Aurel PANTEA – Poeme

aurel pantea

În noaptea asta, ea pe toţi i-a înnebunit,
sub lampioane era atîta pustiu,
cît nu încape nici o viaţă,
alcoolul era regele nostru imparţial,
pe toţi ne privea ea, pe toţi ne-a înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se uitau amanţi
la pulpele ei magnifice, la sînii ei crescuţi
dintr-o mare neruşinare, cam pe atunci,
în clubul nostru şi-a făcut intrarea
maestrul cu privirea verde de după fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele priviri
spunea şoptit o poveste imposibil de ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de voci,
venite din linişti de după toate întîmplările,
de după toate poveştile

          Citește în continuare →

Aurel PANTEA – Poem

aurel pantea

Până la limita a ceea ce mă face om,
până la adormirea trupului,
până la trezirea lui,
pînă la punga de sânge,
adunată cu fiecare rugă
în răsăririle şi părăsirile
de dimineaţă şi seară,
mai mult decît poate să te imagineze
limbajul meu,
fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,
o scamă în prezentul patimilor tale,
să mă bucur de Învierea ta
cu partea din mine ce doare
şi cu partea din mine ce învaţă să-Ţi cînte
laude

 

Citește în continuare →

Cristina TIMAR – ”Se surpă în noi aparențele…”

 cristina timar

Aurel Pantea și blazonul său – modern, hipermodern ori postmodern?

O înserare nepământeană, ultimul volum de versuri marca Aurel Pantea, e totodată şi un debut. Debutul unei ascensiuni. E volumul care pare să fi mişcat poezia lui Aurel Pantea, înţepenită de mult timp în cotloanele întunecate ale fiinţei, în care a fost trasă fără putinţă de împotrivire şi de unde a expediat nenumărate telegrame ale descompunerii către semenii prea siguri de propria vieţuire. El a fost şi este cam singurul nostru  poet care a coborât cu atâta obstinaţie în bolgiile fiinţei, un Iona înghiţit de nenumărate ori de chitul uriaş şi expulzat de tot atâtea ori, punându-i-se în cârcă acelaşi mesaj terifiant. Care, fiind atât de incomod, a fost privit cu uşurătate şi condescendenţă, cel mult cu o înţelegere plină de compasiune pentru sărmanul poet care i-a căzut victimă. Căci lui aşa i-a fost ursita, să fie oficiantul cântecului de sirenă al neantului, până la o identificare aproape totală, cel puţin  despre asta depuneau mărturie  Negru pe negru şi Nimicitorul. Subiectul şi obiectul contemplaţiei se suprapuneau cvasicomplet, dar tocmai acel rest infim de coincidenţă e producător de disidenţă şi generează reafirmrea eului de pe alte poziţii. Când lucrurile păreau clasate în cazul poetului, iată că el se smulge din contemplarea devoratoare a neantului şi încearcă să se ridice, elevaţie ce părea imposibilă pentru un posedat de propriile viziuni nihiliste şi disperate. E o ridicare de-a buşilea, timidă, ce seamănă mai mult a rugăciune. Dar e rugăciunea unui brav soldat rănit şi terfelit în apele mâloase ale Styxului, care cade în genunchi mai mult de epuizare, decât de evlavie,  la capătul unor bătălii crunte, în care nu se mai ştie precis cine e învinsul şi cine învingătorul. Căci el nu e doar  ”ultimul taliban”1, după formula consacrată a lui Al. Cistelecan, al modernismului, sau un ”hipermodern”2, în termenii lui Radu Vancu, ci un poet care transcende categorisirile și etichetările curente, ce pălesc în fața atitudinilor de sorginte mitică pe care le desfășoară pe spații generoase poezia sa.

