Virgil Ierunca s-a impus, prin articolele și cărțile sale publicate în exil, ca un „martor” intransigent, echilibrul textelor sale regăsindu-se la limita dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere. Exilul însuși e considerat o cruce răscolitoare de întoarceri, o „cruce de dor”, o stare a ființei ce favorizează privilegiul întoarcerilor în timp și spațiu, revoltă și jertfă, semn al destinului și pecete tragică a unui rigorism moral intransigent. Patetic și acuzator, confesiv fără a cădea în anecdotică, reflexiv și ironic, Virgil Ierunca  și-a asumat, de-a lungul întregii existențe, o ținută etică exemplară, dar și povara confruntării cu propriul destin, dintr-o nevoie clară a mărturisirii, a depoziției. Memoria exilului românesc este, mai ales prin cei doi exponenți esențiali ai săi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, un spațiu al literaturii, dicțiunii și trăirii în care trauma identitară se întâlnește cu nevoia confesiunii, a depoziției inclemente și a rechizitoriului necesar. Autorul volumelor Românește și Subiect și predicat a fost un „martor” inclement care s-a încăpățânat să-și facă publică „depoziția”, transformându-și enunțurile în denunțuri ce dezvăluie jocul mistificator și malefic al imposturii, mărturia sa girând un destin exemplar, în timp ce patosul acuzator se explică prin context, prin anumite circumstanțe în care absurdul se substituise normalității, fiind legitimat de un regim totalitar ce confiscase întreaga societate românească. 

Uneori, tonul pamfletar înlocuiește polemica de idei, dar aceasta se întâmplă, cum mărturisește chiar Ierunca, deoarece „nu de idei duceau lipsă scriitorii și cărturarii noștri care au ales colaborarea fără nuanțe cu inchizitorii culturii și spiritualității românești, ci de o minimă demnitate.” Starea de alertă este starea lui de grație, aflându-și în nostalgie, în dorul de peisajul și sufletul românesc, un necesar accent compensator. Echilibrul interior al eseurilor și articolelor lui Virgil Ierunca poate fi aflat în spațiul greu de determinat dintre sarcasm și dor, dintre ocară și mângâiere, paginile sale depunând mărturie despre convulsiile eului exilat, despre anomia Istoriei sau despre legile aberante ale unui timp demonizat. Articolele sale, acuzatoare și patetice, au alura unei recuperări cathartice, a unei purificări intense, cu atât mai mult cu cât nu este nimic mai îndepărtat de firea morală a lui Virgil Ierunca decât neutralitatea atitudinii, astfel încât nevoia de a riposta, regimul urgenței și al accentului etic sunt instanțele ce tutelează regimul scriiturii. Inspirația însăși este un produs al indignării, în măsura în care scrisul traduce exasperările și revoltele autorului, în timp ce experiența scrisului se transformă într-un ritual de alungare a demonilor. Multe dintre textele lui Virgil Ierunca pot să șocheze, să pună sub semnul întrebării ierarhii prestabilite sau inerții, precum în pamflete (Un optimist: Răspuns lui George Călinescu, Suflete moarte și suflete captive, Tudor Arghezi: un gâdilici de Curte Veche, Schimbarea la față a lui Tudor Vianu, Geo Bogza sau despre conștiința decorativă, Mihai Beniuc la avangarda poliției etc.). În pamflete ne întâmpină verbul acid, metafora corozivă, indignarea în fața  metamorfozelor, previzibile sau inexplicabile, ale unor scriitori rămași în țară, care au preferat să se instituționalizeze, să se aservească refuzând posibilitatea demnității, a responsabilității etice și a verticalității.

De altfel, în țesătura densă a acestor texte pamfletare, rod al indignării și al revoltei, eseistul își dezvăluie uneori crezul artistic și etic, exigențele moralei care îi modelează vocația creatoare și viața, precum în fragmentul ce urmează: „Noi suntem dintre aceia care cred că poezia nu este și nu poate fi o simplă pritocire de «cuvinte potrivite». Că găteala vorbei e cu totul altceva decât povestea vorbei. Că povestea aceasta e gravă și că ea «angajează» toată ființa celui care-o slujește într-o «tinerețe fără bătrânețe», într-un permanent risc și într-o permanentă alegere. Când un poet se lasă purtat de vorbe, când faimoasa inițiativă a cuvântului nu este cum ar trebui să fie – o inițiativă a ființei – ci doar expresia unei podobiri formale, sunt semne că poetul acela gospodărește îndoielnic propria lui vocație”. „Vocație”, „misiune”, „angajare”, „responsabilitate”, „mărturie” – sunt cuvinte cărora Virgil Ierunca le acordă accente esențiale, cuvinte lipsite de patosul iluzionării de sine, care se armonizează cu conștiința sa exigentă, dictându-i o conduită etică de o fermitate de nezdruncinat. În aceste condiții, frivolitatea, aservirea, demisiile morale și „schimbările la față” sunt câteva dintre tarele pe care autorul le denunță, cu luciditate și tranșanță. Virgil Ierunca este, astfel, un intelectual de o intransigență exemplară, cu alții și cu sine, un scriitor ce nu s-a lepădat niciodată de sine, în circumstanțele unei istorii ieșite din matcă.

