Colecția coordonată și îngrijită de Călin Vlasie la Paralela 45 are toate șansele să devină una de referință; nu numai că readuce în discuție câteva dintre cele mai importante (și incasabile) nume ale poeziei 80-iste și 90-iste, dar – cu siguranță – e o plăcere (profesională) să citești, adunate între două coperte, volumele, să urmărești creșterile și descreșterile unui poet, care sunt asemenea răsuflărilor unui animal uriaș: pacificatoare și anxiofore în același timp. Orice colecție de acest fel e un bun profesor sau măcar un mediator cititor-poezie. Căci, iată, nu multe sunt drumurile care duc la Aurel Pantea, de pildă, pe care nu-l găsim, brav optzecist, nici în „Istoria critică” manolesciană, nici în antologia de la Nemira pusă la cale de Cosmin Ciotloș; și să nu mai amintim faptul că nici Premiul „Eminescu”, unul cu valoare de resuscitare a imaginii și influenței unui poet, cel râvnit și controversat deopotrivă, ajunge cam cu chiu, cu vai pe drumuri transilvane, preferând – s-ar zice – poziții centrale, de „putere”. Și unde mai pui și că unii dintre cei care au fost publicați estimp (în primăvara acestui an) în colecția amintită au cam preferat editurile obscure, discreția ori boema, exilul, excentricitatea sau condescendența față de mediile (sulfuroase) literare, așa că nu prea se găsesc printre cei pe care-i vei descoperi pe orice listă de „menționabili”: Adrian Alui Gheorghe, Emil Hurezeanu sau Liviu Ioan Stoiciu. Pe de altă parte, Ioan Es. Pop – și el prezent în tânăra colecție – are un statut distinct, numărându-se printre figurile de primă poziție ale nouăzecismului. A1m, așadar, mare încredere în această colecție, îi aștept surprizele, îi aștept colaboratorii & îngrijitorii, aștept cărți frumoase și care să circule bine; aștept să mi se confirme faptul că, dincolo de cercurile inițiaților, poezia acestor scriitori de plan doi sau trei își poate consolida o nouă poziție în ierarhiile de mucava ale ultimelor decenii. Poate-i vom găsi acolo pe Iustin Panța, pe Judith Mészáros, pe Marta Petreu, pe Ion Pop, pe Horațiu Ioan Lascu, pe Ioan Flora sau pe Florin Mugur și câți alții, ale căror volume sunt fie intruvabile, fie intrate într-o nefericită și ignobilă muzeificare.

Ediția Aurel Pantea, recent apărută (mai 2016), beneficiază de îngrijirea și prefațarea lui Al. Cistelecan; este o antologie consistentă, care reia texte(le) publicate în opt volume (dintre cele 12 titluri de poezie și proză) dintre 1980 și 2015: „Casa cu retori” (1980), „Persoana de după-amiază” (1983), „La persoana a treia” (1992), „Negru pe negru” (1993), „O victorie covârșitoare” (1999), „Negru pe negru (alt poem)” (2005), „Nimicitorul” (2012), „O înserare nepământeană” (2015). Fără îndoială că selectarea unor texte aparținând atâtor vârste (biologice și poetice) poate crea câteodată impresia de redundanță sau, alteori, ca într-un basorelief, să atragă atenția mai curând înspre depresiuni decât înspre climaxuri; se prea poate ca „O înserare nepământeană” sau „Nimicitorul” sau „O victorie covârșitoare” să pară numai puneri între paranteze ale volumelor de forță, „Persoana de după-amiază”, „La persoana a treia” sau ambele „Negru pe negru”, culegeri pe care mărturisesc că le-am citit acum, cu sufletul la gură, pentru prima dată și care m-au făcut să admit, cu jumătate de gură, că, bieți epigoni, neoexpresioniștii ultimelor două decenii îmbracă, așa cum se întâmplă în basme, straiele de tinerețe ale taților lor, iau armele din rastel, dară se înveșmântează cam pe dos, pun un firet suprarealist și uită că tăișul se prea poate să fi purtat ceva mai glorioase bătălii.