Citește în continuare →

Rita CHIRIAN – Deasupra limbajului. Aurel Pantea

 

rita

            Colecția coordonată și îngrijită de Călin Vlasie la Paralela 45 are toate șansele să devină una de referință; nu numai că readuce în discuție câteva dintre cele mai importante (și incasabile) nume ale poeziei 80-iste și 90-iste, dar – cu siguranță – e o plăcere (profesională) să citești, adunate între două coperte, volumele, să urmărești creșterile și descreșterile unui poet, care sunt asemenea răsuflărilor unui animal uriaș: pacificatoare și anxiofore în același timp. Orice colecție de acest fel e un bun profesor sau măcar un mediator cititor-poezie. Căci, iată, nu multe sunt drumurile care duc la Aurel Pantea, de pildă, pe care nu-l găsim, brav optzecist, nici în „Istoria critică” manolesciană, nici în antologia de la Nemira pusă la cale de Cosmin Ciotloș; și să nu mai amintim faptul că nici Premiul „Eminescu”, unul cu valoare de resuscitare a imaginii și influenței unui poet, cel râvnit și controversat deopotrivă, ajunge cam cu chiu, cu vai pe drumuri transilvane, preferând – s-ar zice – poziții centrale, de „putere”. Și unde mai pui și că unii dintre cei care au fost publicați estimp (în primăvara acestui an) în colecția amintită au cam preferat editurile obscure, discreția ori boema, exilul, excentricitatea sau condescendența față de mediile (sulfuroase) literare, așa că nu prea se găsesc printre cei pe care-i vei descoperi pe orice listă de „menționabili”: Adrian Alui Gheorghe, Emil Hurezeanu sau Liviu Ioan Stoiciu. Pe de altă parte, Ioan Es. Pop – și el prezent în tânăra colecție – are un statut distinct, numărându-se printre figurile de primă poziție ale nouăzecismului. A1m, așadar, mare încredere în această colecție, îi aștept surprizele, îi aștept colaboratorii & îngrijitorii, aștept cărți frumoase și care să circule bine; aștept să mi se confirme faptul că, dincolo de cercurile inițiaților, poezia acestor scriitori de plan doi sau trei își poate consolida o nouă poziție în ierarhiile de mucava ale ultimelor decenii. Poate-i vom găsi acolo pe Iustin Panța, pe Judith Mészáros, pe Marta Petreu, pe Ion Pop, pe Horațiu Ioan Lascu, pe Ioan Flora sau pe Florin Mugur și câți alții, ale căror volume sunt fie intruvabile, fie intrate într-o nefericită și ignobilă muzeificare.

Ediția Aurel Pantea, recent apărută (mai 2016), beneficiază de îngrijirea și prefațarea lui Al. Cistelecan; este o antologie consistentă, care reia texte(le) publicate în opt volume (dintre cele 12 titluri de poezie și proză) dintre 1980 și 2015: „Casa cu retori” (1980), „Persoana de după-amiază” (1983), „La persoana a treia” (1992), „Negru pe negru” (1993), „O victorie covârșitoare” (1999), „Negru pe negru (alt poem)” (2005), „Nimicitorul” (2012), „O înserare nepământeană” (2015). Fără îndoială că selectarea unor texte aparținând atâtor vârste (biologice și poetice) poate crea câteodată impresia de redundanță sau, alteori, ca într-un basorelief, să atragă atenția mai curând înspre depresiuni decât înspre climaxuri; se prea poate ca „O înserare nepământeană” sau „Nimicitorul” sau „O victorie covârșitoare” să pară numai puneri între paranteze ale volumelor de forță, „Persoana de după-amiază”, „La persoana a treia” sau ambele „Negru pe negru”, culegeri pe care mărturisesc că le-am citit acum, cu sufletul la gură, pentru prima dată și care m-au făcut să admit, cu jumătate de gură, că, bieți epigoni, neoexpresioniștii ultimelor două decenii îmbracă, așa cum se întâmplă în basme, straiele de tinerețe ale taților lor, iau armele din rastel, dară se înveșmântează cam pe dos, pun un firet suprarealist și uită că tăișul se prea poate să fi purtat ceva mai glorioase bătălii.

