Cu Aurul pisicii, Ioana Pârvulescu îmbogățește dicționarul doamnelor literaturii române cu încă o figură: doamna M. E drept că ea nu a scris (încă) un al doilea volum al Alfabetului doamnelor. De la doamna B. la doamna T., care să inventarieze și să deconstruiască cu mare artă alte figuri feminine emblematice ale prozei postbelice și contemporane, dar dacă ar scrie cineva o continuare, va trebui s-o includă acolo și pe doamna M, naratoarea celui mai recent roman al reputatei profesoare și scriitoare Ioana Pârvulescu. În aparență un roman fantasy de dragoste, care se propune ca o lectură estivală plăcută și răcoroasă, un veritabil bestseller al verii 2024 (dacă nu mă-nșel, s-a aflat mai multe săptămâni la rând în topul vânzărilor Humanitas, încă de la apariție), care nu abuzează de strategii și trucuri narative, destul de reverențios cu principiul cronologiei și al povestirii liniare, Aurul pisicii ne pune în fața multor altor enigme, ambiguități și contradicții.

Romanul Ioanei Pârvulescu are, la nivel formal, acea simplitate și condensare la care se ajunge după mulți ani de decantare, reflectare și esențializare a celor două mai experiențe: cea de viață și cea cultural-livrescă. De fapt, prozatoarea însăși simte nevoia să vină cu o serie de devoalări auctoriale în postfața cărții, care elucidează, desigur parțial, drumul anevoios care a dus la produsul finit, după 30 de ani de la o primă elaborare. Pe principiul aluatului care dospește în timp, și Aurul pisicii a stat la sertar, după o primă redactare, aproape 3 decenii.  După pandemie, evocată și ea în paginile cărții, aceasta se lasă rescrisă, reelaborată și tipărită: „Abia în 2022, am simțit nevoia să revin la Aurul pisicii. M-am hotărât să păstrez doar ideea și să-l refac de la un capăt la altul, cu experiența mea de viață și de scris de acum. Atunci vedeam la firul ierbii, acum am înălțat perspectiva. Am păstrat doar titlul, mottoul și numele personajului masculin.” (p.242)

Dincolo de reluarea lucrului la romanul din tinerețe, se pune o a doua problemă: cum să scrii despre iubire, fără a cădea în clișee, în ridicol,  în capcana unui roman de mâna a doua, de care e plină piața? E un risc real, de care prozatoarea e extrem de conștientă. Își mărturisește teama cu aceeași franchețe în postfața amintită, dar nu e o teamă descurajantă, ci una motivantă: „M-a mirat mereu că în cele mai multe romane, inclusiv întra-ale mele, dragostea se strecoară oarecum hoțește. De data asta am vrut să-i dau locul privilegiat pe care, la urma urmei, îl merită, pentru că ne încurcă viețile în mod exemplar și, adesea, ne construiește destinul. E o poveste riscantă, desigur, pentru că orice dragoste este riscantă. Nu m-am grăbit. Romanul de dragoste e un gen pretențios (…)”. (p. 242)

Iubirea, muzica, literatura, pisicile și timpul, insidiosul, fantasticul timp se împletesc armonios într-o poveste de iubire încheiată nu atât nefericit, cum ne-a obișnuit tradiția, cât ambiguu. Exceptând primele pagini, care devin deplin transparente recitite din perspectiva finalului, o secțiune însemnată a  cărții, aproximativ jumătate  e o retrospectivă a unei iubiri longevive, de aproape 20 de ani, care debutează pe când ambii protagoniști aveau 30 de ani. Cuplul – medicul veterinar Monica Mihuț, cu o copilărie traumatică, de orfană crescută de o mătușă excentrică, mare amatoare de muzică pop și rock,   și biologul cult, iubitor de Goethe și muzică clasică, Sebastian Severin – nu pare să aibă nimic spectaculos și nici povestea lor de iubire nu e din calea-afară de originală. Provoacă cel mult bârfele și prejudecățile  vecinilor de bloc, căci  nu ajung să facă pasul căsătoriei, dar în rest nicio stridență nu scoate acest cuplu în afara seriei.