            Al. Cistelecan își intitulează prefața „Un fundamentalist al autenticității”. Ei bine, dacă sunt de acord cu „fundamentalismul” (înțeles ca obstinație) atribuit lui Pantea, nu prea știu ce să spun în ceea ce privește „autenticitatea” lui. Căci autenticitatea, în formula ei de aggiornamento, este mai curând sinonimizată cu însemnarea diaristică, în care emițătorul poetic leapădă toate hainele culturale și se trezește nud și meschin în mijlocul textului. Autentic se prea poate să le fi părut Pantea celor obișnuiți cu tehnicile „Echinox”-ul pedant, înmuiat de toate rariefările moderniste și călătorit printre majuscule, în hang cu maximalisme și expresionisme; pentru că, ici și colo, Pantea mai deznoadă cravata, mai lasă la vedere ciotul vreunei colocvialități ori solfegiază barbar o formulă „înaltă”, dar, esențial, Pantea rămâne cununat cu reflexivitatea – chiar și atunci când flirtează cu interjecționalul –, psalmodiază și-și exersează mușchiul religios chiar în sânul hoardei. În tonalități mai înalte decât cele ale manierismelor echinoxiste (Cistelecan îl vede pe Pantea ca „un sălbatic venit direct din pădure la un cenaclu de rafinați”, „cu buzunarele încă pline de țărână și de frunze”), cu smuciturile dionisiace ale primului expresionism, vitalismul său, chtonicitatea sa trebuie să fi părut, într-adevăr, „autentice” printre anumiți poeți de corset și etichetă de la „Echinox”. Pantea însuși se lasă sedus, așezându-se cuminte în dosul pancartei autenticiste, invocând „realitatea fără apeluri”, clamând „curgerea ofidiană a simțurilor, în zvârcoliri, apariții aburite,/ ca simțurile de multă vreme neexersate” (p. 249), dar singurul „real” care-l ține pe stradela autenticității este – și aici cercul se închide – cel al limbajului: „am vrut să vorbesc și-am văzut/ că sunt un cimitir semantic” (p. 207).

Coborârea în limbaj, traducerea experienței esențiale în cuvintele vulgului este singura „autenticitate” pe care și-o îngăduie Pantea: printre „cefe proaspăt desprinse din/ strânsorile/ măștilor”, „în inima anecdotei/ și textului ca o limbă/ atârn” (p. 40). E, în întreaga lui poezie, un refuz al „biografiei ejaculate”, o punere în răspăr față de „anatomia anapoda” (p. 155), în care „genetica e tot o politică” (p. 161), iar „a fi e forma absolută a ignoranței” (p. 150). Învecinarea cu grotescul, asumarea condiției de strictă fiziologie, numirile de numitori comuni sunt, de fapt, acuze, difamări, dare a cărților pe față atunci când zarurile au fost, deja, aruncate. Astfel, parapetul de care se izbește vehiculul poetic este cu atât mai serios cu cât „realul cu marile lui labe/ nu lasă nicio urmă/ retrăgându-se” (p. 199). Exilat dincolo de realitate, neputincios a vorbi și a se livra într-o limbă prostituată, subiectului poetizant nu-i mai rămâne decât să se ia la trântă cu stihialul, să potențeze lucifericul și să-și caute ieșirea din labirint, din „lumea stricată”, în care „se vede totul,/ chiar și strigătul luminii în gura lui nu” (p. 164). Și nimic din gesticulația aceasta belicoasă nu este „autentic”, așa cum ne apare din semantica trivializată a optzecismului. Chiar dacă urlă (neo)expresionist, interjecția, stridența, ciobul, mucegaiurile sunt trase în apele de emailuri ale calofiliei, alexandrinismului, rafinamentului. E ca și cum, foarte trickie, Pantea și-ar fi compus o mină grosieră pentru a-și ascunde din vulnerabilitate și (indecența marilor) spasme.