            Al. Cistelecan își intitulează prefața „Un fundamentalist al autenticității”. Ei bine, dacă sunt de acord cu „fundamentalismul” (înțeles ca obstinație) atribuit lui Pantea, nu prea știu ce să spun în ceea ce privește „autenticitatea” lui. Căci autenticitatea, în formula ei de aggiornamento, este mai curând sinonimizată cu însemnarea diaristică, în care emițătorul poetic leapădă toate hainele culturale și se trezește nud și meschin în mijlocul textului. Autentic se prea poate să le fi părut Pantea celor obișnuiți cu tehnicile „Echinox”-ul pedant, înmuiat de toate rariefările moderniste și călătorit printre majuscule, în hang cu maximalisme și expresionisme; pentru că, ici și colo, Pantea mai deznoadă cravata, mai lasă la vedere ciotul vreunei colocvialități ori solfegiază barbar o formulă „înaltă”, dar, esențial, Pantea rămâne cununat cu reflexivitatea – chiar și atunci când flirtează cu interjecționalul –, psalmodiază și-și exersează mușchiul religios chiar în sânul hoardei. În tonalități mai înalte decât cele ale manierismelor echinoxiste (Cistelecan îl vede pe Pantea ca „un sălbatic venit direct din pădure la un cenaclu de rafinați”, „cu buzunarele încă pline de țărână și de frunze”), cu smuciturile dionisiace ale primului expresionism, vitalismul său, chtonicitatea sa trebuie să fi părut, într-adevăr, „autentice” printre anumiți poeți de corset și etichetă de la „Echinox”. Pantea însuși se lasă sedus, așezându-se cuminte în dosul pancartei autenticiste, invocând „realitatea fără apeluri”, clamând „curgerea ofidiană a simțurilor, în zvârcoliri, apariții aburite,/ ca simțurile de multă vreme neexersate” (p. 249), dar singurul „real” care-l ține pe stradela autenticității este – și aici cercul se închide – cel al limbajului: „am vrut să vorbesc și-am văzut/ că sunt un cimitir semantic” (p. 207).

Coborârea în limbaj, traducerea experienței esențiale în cuvintele vulgului este singura „autenticitate” pe care și-o îngăduie Pantea: printre „cefe proaspăt desprinse din/ strânsorile/ măștilor”, „în inima anecdotei/ și textului ca o limbă/ atârn” (p. 40). E, în întreaga lui poezie, un refuz al „biografiei ejaculate”, o punere în răspăr față de „anatomia anapoda” (p. 155), în care „genetica e tot o politică” (p. 161), iar „a fi e forma absolută a ignoranței” (p. 150). Învecinarea cu grotescul, asumarea condiției de strictă fiziologie, numirile de numitori comuni sunt, de fapt, acuze, difamări, dare a cărților pe față atunci când zarurile au fost, deja, aruncate. Astfel, parapetul de care se izbește vehiculul poetic este cu atât mai serios cu cât „realul cu marile lui labe/ nu lasă nicio urmă/ retrăgându-se” (p. 199). Exilat dincolo de realitate, neputincios a vorbi și a se livra într-o limbă prostituată, subiectului poetizant nu-i mai rămâne decât să se ia la trântă cu stihialul, să potențeze lucifericul și să-și caute ieșirea din labirint, din „lumea stricată”, în care „se vede totul,/ chiar și strigătul luminii în gura lui nu” (p. 164). Și nimic din gesticulația aceasta belicoasă nu este „autentic”, așa cum ne apare din semantica trivializată a optzecismului. Chiar dacă urlă (neo)expresionist, interjecția, stridența, ciobul, mucegaiurile sunt trase în apele de emailuri ale calofiliei, alexandrinismului, rafinamentului. E ca și cum, foarte trickie, Pantea și-ar fi compus o mină grosieră pentru a-și ascunde din vulnerabilitate și (indecența marilor) spasme.