A doua jumătate schimbă complet placa, căci din codul realist, cu accente psihologizante, suntem proiectați în plin fantastic, spre stupoarea noastră și a naratoarei, odată cu metamorfoza kafkiană a mult-încercatei de soartă doctorițe veterinare, care se trezește într-o dimineață din septembrie 2020,  în timp ce iubitul ei se recupera în casa părintească din Brăila după un Covid sever, în trupul fetiței care a fost, ca un fluture care se reîntoarce în crisalidă, având în continuare conștiința faptului că a fost fluture.  Doctorița Monica Mihuț  regresează în urmă cu 42 de ani, dar păstrându-și intacte amintirile, experiența de viață, inteligența, conștiința  adultei de 49 ani. Înfricoșătoare transformare – căci darul timpului e unul otrăvit –  vârsta psihologică e nealterată, în timp ce a trupului e de șapte ori mai mică. Inversarea axei timpului nu va beneficia decât de ipoteze de lucru, adevărata provocare fiind continuarea existenței între cadrele acestor date. Dintr-o dată, dr. Monica, condusă de un extraordinar instinct de supraviețuitor, care o ajută să nu-și piardă mințile,  e pusă în situația de a lua decizii existențiale cărora cu greu le poate face față din postura atât de limitativă a unei femei blocate în corpul unei fetițe. Provocarea auctorială este de a crea un discurs convingător al celei metamorfozate. Ca în Metamorfoza lui Kafka, întrebarea cea mai dificilă la care se caută un răspuns nu e atât „de ce eu?” ci ”ce voi face în noua mea condiție existențială?”. Cum romanul începe cu apelul lui Sebastian Severin la poliție, pentru a declara dispariția iubitei sale, petrecută cu scurt timp înaintea apariției autodeclaratei ei nepoate, o Monica miniaturală, care se prezintă la ușa lui cu o scrisoare din partea mătușii, putem specula că, aflată la mâna hazardului, ea se grăbește să-i scrie o epistolă cu valoare testamentară Soniei, fiica ei și a lui Sebastian, moartă la 3 zile de la naștere, căci, în situația ei, incertitudinea e singura certitudine.

Probabil mai interesantă decât acțiunea în sine, și ar fi păcat să-i răpesc cititorului plăcerea de a o descoperi, mi se pare perspectiva naratorială feminină asupra lumii și a dinamicii relației dintre sexe. Cât de liberă de încorsetările prejudecăților și de egală în raport cu partenerul ei este Monica? O constatare a ei de la un moment dat ar putea oferi un indiciu spre a putea aprecia cât de mult s-a eliberat Monica  de prejudecățile de gen, care le-au limitat pe suratele ei literare ei din sec. XIX și XX. Când relatează criza de cuplu, petrecută la 10 ani de când erau unul, Monica înțelege că, deși ajunsă la 40 de ani, nu realizase mare lucru, mai degrabă avea un palmares consistent și descurajant de pierderi și eșecuri, spre care privește cu o reconfortantă doză de autoironie: M-am gândit, în treacăt, la performanța de a nu avea nimic, la cei 40 de ani ai mei: nici bunici, nici părinți, nici copii, nici soț, nici bani, nici casă, nici mașină și nici măcar mașină de spălat. Iar  acum nu mai aveam nici iubit. (p.102) După patru zile de despărțire, survine împăcarea și viața în doi își continuă cursul pe același făgaș, fără ca raporturile de forțe să fi suferit cea mai mică ajustare. Moni continuă să trăiască doar pentru iubirea ei idealizată, reprimându-și nevoile și alungând repede orice suspiciune legată de faptul că Sebi ar putea avea secrete față de ea sau slăbiciuni, ca tot omul: Mi-am reîmbrăcat degetul cu inelul și am luat-o de la capăt. L-am iertat de fiecare dată. Cum să  nu-l iert pe tatăl tău, Sonia? (p.103) Pururi logodnică, niciodată soție – condiție ingrată, de inerval, pe care Monica o acceptă cu stoicism timp de aproape 20 de ani.Din confidențele pe care i le face uneori colegei ei, Maya, imaginea lui Sebi iese mereu imaculată: În cei aproape 20 de ani, deși nu eram înclinată spre confesiuni, tot îi mai povesteam prietenei mele câte un episod din care Sebastian ieșea foarte bine și care să-i sau să-mi șteargă definitiv bănuielile cu privire la femeia-pisică-sfinx. (p. 98)