Tot Al. Cistelecan îl așază pe Aurel Pantea pe aceeași linie de front cu vizionarul Ion Mureșan. Geminația este de suprafață, de vreme ce și Mureșan, și Pantea sunt poeți de viziune. Ce „văd” însă cei doi se află de o parte și de cealaltă a spectrului. Dacă Mureșan traversează infernul și înțelege auroral-soteriologic rictusul damnatului, Pantea, din groază și credință, își susține, poetic, vedeniile, nu învelește hapul în spoieli, nu machiază hidoșenia lumii, e în publicul Teatrului de varietăți moscovit, dar și pe scena lui; pentru el noaptea e fără sfârșit, iar întunericul – absolut. Teratologia, thanaticul, degenerescența nu sunt infantilizante, ci substanțe de contrast care susțin diagnosticarea „lumii lui nu”. Și dacă universul poetic al lui Mureșan e numai primul cerc al infernului dantesc, al lui Pantea e un iad ultraortodox. De aceea, nu se cuvine nimic ludic în lumea lui Pantea, locul „năzbâtiei”, al „poz(n)ei”, al „(auto)ironiei” fiind ocupat, prin disocierea pe care o presupune, de intertextualitate, de livresc, de diversele mantii cultural-aluzive sub care Pantea ascunde un întreg bestiar. Angoasele lui Pantea nu sunt exorcizate prin contracția râsului ori a luării în răspăr, pentru că poetul are o anumită voluptate (masochistă, convulsivă) de a privi răul în ochi; dar asta face ca textele sale să fie mărturii ale tuturor subteranelor, un strigăt de aceeași forță cu multele pagini pe care nu stă scris decât „AJUTOR!” din „Solenoid”-ul lui Cărtărescu ori cu fraza aceea tulburătoare din Saramago: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viață ca să merite să moară de două ori.”

Paradoxal, „telegramele din neant” – după cum le numește prefațatorul – nu creează niciodată impresia unei „confesiuni”, ci a unei transcrieri. Forajul în imund, în tenebros, în inenarabil pare făcut de un lucrător acribios și cinic, iubitor de disfemisme și exfolieri, dar care nu spune de prea multe ori „eu” (de aceea, predilecția pentru conceptualizare, pentru „discursul cartezian”, după cum îl numea N. Oprea). El este un contemplator împietrit, deloc ferit de arsura vedeniilor dinaintea lui, cel forțat, ca Alex din „Portocala mecanică”, să înghită scenele tari ale unui cotidian mânios, dar nu pentru propria îmblânzire, ci pentru hipertrofia lucidității.

Obsesiile sale sunt extinse la scară apocaliptică, iar intenționalitatea pronumelui plural este vădită. Mărturia lui Pantea nu este egocentrată, el nu are orgoliul individualului, iar lucrarea sa devine operă de antemergător cerebral. Înaintea unei astfel de misiuni (dezgolire, de- și resemantizare a locurilor comune), Pantea capătă și abilități bestiale, fiind întreg – instinct și mușchi tensionat, văz panoramic și dermă toxică. Rămânând în zona mitologiei creștine, poate fi asimilat unui Botezător care anunță venirea celui care trebuie să vină, însă acela nu va aduce salvarea, ci damnarea fără scăpare; restul e ficțiune, dulcegărie, alcov, joc de marionete ale căror surcele vor sfârși în foc, fotografie stilizată a unei „fiziologii în degradare” (Romulus Bucur).