Tot Al. Cistelecan îl așază pe Aurel Pantea pe aceeași linie de front cu vizionarul Ion Mureșan. Geminația este de suprafață, de vreme ce și Mureșan, și Pantea sunt poeți de viziune. Ce „văd” însă cei doi se află de o parte și de cealaltă a spectrului. Dacă Mureșan traversează infernul și înțelege auroral-soteriologic rictusul damnatului, Pantea, din groază și credință, își susține, poetic, vedeniile, nu învelește hapul în spoieli, nu machiază hidoșenia lumii, e în publicul Teatrului de varietăți moscovit, dar și pe scena lui; pentru el noaptea e fără sfârșit, iar întunericul – absolut. Teratologia, thanaticul, degenerescența nu sunt infantilizante, ci substanțe de contrast care susțin diagnosticarea „lumii lui nu”. Și dacă universul poetic al lui Mureșan e numai primul cerc al infernului dantesc, al lui Pantea e un iad ultraortodox. De aceea, nu se cuvine nimic ludic în lumea lui Pantea, locul „năzbâtiei”, al „poz(n)ei”, al „(auto)ironiei” fiind ocupat, prin disocierea pe care o presupune, de intertextualitate, de livresc, de diversele mantii cultural-aluzive sub care Pantea ascunde un întreg bestiar. Angoasele lui Pantea nu sunt exorcizate prin contracția râsului ori a luării în răspăr, pentru că poetul are o anumită voluptate (masochistă, convulsivă) de a privi răul în ochi; dar asta face ca textele sale să fie mărturii ale tuturor subteranelor, un strigăt de aceeași forță cu multele pagini pe care nu stă scris decât „AJUTOR!” din „Solenoid”-ul lui Cărtărescu ori cu fraza aceea tulburătoare din Saramago: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viață ca să merite să moară de două ori.”

Paradoxal, „telegramele din neant” – după cum le numește prefațatorul – nu creează niciodată impresia unei „confesiuni”, ci a unei transcrieri. Forajul în imund, în tenebros, în inenarabil pare făcut de un lucrător acribios și cinic, iubitor de disfemisme și exfolieri, dar care nu spune de prea multe ori „eu” (de aceea, predilecția pentru conceptualizare, pentru „discursul cartezian”, după cum îl numea N. Oprea). El este un contemplator împietrit, deloc ferit de arsura vedeniilor dinaintea lui, cel forțat, ca Alex din „Portocala mecanică”, să înghită scenele tari ale unui cotidian mânios, dar nu pentru propria îmblânzire, ci pentru hipertrofia lucidității.

Obsesiile sale sunt extinse la scară apocaliptică, iar intenționalitatea pronumelui plural este vădită. Mărturia lui Pantea nu este egocentrată, el nu are orgoliul individualului, iar lucrarea sa devine operă de antemergător cerebral. Înaintea unei astfel de misiuni (dezgolire, de- și resemantizare a locurilor comune), Pantea capătă și abilități bestiale, fiind întreg – instinct și mușchi tensionat, văz panoramic și dermă toxică. Rămânând în zona mitologiei creștine, poate fi asimilat unui Botezător care anunță venirea celui care trebuie să vină, însă acela nu va aduce salvarea, ci damnarea fără scăpare; restul e ficțiune, dulcegărie, alcov, joc de marionete ale căror surcele vor sfârși în foc, fotografie stilizată a unei „fiziologii în degradare” (Romulus Bucur).