Disocierea prelungită a fost, pentru Moni, forma de autoiluzionare care i-a salvat relația și a menținut-o pe linia de plutire, chiar și după moartea fetiței, deși costurile în plan social și psihologic au fost mari: izolarea, viața socială redusă la minimum, excluderea din familia lărgită a lui Sebastian, supunerea fără ripostă, anihilarea voinței proprii.  În încercarea disperată de a salva clipa frumoasă din debutul iubirii lor, dilatată la 20 de ani, Moni nu se poate sustrage confruntării adevărului dureros. Regresia e o revanșă a inconștientului, căci, se pare, ea doar din postura unei fetițe poate face față  pulsiunii de adevăr – forța axiologică ce nu poate fi eludată.  De fapt, regresia are dublu rol: punitiv și mântuitor în egală măsură. E o tragedie în registrul social – ea e nevoită să se despartă definitiv de Sebi, să disimuleze în fața semenilor, să joace convingător rolul fetiței, să-și inventeze o nouă identitate, cea de nepoată a Monicăi – dar numai luarea acestei distanțe temporale și, o vreme, spațiale, căci se vede nevoită să se refugieze în vechea ei garsonieră, pentru a-și reorganiza viața – o lecuiește de orbire și-i exorcizează demonii interiori. Monica e mult mai vie, mai convingătoare, mai aprigă și mai plină de culoare în ipostaza de copil, decât fusese în cea de adult. Simțurile i se ascut, mintea se limpezește, gesturile sunt mai sigure, atitudinea mai tranșantă – așadar feminitatea ei se revarsă acum nestingherită de sentimentul superiorității bărbatului sau al determinismelor sociale. Așa află că Sebi a continuat să se vadă cu fosta iubită care, de fapt, îi fusese soție, că divorțul s-a finalizat abia la un an de la începerea relației lor, că fosta  l-a trimis pe fratele ei la cabinetul veterinar, cu misiunea de a o seduce, că el fusese mult mai egoist în relație și, așa cum îl caracterizează Cecilia, „putea face oamenii tare nefericiți…” (p.221). Remarca Monicăi, potrivit căreia Sebi, care a încurajat-o să-și reia studiile la medicina veterinară, se purta ca un „meditator” în timpul sesiunilor, amintește de cursurile de filozofie ținute în patul conjugal de naratorul camilpetrescian – și ambele scene ridică la suprafață forța, rămasă intactă, chiar și un secol mai târziu, a misoginismului  masculin, camuflat abil în mantia bunelor intenții de cultivare a partenerelor, ca și cum ele nu-și pot fi suficiente sieși, nu pot reuși prin forțele lor ci, mai slabe intelectual și vulnerabile fiind de la natură, au nevoie de această proptea masculină.             Fie că vom credita varianta fantastică a metamorfozei, fie că o alegem pe cea a delirului și crizei psihotice, care dezlănțuie șuvoiul de stări din inconștientul atât de ultragiat al protagonistei, fapt este că ea, care a iubit mai mult, începe să se iubească suficient, încât să abandoneze iluzia și să-și dea șansa unui nou început.

Manifest feminist camuflat elegant într-o palpitantă poveste de iubire, Aurul pisicii e și un curs existențialist despre forța femeii de a se regăsi în labirintul plin de capcane al vieții, de a nu se lăsa devorată de „minotaur”,  de a se elibera de miile de ani de dresaj social, de mulțimea de prejudecăți care încă bântuie mentalul colectiv, în ciuda mișcărilor emancipatoare, și de a purcede cu pași de felină, tandri dar fermi, spre modelarea propriului destin, în loc să accepte ca acesta să-i fie modelat. După cum spuneam la început – un must read al acestei veri fierbinți.

_____

*Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii, Editura Humanitas, București, 2024, p.251

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 19-20]