că, la cei 85 de ani împliniți, Constantin Cubleșan a publicat 80 de volume. Într-un viitor nu prea îndepărtat, Ovidiu Pecican are șansa să-l depășească și să intre în topul celor mai prolifici scriitori români din toate timpurile.

Orientat cantitativ după Goethe, Balzac, Dostoievski sau Tolstoi, Nicolae Breban consideră că o Operă cu adevărat mare contează și se edifică impunător de la zece mii de pagini în sus – ceea ce ar însemna 20 de volume a câte 500 de pagini sau 40 de volume a câte 250 de pagini – ceea ce nu e chiar așa de impresionant față de cifrele vehiculate anterior.

Dintre contemporanii noștri de valoare, la concurență cu Nicolae Breban, cel mai mult a scris probabil D. R. Popescu, autorul unei opere vaste (proză, teatru, eseu), greu comensurabile, a cărei viziune de ansamblu (mai ales privitoare la partea de după 1989) nu ne-a descris-o până acum niciun studiu critic.

Sunt sigur că, în lume, există recorduri de alte proporții. Nu mă străduiesc să le caut acum pe internet. Ne miram de Sandra Brown sau de Stephen King, cât text pot produce! Există rețete de romane sentimentale, de romane SF, de narațiuni horror sau de alt tip.

Să ne lăsăm ghidați sau impresionați de asemenea performanțe cantitative?

Cu inteligența artificială se pot produce (și s-au și produs) romane polițiste în serii incontrolabile. Pe seama cui să punem opera inteligenței artificiale? Și cine o va citi, cine o va analiza și cine o va evalua? O altă ramură din inteligența artificială, confraternă! Noi (urmașii noștri) vom (vor) sta liniștiți la umbră sau la soare, în timp ce bibliotecile-arhive electronice se vor citi și se vor studia între ele, după programe de lectură non stop.

●

De ce la Pitești?

Din februarie 2023, m-am pitit la Pitești, la „Cafeneaua literară”, pentru că acolo am fost invitat să colaborez într-o perioadă nefastă a existenței mele, când mă aflam în eclipsă totală. Singurul care m-a văzut și m-a recunoscut în semi-obscuritatea creată în jurul meu, deși nu ne-am întâlnit niciodată până atunci și nici nu am avut o comunicare specială, a fost Virgil Diaconu, căruia îi datorez revenirea mai hotărâtă în actualitate.

●

Între două forme de atentate

Ne mișcăm politic între două forme radicale de schimbare: atentat la democrație (extremismele care vor să instaureze dictatura) și atentat la dictatură (liberalismele care vor să instaureze democrația).

●

Cum puteam deveni un poet… comunal

Recent, preotul de la mine din sat, cu care sunt vecin de grădină, venit cam de un an la post, m-a invitat să citesc… o poezie despre Avram Iancu (dacă am scris vreuna sau, dacă nu, aș putea scrie!), la o festivitate comunală a drapelului, programată peste o săptămână. Era bine intenționat, respectuos, știa ceva despre mine, cu aproximație, că sunt profesor de literatură română și fac publicistică. Nici nu am știut cum să reacționez. Am răspuns că, probabil, nu voi fi prezent, nu voi fi acasă, voi fi plecat la Cluj. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar invitația era… onorantă, în principiu. Ulterior, m-am gândit că poate preotul mi-a propus să caut o poezie despre Avram Iancu și să o citesc. Adrian Păunescu îmi oferea soluția de succes.

●

Un roman inedit de Agatha Christie

Generatoarele inteligenței artificiale de text, imagine, sunet copiază creativitatea umană. Eu nu cred într-o substituție în viitor, ci în crearea unor confuzii în privința originalității și a autenticității, ca în cazul produselor chinezești față de mărcile originare. Vom putea fi păcăliți în curând cu un roman polițist inedit de Agatha Christie. Avem nevoie de o specializare pentru un domeniu nou în critica literară: literatura artificială.

●

Să facem totul!

„Trebuie să ne dăruim total pe teren! Poate și un pic mai mult!” (interviu radio, la o emisiune de sport)

●

G. Călinescu revizuit

Am arătat în volumul meu Literaturile române postbelice că literatura română nu e una și indivizibilă, cum afirma G. Călinescu în prefața la Istoria… sa din 1941. Atunci afirmația patriotică și demonstrația erau necesare în condițiile de război, cu amenințarea de destrămare a țării. Nu mai reiau ideea. Călinescienii fundamentaliști nu acceptă diferențierea între mai multe tipuri de literatură. Pot să se păstreze liniștiți în acest conservatorism amăgitor.

Un alt adevăr călinescian, pronunțat răspicat, e pe cale să cadă, dacă nu cumva a și căzut: O literatură cu cât e mai națională cu atât are o mai mare valoare universală. Exemplu clasic: Ion Creangă, elogiat și glosat ca atare de G. Călinescu. Ce vedem azi? Ion Creangă nu e nici pe departe marele scriitor universal pe care îl proiecta G. Călinescu pe cerul literaturii universale. Ba, mai grav: e contestat și ca scriitor național, fiind considerat prea regional. Dovadă: propunerea de a fi scos din manuale, pentru că elevii nu-i mai înțeleg moldovenismele. Ieșirea din idiomatic înseamnă pierderea dureroasă a unor iluzii.

●

Patria mea

Arghezi, cu toată fizica și metafizica Sudului românesc, Rebreanu, adunând în proza lui pământul și cerul Transilvaniei, Sadoveanu, acoperind tot spațiul Moldovei Mari, din Ceahlău până la Nistru, alcătuiesc împreună versiunea interbelică a patriei mele. Am și o patrie clasică, de secol XIX, alcătuită din vastele ținuturi Eminescu, Caragiale, Slavici. Simt că varianta clasică e a tuturor, pe când varianta interbelică e numai a mea.

●

Fantoma lui Paul Goma

Paul Goma a murit la Paris, în plină pandemie, fără a impresiona prea multă lume, așa cum a impresionat disidența sa. Ca într-un coșmar ce ar trebui să-i bântuie posteritatea, îmi imaginez ieșind din mormântul său o mână cu un deget acuzator pentru noi toți.

●

14 mere

Vin de la Hotar la Oradea și voi sta de pe o zi pe alta. Aduc mere pentru vecinul meu, care are grijă de apartament cât timp lipsesc eu. Se întâmplă să fie 14. Sunt mere mari, frumoase, din soiul Jonagold. Recoltă foarte bună în acest an, al treilea al livezii, dar merele cad mult prea repede din cauza caniculei. Vecinul nu e acasă două-trei zile. Îi scriu că îi voi lăsa merele în hol. Mă tentează să mănânc unul. Nu mănânc, să nu rămână 13. Două ar fi prea mult să mănânc, la cât sunt de mari. Aleg între superstiția negativă a numărului 13 și cea pozitivă a lui 14, pe ultima. Nu mă tem de 13, dar îmi pun întotdeauna mari speranțe în 14. Dintre mai multe argumente sau exemple, invoc numai unul: Congresul al XIV-lea al PCR din toamna lui 1989. M-am gândit că va fi ultimul al lui Ceaușescu, am sperat că va fi schimbat din funcție, dar nu m-am gândit că va urma o schimbare de regim politic. Sunt sensibil la numărul 14, aștept întotdeauna să se întâmple ceva pozitiv în legătură cu el. Nu-mi pot explica această superstiție. E irațională, cum cred că sunt toate superstițiile. Joc câteodată la loto în data de 14 și marchez între cele șase numere și 14. Am jucat o singură dată în acest an. Nu am câștigat niciodată nimic. Deocamdată.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 11-12]