În acest dedal, sintaxa și sensul sunt noi cămăși de forță în care strigătul se silește să încapă; filmul existențial va fi condus inexorabil, printre epifanii accidentale, iluzorii scăderi ale tensiunii, până înaintea interdictului absolut. La capătul tuturor trădărilor (ale trupului, ale artei), după ce „au umblat prin viețile noastre/ armate de șobolani” (p. 281), după ce toate interdicțiile au fost (s-a încercat a fi fost) forțate („Nu mai citi, și citesc în neștire,/ nu mai umbla, și umblu bezmetic, nu mai vorbi,/ și nu mai tac din gură, nu mai privi, și mă umplu de priveliști,/ nu mai simți, și în trup se scufundă corpuri grele”, p. 252-253), rămâne o singură evidență: „murim, așadar, și devenim asintactici” (p. 238), pradă informului. Orice rezistență, orice victorie aparentă sunt „boicoturi”, o punere supraomenească în calea ineluctabilului, iar scrisul însuși, în pofida bețiilor egolatre, este „osândă”: „Și îl găsești astfel pe unul/ vorbind despre salvare, într-o piață, după mulți ani, în el toate sunt elocvente,/ numai partea aceea nepreocupată de sens se joacă/ și râde ca o copilă.” (p. 241). De altfel, poezia, cu toate zorzoanele ei maximaliste și pletora ei de semnificare, e un zbor în orb: „în poezie nu moare nimeni, în poezie, tot timpul,/ vine câte cineva și-apoi e înghițit” (p. 215). Din sânul forfotei subiectivității („subiectivitate atroce”, p. 85, „Îmi văd mai departe de subiectivitate”, p. 215), arta îi apare lui Pantea ca o „stare absolut scandaloasă” (p. 210), arpentaj funcționăresc, morgă de inconștient pe „traseele indiferente ale degenerescenței” (p. 186), care ignoră „cele mai pure negații”: „e doar o întrebare ce taie/ un țesut viu. Acesta nu crede/ că e într-adevăr tăiat și, cu lumina din el/ sfâșiată, puțin însângerat, se contractă și se pune pe pază” (p. 185). Moartea, ca dintr-o superstiție de patriarh, nu este numită decât cu maxime prevederi, așa cum dai zeilor atroce câte o picătură de sânge să le abați atenția; ea este instanța obiectivă, infailibilă, absolut democratică, ea poartă „placenta cu puii lui nu”: „un milion de mângâieri/ transmițându-se simultan/ produc o față,/ cineva știe și va ataca” (p. 186) sau, simplu, „Cineva știe și va ataca” (p. 275). Cunoaștere și execuție, într-un dans fără vreun pas greșit, pentru că „imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit” (p. 277).

La Pantea, „carcasa caldă” este forma paradisiacă din care, a doua oară, vom fi alungați. Pentru o entitate acut senzitivă, foarte atașată de concret, pulsatil,  cum este Pantea, asediul asupra trupului capătă aspectele grotești ale lapidării. Din conștiința acestei confruntări inegale, se nasc viziunile celui mai religios poet contemporan; animismul sau măcar un atribut franciscan al percepției traversează, de altfel, toate volumele și poate Marta Petreu să se apropie de acuratețea acestor percepții epifanice: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate. Înainte de a cunoaște febrele ei, sudoarea de sânge/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ și cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârși. Sunt sediul/ Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortărețe, în fiecare dintre acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne, cu partea din mine, care Te iubește și va cunoaște nimicirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ și n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârșită” (p. 262). Trăirea unor emoții „mai vechi decât noi” (p. 59), experiența „lucrurilor care renunță și se întorc” (p. 70), viziunea de a trăi „într-o casă/ cu pete ușoare de sânge, resorbite/ în tencuială” (p. 71), toate accelerează „dansul centrifug de umbre” (p. 43), chemarea morții fără nume, aneantizarea.

Dintre poeții optzeciști, Aurel Pantea este unul dintre marii nedreptățiți. Când fotografia de grup e stricată – ca la petrecerile cu prea mult haz – de cei care sar din pluton și se așază în față arătând semnul victoriei ori scoțând limba, unii riscă să ajungă „scriitori de dicționar”. Dacă asta se va întâmpla cu Aurel Pantea e încă un semn al nedreptății contabilicești din istoriile literare, cele care desăvârșesc, pentru unii, arta „de a nu conta nici cât un muzeu nevizitat”.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Aurel PANTEA – Katiei

aurel pantea

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce suntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute, şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Alexandru Vlad in memoriam (3) – Poeme dedicate scriitorului

Aurel PANTEA

aurel

Poeme

***

  In memoriam Alexandru Vlad 

Simt alte acorduri.

Sînt momente cînd limba priveşte în moarte.

Sînt clipele în care viul exhibă ultima enigmă.

Bănuiam de mult că muzica arată cel mai mult din ceea ce nu poate să apară.