În acest dedal, sintaxa și sensul sunt noi cămăși de forță în care strigătul se silește să încapă; filmul existențial va fi condus inexorabil, printre epifanii accidentale, iluzorii scăderi ale tensiunii, până înaintea interdictului absolut. La capătul tuturor trădărilor (ale trupului, ale artei), după ce „au umblat prin viețile noastre/ armate de șobolani” (p. 281), după ce toate interdicțiile au fost (s-a încercat a fi fost) forțate („Nu mai citi, și citesc în neștire,/ nu mai umbla, și umblu bezmetic, nu mai vorbi,/ și nu mai tac din gură, nu mai privi, și mă umplu de priveliști,/ nu mai simți, și în trup se scufundă corpuri grele”, p. 252-253), rămâne o singură evidență: „murim, așadar, și devenim asintactici” (p. 238), pradă informului. Orice rezistență, orice victorie aparentă sunt „boicoturi”, o punere supraomenească în calea ineluctabilului, iar scrisul însuși, în pofida bețiilor egolatre, este „osândă”: „Și îl găsești astfel pe unul/ vorbind despre salvare, într-o piață, după mulți ani, în el toate sunt elocvente,/ numai partea aceea nepreocupată de sens se joacă/ și râde ca o copilă.” (p. 241). De altfel, poezia, cu toate zorzoanele ei maximaliste și pletora ei de semnificare, e un zbor în orb: „în poezie nu moare nimeni, în poezie, tot timpul,/ vine câte cineva și-apoi e înghițit” (p. 215). Din sânul forfotei subiectivității („subiectivitate atroce”, p. 85, „Îmi văd mai departe de subiectivitate”, p. 215), arta îi apare lui Pantea ca o „stare absolut scandaloasă” (p. 210), arpentaj funcționăresc, morgă de inconștient pe „traseele indiferente ale degenerescenței” (p. 186), care ignoră „cele mai pure negații”: „e doar o întrebare ce taie/ un țesut viu. Acesta nu crede/ că e într-adevăr tăiat și, cu lumina din el/ sfâșiată, puțin însângerat, se contractă și se pune pe pază” (p. 185). Moartea, ca dintr-o superstiție de patriarh, nu este numită decât cu maxime prevederi, așa cum dai zeilor atroce câte o picătură de sânge să le abați atenția; ea este instanța obiectivă, infailibilă, absolut democratică, ea poartă „placenta cu puii lui nu”: „un milion de mângâieri/ transmițându-se simultan/ produc o față,/ cineva știe și va ataca” (p. 186) sau, simplu, „Cineva știe și va ataca” (p. 275). Cunoaștere și execuție, într-un dans fără vreun pas greșit, pentru că „imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit” (p. 277).

La Pantea, „carcasa caldă” este forma paradisiacă din care, a doua oară, vom fi alungați. Pentru o entitate acut senzitivă, foarte atașată de concret, pulsatil,  cum este Pantea, asediul asupra trupului capătă aspectele grotești ale lapidării. Din conștiința acestei confruntări inegale, se nasc viziunile celui mai religios poet contemporan; animismul sau măcar un atribut franciscan al percepției traversează, de altfel, toate volumele și poate Marta Petreu să se apropie de acuratețea acestor percepții epifanice: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate. Înainte de a cunoaște febrele ei, sudoarea de sânge/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ și cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârși. Sunt sediul/ Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortărețe, în fiecare dintre acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne, cu partea din mine, care Te iubește și va cunoaște nimicirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ și n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârșită” (p. 262). Trăirea unor emoții „mai vechi decât noi” (p. 59), experiența „lucrurilor care renunță și se întorc” (p. 70), viziunea de a trăi „într-o casă/ cu pete ușoare de sânge, resorbite/ în tencuială” (p. 71), toate accelerează „dansul centrifug de umbre” (p. 43), chemarea morții fără nume, aneantizarea.

Dintre poeții optzeciști, Aurel Pantea este unul dintre marii nedreptățiți. Când fotografia de grup e stricată – ca la petrecerile cu prea mult haz – de cei care sar din pluton și se așază în față arătând semnul victoriei ori scoțând limba, unii riscă să ajungă „scriitori de dicționar”. Dacă asta se va întâmpla cu Aurel Pantea e încă un semn al nedreptății contabilicești din istoriile literare, cele care desăvârșesc, pentru unii, arta „de a nu conta nici cât un muzeu nevizitat”.

[Vatra, nr. 5/2016]