***

Tocmai cînd plictisul proiecta

asupră-mi raze moarte,

m-am oprit să nu mai privesc în trecut,

acolo găsesc uitate spitale de arși

în dogori țîșnite din păcate mari,

dar acum lucrurile sunt clare,

o luciditate călîie pîrjoloește totul în jur,

domni subțiratici trec indiferenți,

precum indiferentă este lumina zilei

ce descoperă îngerul ticăloșiei,

întrupîndu-se din tot ce a fost uitat

***                 

Copilăria dulce a clipelor

dimineața,

și să vezi cum din ziua trecută,

alunecă în prospețimea zilei de azi,

ca într-o însămînțare,

ceea ce face posibil

timpul 

***

Timp moale, al râmelor,

timp înghețat, al muților

timp cu brațe, proiect ratat,

mă ascund în umbra unor secunde imense,

aici se spun rugăciuni șoptite,

timp sărac, al nimănui, de acolo vin

umbre mari

timp oprit,  cam așa cum ți-ai înghiți trecutul

timp cu  gură, alt proiect ratat,

au secat  situațiile  în care ar mai putea fi vorba

despre om.

Din singurătăți te alcătuiesc, Doamne,

când în trup se face lumină,

Îți însoțesc absențele,

după plecările Tale, curg înnebunite apusuri

și viața mea se îndepărtează

prin timpuri arse 

        

***

O zi ca plumbul.

Grea.

Fără mesaje.

Vor  mai fi astfel de zile.

Opace.

Prinde-mă.

Căderile au devenit un exercițiu favorit.

Cine te ține de mînă primește semnale clare.

Înaintați.

Cu reperele toate ipotecate

este ceva dureros de viu,

în cuvintele noastre,

Dacă suntem atenți,

în cîte o stare de spirit

se văd ceruri care ne scapă.

E doar o experiență,

din atîtea mii,

de acceptare a irecuperabilului

***     

Nu îmi vorbești, Doamne,

nu ai loc de lașitatea și justificările mele,

Tu ești tăcerea în vertigiu din rumori,

nu am nimic să Te cheme,

dar Îți simt prezența în pata însîngerată

din începutul și sfîrșitul

fiecărei zile

stau în trufia rugăciunii

și graiurile mele se prefac în cenuși

***

Ca niște regi în exil

vin de departe

lumini peregrine

nici în lăuntru

nici afară,

doar măreția indiferentă

a cenușii, mai ușoară

decît materia unui trup visat,

îmbrățișat de graiuri

în care au vibrat rugăciuni,

a venit iar seara,

e aceeași, e alta,

gemetele altor existențe aduc neputințe trecute

***

Trupurile sfinților

sunt rezultatele

alergăturilor sufletelor lor

în căutarea locului

pe unde intră păcatele

***     

Se poate și astfel:

citești cartea unui prieten

poet și afli în cartea lui fragmente,     

insule vorbitoare dintr-un limbaj                                                        

rătăcit, rămas după un cataclism,

după o explozie în jur, nimeni, doar acele insulițe

ale unei limbi ce se rostește

pe sine după ce ultimul vorbitor s-a retras

în nemiloase muțenii 

                                                                                                                                                             

***

O zi de iarnă,

albul orbitor al zăpezii

și viața ta,

o picătură de sînge

pe tăișul săbiei

unui samurai

***                                                     

Acum, odată cîndva, risipă,

o voce povestind, cum se rup

viețile, jarul rămas după intense trăiri

cînd se va stinge, vom conta

pe alte lumini, acum, gîndul cu inepuizabile

călătorii, dar lasă, încă am o inimă, consumul

clipă de clipă răspunde puterilor tăcute    

     

***

Alunec lent prin tandre otrăvuri,

la braț cu amante fără prihană,

în viețile lor,

morțile noastre își fac autoportretul,

                     …

viețile noastre, seri lungi, în cluburi pustii,

în incomparabile cluburi exclusiviste,

unde se prepară drogul de nerefuzat    

                      

***

Pace și pustiu.

Se aud pîrîiașe,

scurgîndu-se

din rugăciuni  

                        

***

Flori de măr,

spume ale unor

mări

ce de mult

s-au retras

***

Ajunge o palmă          

pentru a te goli

de resturile trăirilor

ce atît de mult promiteau,

poate o salvare,

dar acum cel ce ar fi dorit să fie salvat,

cu fața lipită

de zilele vorace,

a ajuns doar o grămăjoară

în care orice palpitație

e o cruntă poveste      

despre ce s-a întîmplat cu viețile

cu adevărat 

    

***

Privesc o floare de mac

în vîrful unei tulpini fragile,   

se unduiește la fiecare adiere,

pentru ea suflul adierii

ar putea adăposti o cumplită distrugere,        

impresionează eleganța

cu care amână prăbușirea

ultimei sale picături

de frumusețe

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 13-14]