Acum, indecenţa morţii amînă încă o dată ceea ce, totuşi, s-ar fi putut să apară

***

Am fost la înmormîntarea lui Alexandru Vlad,

prieteni trişti,

tristeţea era regula impusă de lăuntruri devastate,

am ieşit din cimitir, să beau ceva,

l-am întîlnit pe Baciul Moldovan,

avea faţa radioasă,

mi-a spus că tocmai o întîlnise pe iubita lui

din tinereţe

eşti frumoasă, i-a spus,

toţi se îndreptau în direcţii diferite,

pînă la urmă se vor întîlni,

numai lumina de pe chipul prietenului spunea altceva,

cu totul altceva,

lumina aceea spunea un nu revoltat

rosăturii

***

Dinspre tine vin numai şoapte,

cu tine urcă în oraş amurgul,

un grai fără seamăn seamănă melodii,

că tot trupul îţi cîntă,

te-am văzut cum priveai trecătorii,

ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,

cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,

cum pe chipuri se aşează lumini străine

şi pe străzi pluteşte o răcoare

ieşită din respiraţii de  demult.

în preajma ta

toate de aici

îşi găsesc apusul,

pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic

şi întreg oraşul se înalţă,

încît se vede surîsul crîncen,

doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

***

Mişcările tale moi,

trupul în surdină

invită la înverşunate descrieri;

ţi-aş scoate zilele din trup,

ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,

să nu mai simt palpitul altei vieţi

prinse încă în memoria ta,

cînd mergi prin cameră, neatentă,

şi atingi cu gamba mobilele,

cu chipul încă prins în voluptate,

îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,

încet, ca o insinuare,

iar tu chiar prinzi privirea aceea

şi o depeni, şi te înfăşori cu ea, atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic

nu ne mai desparte,

pînă cînd îmbrăţişarea noastră

nu mai lasă nici un loc

pentru moarte

***

În semiumbra camerei,

afară e după amiază,

toate clipele plutesc leneşe,

amintirile s-au retras

în prezenţa tandră,

trupul tău destins

oferă pîine luminii

***

Amintirile cu tine

sunt animale blînde,

vizitînd prezentul

cu mii de ochi,

din acea noapte, cînd ai făcut să se nască

în adolescent

privirea de bărbat,

de atunci în inima mea

au început pregătirile pentru moarte,

trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă

a trupului meu

narcoze străvechi.

ştiu că nu am scăpare,

dar febra acelei nopţi de dragoste

poate fi urma unei ferocităţi

în care învierile alunecă fericite spre moarte

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­              ***

Dacă ai fi plecat atunci,

s-ar fi prăbuşit zile peste zile,

aş fi văzut ce ar mai fi rămas

după ce, în disperare,

timpul

ar fi zidit ultima citadelă,

să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,

dar ai rămas

şi frumuseţea ta s-a hrănit

cu măştile pe care le ia fiecare clipă,

aparenţe care m-au sedus

fără să-mi spună cineva

că aş umbla prin frumoase grădini,

ale unei călătorii din care nici unul din noi,

pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,

ca să se împlinească

neştiutul pe care amîndoi îl purtăm

nu se ştie unde

***

Nu îmi vorbeşti, Doamne,

nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,

Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,

nu am nimic să Te cheme,

dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată

din începutul şi sfîrşitul

fiecărei zile

stau în trufia rugăciunii

şi graiurile mele se prefac în cenuşi

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

***

Katia priveşte florile de maci

din grădina noastră sălbatică.

Ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,

în oameni detracaţi

***

O noapte întreagă cu morţi dragi

mi te aduce, acum, fragilă,

dintr-o primăvară îndepărtată.

tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea

într-o vreme brună,

asta se vedea pe toate chipurile,

iar tu, printre femei în negru şi plînsete,

erai însăşi inocenţa derutată,

toţi te îmbrăţişau,

purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,

era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.

Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale

de atunci

revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei

***

Katiei

 

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce sîntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute

şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

 

***

Letiţia ILEA

ilea

duminică dimineaţa

 

                          In memoriam Alexandru Vlad

ziarele au scris apoi au tăcut

prietenii au plecat încet acasă.

te-am văzut ultima dată

fără să te recunosc.

am izgonit acea imagine din minte

nenumărate fragmente de viaţă

i-au luat locul.

zâmbetul tău bun

când eu îţi înşiram prostioarele mele.

nu mă întrerupeai doar îmi povesteai apoi

o istorioară cu tâlc.

descoperirile tale muzicale

pe care le adoptam imediat.