În articolele lui Virgil Ierunca se regăsesc două ipostaze, două roluri asumate cu egală îndreptățire, căci moralistul și estetul se completează reciproc, fără a-și uzurpa unul altuia teritoriile, conviețuind într-o armonie desăvârșită, dintr-o necesitate foarte clară a mărturisirii, care unește responsabilitatea și reculegerea în fața Frumosului, fervoarea ideii și plasticitatea metaforei. Cu alte vorbe, Virgil Ierunca aduce metafizica la judecata concretului, după cum banalul, detaliul în aparență nesemnificativ este uneori transfigurat și plasat în orizontul unei transcendențe mântuitoare. Nu e de mirare astfel că articolele și cărțile lui Virgil Ierunca sunt alcătuite din iluminări și sfâșieri, din avânturi și limite, din patos al interogației și voluptate epicureică a degustării esteticului. Aceasta deoarece chiar cuvântul este privit în dubla sa intenție și realizare: el mântuie prin crâmpeiul de transcendent pus în joc pe care îl conține, dar angajează, în egală măsură, ființa într-un joc aproape tragic al limitelor și revoltei, al deschiderii și claustrării, într-un spațiu al literaturii și al trăirii în care trauma identitară se intersectează cu nevoia confesiunii și a depoziției etice. Este esențial ca acum, la centenar, cărțile lui Virgil Ierunca, ideile și interogațiile sale să fie cunoscute și apreciate la adevărata lor valoare și anvergură, prin tot ceea ce ne spun și ne sugerează ele atât de adânc și de revelator pentru condiția și libertatea noastră.

Bibliografie critică selectivă

Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice, Traduceri de Mirela Adăscăliței, Sorin Alexandrescu și Șerban Anghelescu, Editura Univers, București, 2000; Behring, Eva, Scriitori români din exil. 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, Traducere din limba germană de Tatiana Petrache și Lucia Nicolau, revăzută de Eva Behring și Roxana Sorescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001; Boldea, Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Tg. Mureș, 2002; Boldea, Iulian, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005; Iulian Boldea, Exilul literar românesc, între traumă și luciditate, în revista „Vatra”, nr. 5, 2016; Cistelecan, Al., Diacritice, Editura Aula, Brașov, 2005; Cordoș, Sanda, În lumea nouă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003; Dicționarul Esențial al Scriitorilor Români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel, Editura Albatros, București, 2000;

Dumitrescu, Vasile, C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini etc., Selecția textelor, îngrijirea ediției, indice de nume, cuvântintroductiv Victor Frunză, Editura Victor Frunză, București, 1997;Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrișilor: reevaluări critice ale Literaturii exilului,Editura „Jurnalul Literar”, col. „Critica”, București, 1998;Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure. Reevaluări critice ale literaturii exilului, Editura „Jurnalul literar”, București, 2000; Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Editura Libra, București, 1999; Iliescu, Vasile, Povestirile unui exilat la Munchen, Editura Timișoara, Timișoara, 1994; Liiceanu, Gabriel, Declarație de iubire, Editura Humanitas, București, 2010; Literatura diasporei (Antologie comentată), alcătuită de Florea Firan, Constantin M. Popa, Editura Poesis, Craiova, 1994; Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 1-2-3, Editura Aula, Brașov, 2001; Pleșu, Andrei, Chipuri și măști ale tranziției, Editura Humanitas, București, 1996; Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil, Editura Globus, București, 1998; Sălcudeanu, Nicoleta, Patria de hârtie. Eseu despre exil, Editura Aula, Brașov, 2003; Stănescu, Gabriel, Unde am fugit de acasă? Interogație asupra exilului. Articole. Polemici. Eseuri, Criterion Publishing, Norcross, USA, 2001; Ulici, Laurențiu, Scriitori români din afara granițelor țării(Geografia exilului literar românesc), editor: Uniunea Scriitorilor prin Fundația Luceafărul, București, 1996; Ungureanu; Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura „Amarcord”, Timișoara, 1995.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 75-76]