şi mă gândesc că ai plecat

exact într-o duminică dimineaţă

ca în piesa lui kris kristofferson

care ne plăcea atât de mult.

poate totul nu e decât o glumă

şi ai să te-ntorci precum soldatul crezut mort

din „La pescuit de somon în Yemen”

despre care tot de la tine am aflat.

astăzi ţi-am căutat cărţile în bibliotecă

le-am comandat pe cele pe care nu le am.

o formă de neputinţă.

îmi vor lipsi încurajările ironiile tale

cafeaua cu gust atât de diferit

când era povestită cu tine.

nu am intrat de atunci în cafeneaua

unde obişnuiai să mergi

sper în mod nesăbuit că eşti acolo

în dosul ferestrelor uriaşe

şi ai să-mi faci cu mâna

în timp ce eu trec spre universitate

sau chiar ai să-nclini uşor din cap

în semn de reproş că nu mă opresc.

ultimul meu dar pentru tine

au fost nişte crizanteme

poate mai potrivit ar fi fost un pachet de tutun

şi pe panglica neagră nu era loc

să scriu toate acestea.

 

***

Ruxandra CESEREANU

cesereanu

Povestaşul

Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu ştiu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestăşie cu Alexandru Vlad, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică şi clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, apoi îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Şeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea şi despre scriitoarele care o conţin actualmente, mai mult sau mai puţin, pe Şeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Alexandru povestea hâtru, cu ritualuri şugubeţe, cu poticneli intenţionate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceaşca de cafea, într-o dispoziţie fumegăcioasă. Acest textuleţ introductiv este, de fapt, un soi de aldămaş pentru poemul care urmează.

Aşadar, stăteam în cafenea dar fără să fim aşezaţi,

de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în aşa fel încât povestea să curgă prin noi

ca un pârâiaş.

Masa era înaltă şi ne lăsa să ne sprijinim coatele,

pe când cafeaua dorea fie şi cu de-a sila să ghicim în ea

şi să vedem în zaţuri cum arată lumea

şi cum se zăresc poveştile cu monoclul,

oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,

nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.

Tu erai povestaşul care făcea cerculeţe cu pipa,

în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buştenii erau arşi

ca în anii când mergeam iarna la bunici şi mâncam prăjituri seara,

iar afară se auzeau lupii în depărtare şi luna îşi acoperea ochii să nu orbească de la gheţuri.

Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinţi,

ca să fie un fel de soare în gură

iar cuvintele să se încălzească şi poveştile să crească şi să se înmulţească

aproape ca în biblie.

Femeile şi bărbaţii şi copiii din poveşti mişunau într-un furnicar cuminte,

chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime şi treceri

despre care nici noi nu ştiam prea bine cum să scăpăm.

Şi atunci tu ziceai – poveştile sunt nişte contururi care se schimbă mereu,

sunt prădători buni de iubit şi-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsaţi în sălbăticie,

iar eu ziceam – poveştile sunt nişte mişcări ale organismului,

ele au culoare portocalie şi mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,

putere de viaţă şi moarte.

Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi şi aşteptări,

cafeaua ajunsese la zaţ, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme

ori chiar împotmolirea unui drum

pe care nimeni nu mai călătorea.

Vezi, ai spus tu, la sfârşit, poveştile sunt ca nişte obiecte,

ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai ştiu de fapt să le mângîie

aşa cum ar trebui să o facă,

probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naştere,

ci trec cenuşii şi se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,

fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt poveşti şi ar trebui să aibă ceva de spus.

***

Traian ŞTEF

????????????????????????????????????

Alexandru Vlad, fratele

 

Anul trecut, mai în toamnă, venit la Oradea împreună cu Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, Sandu Vlad m-a întrebat pe neaşteptate: „tu ştii că eşti fratele meu?” Nu m-am mirat, nu am făcut ochii mari – care totuşi mi s-au umezit puţin, pentru că ştiam şi eu că el este fratele meu. Unul nemărturisit, unul pe care l-am urmat în multe cu toată deosebirea dintre firile noastre, nu însă şi dintre gîndurile noastre.

L-am admirat pe Alexandru Vlad din prima clipă în care l-am cunoscut, la căminul Avram Iancu. El nu locuia în cămin, dar îi vizita pe echinoxişti, iar eu îmi luasem misia de a-l aproviziona cu ardei iuţi de la cantină. Apoi, la cenaclul „Echinox”. Eram abia în anul I, citisem nişte poezii, Gheorghe Perian le desfiinţase pe bună dreptate, dar cam fără milă, cînd Sandu Vlad mi-a mai mîngîiat sufletul şi m-a întors de la ideea de a renunţa la acea îndeletnicire aducătoare mai mult de ruşine decît de glorie. Am fost apoi protejatul lui, unul dintre ei, cînd lucra la anticariat, îndemnîndu-mă, cu înţeleaptă pedagogie, să cumpăr cutare sau cutare carte, pe care le şi citeam.

L-am admirat pentru felul în care a debutat, fără grabă, cînd era deja cunoscut şi recunoscut ca prozator, cînd parcă i se făcuse loc şi locul acela îl voia şi-l aştepta doar pe el. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să mi se întîmple şi mie la fel, să fiu aşteptat, debutul să nu fie unul circumstanţial.

Îi admiram proza, de la construcţia arhitectonică, la oameni, destine, întîmplări, sensuri, poezie, viaţă, inimă cu bătaia tare, scrisul, cuvîntul greu ca o esenţă a ardelenismului, dar parcă toată proza sa e o epopee transilvană. Eram invidios pe textele lui de o pagină, de o întîmplare, din „Vatra” şi „Familia”, mai pline decît eseurile mele şi după el am învăţat să introduc şi eu cîte o poveste în textul prea analitic şi inteligent.

A venit apoi decembrie ’89 cu toate deschiderile şi idealismele noastre. M-am regăsit mereu acolo unde era şi Alexandru Vlad. Tot acolo erau şi Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, editorialişti la Transilvania Jurnal, cu redactor-şef Marius Oprea, apoi în grupul şi revista „Provincia”, într-o potrivire de idei pe care am rememorat-o în toamnă. Pentru că aici stătea frăţia mărturisită cu care m-a înduioşat şi copleşit în sinea mea în acel moment: în atitudinile care coincideau cu ale lui cum nu i se întîmpla cu altcineva.

Au fost cu toţii la mine, în momentul pomenit, şi cu Ion şi Petronela Moldovan, iar pe Sandu, care avea un tonus bun, verva-i cunoscută şi dădea semne că boala nu-l poate doborî, l-am dus la raftul cu vinurile mele să aleagă. A ales un vin roşu de 14 ani. Dar n-a mai trecut foarte mult timp pînă să-mi scrie Cis că Sandu e bolnav… iar acel vin roşu a fost ultimul băut cu el… De atunci n-am mai chemat pe nimeni la poliţa cu vinuri de sub scară.

   * * *

 

De atunci n-am mai chemat pe nimeni

La poliţa  de sub scară

Între sticle şi ulcioare

Farfurii  din rădăcină de nuc

Şi de lut

Să aleagă vinul

 

Mai am acolo o foarfecă aspră

De tuns oile

Tot din vremea veche

De la bătrînii aceia

Cu ea se poate scurta şi timpul

Cum ai tăia o ghirlandă

Din trandafiri minusculi şi rotunzi

Cum mai vedeţi în buchetele de mireasă

 

Dar timpul aceluia

Alesul să aleagă vinul roşu

Pentru prietenii lui

Cum s-a lăsat aşa de uşor

Tăiat

Fără să curgă sînge

Din viaţa lui

Dacă viaţa e partea exterioară a timpului

 

Cartea la care scria

Încă n-a apărut

Şi cînd o să apară cu foile pline

De cuvintele lui

Îi voi auzi glasul

Fratele meu asta este cartea

Pe care tocmai am terminat-o

[Vatra, nr. 7-8/2015]