98 la sută (2020), text Andreea Tănase, Teatrul Tineretului Piatra Neamț, regia Elena Morar

II. Receptări critice

Miruna Runcan

Dramaturgia feminină și școala ei de la Cluj

Da, știu că am optat pentru un titlu orgolios/provocator. Dar vremea trece repede de la o vârstă încolo și, dacă nu ai tu vreme să zici ce-ai de zis, nu se grăbește mai nimeni să vină din viitor și să facă ordine în debara. Așa că, într-un fel de rezumat (grăbit și încărcat emoțional, desigur) o să încerc să dau substanță titlului. În martie 2014, adică exact acum zece ani, lua ființă pe strada Petőfi din Cluj compania independentă Reactor de creație și experiment. Între primele sale producții – 9 din 10 (Nouă din zece), un spectacol colaj cu 3actrițe (ulterior 2 actrițe și un actor – Oana Hodade, Oana Mardare, Doru Taloș/Lucia Mărneanu), în regia Letei Popescu, al cărui text era semnat de Ana Cucu Popescu. Cu excepția Oanei Hodade, care terminase și facultate și masteratul de dramaturgie la Târgu Mureș, toți ceilalți creatori fuseseră colegi la Facultatea de Teatru și Film a UBB Cluj, în promoții diferite dar apropiate.

Oana Mardare și Doru Taloș, fondatorii și managerii Reactor, veneau după aventura lor educațională și de practică artistică din Spania și erau singurii care nu traversaseră până atunci experiența Programului de Cercetare și Creație Dramaturgia Cotidianului – editor al revistei trimestriale ManInFest și organizator al Taberelor anuale de cercetare și creație în Dramaturgia Cotidianului. Toți ceilalți, inclusiv Oana Hodade, trecuseră pentru mai multă sau mai puțină vreme prin acest incubator metodologic interdisciplinar, finanțat când de AFCN, când de Ministerul Educației, când e UEFISCDI, când (măcar parțial) de UBB însăși. Au urmat, între altele, numai în trei primii ani, Poker, după Bogdan Coșea, în dramaturgia și regia Letei Popescu, In 4 D de Alexa Băcanu în regia lui Ovidiu Caița, Provizoriu de Raul Coldea și Petro Ionescu, Dispariția de Alexa Băcanu în regia Letei Popescu, Refugii de Raul Coldea și Petro Ionescu, Istorie subiectivă a fragilității de Ana Cucu Popescu, regia Olivia Grecea, Via Negativa de Raul Coldea și Petro Ionescu, M.I.S.A. Părut de Alexa Băcanu, regia Dragoș Alexandru Mușoiu, Miracolul de la Cluj de Petro Ionescu, regia David Schwartz ș.a.m.d. A fost limpede, încă din 2014, că fondatorii Reactor și foștii studenți membri ai DC au găsit un teritoriu comun, fundamental, bazat de autenticitate, experiment curajos și comuniune de idei. Iar cel mai important simptom pentru asta a fost legat nemijlocit de noua scriitură dramaturgică. În fapt, Programul Dramaturgia Cotidianului, a cărui metodologie se baza pe cercetarea antropologică de teren prin explorarea interdisciplinară a unor fenomene sociale, ale căror rezultate erau ulterior transformate, în cadrul unor ateliere, în scenarii de film, piese de teatru, filme documentare ori reportaje scrise și/sau foto-video, se născuse cu alți zece ani înainte, la inițiativa dramaturgului, traducătorului și criticului de teatru Cristian Buricea-Mlinarcic și a subsemnatei, ca activitate benevolă și extra curriculară. Au trecut prin el, între 2004 și 2019, mai bine de trei sute de studenți teatrologi, regizori de teatru și film, operatori, filmologi sau jurnaliști, studenți la litere, istorie, actorie, sociologie ori, în ultimii patru ani, chiar și elevi de liceu. Între 2006 și 2011, în Suplimentele anuale ale ManInFest dedicate Taberei de Dramaturgia Cotidianului au fost publicate zeci de piese de teatru și scenarii de film, iar în 2012 și 2013 au apărut două volume-album cuprinzând rezultatele artistice ale taberelor de la Arcalia și Brașov.

Ce legătură au toate astea cu dramaturgia scrisă de femei? Una nemijlocită. Fiindcă, de-a lungul vremii, picătură cu picătură, etosul Dramaturgiei Cotidianului a dat naștere unui întreg buchet de autoare de scriitură pentru scenă și de regizoare, în formule artistice foarte diverse, dar a căror rădăcină comună e reacția reflexivă în raport cu peisajul social – iar asta li se datorează mai întâi de toate lui Cristian Buricea-Mlinarcic și urmașei sale directe la catedră, Raluca Sas-Marinescu, ea însăși dramaturg (Atemporal G., după Mircea Eliade, regia Luminița Vălean, Teatrul Municipal Baia Mare, 2004, Promisiunea unei vieți frumoase. Pornind de la Cehov, regia Botos Balint, Teatrul Anton Pann, 2014, Occupy Yourself după Maté Gabor, 2015, Reacting Cernobîl, 2016 și IntimiDateMe, 2018, toate în regia lui Cosmin Matei la Varoterem Project din Cluj). În diverse etape, au venit să dea o mână de ajutor acestui proces dramaturgul și poetul Mihai Ignat, actorul Nicu Mihoc și colegii lui de la Teatrul 74, regizorul Theodor Cristian Popescu, regizorul și profesorul Andrei Ujică, regizoarea dramaturg Gianina Cărbunariu, regizorul și producătorul Claudiu Mitcu. În paralel, dar continuând până în ziua de azi, de 8 ani Reactor de creație și experiment găzduiește, în fiecare vară, programul de rezidență Drama 5, coordonat până nu de mult de dramaturga și criticul de teatru Alina Nelega, mai nou de dramaturga Maria Manolescu; programul publică toate cele cinci piese rezultate din rezidență pe portalul LiterNet și, în urma unui vot deschis, una dintre ele e declarată câștigătoare și pusă în scenă în următoarea stagiune.

Ar fi foarte dificil (și plicticos la lectură) să înșir aici toate piesele de teatru scrise de tinere autoare în tot acest timp, fie și dacă le-aș selecta doar pe cele care mi se par mie cele mai valoroase (în afara celor deja pomenite mai sus). Merită însă remarcat faptul că, încă de la apariția primelor volume „de promoție teatrologică” din seria Studii de teatru și film, cuprinzând piese de teatru, de la editura Limes (2009, cu Ruxandra Magdalena Pântice, Cristiana Kerestesz, Alina Frâncu și Andreea Chindriș, 2010 cu Ana Cucu Popescu, Alexa Băcanu, Petro Ionescu, Cristina Iancu și Brândușa Ban), volume coordonate de C.C. Buricea-Mlinarcic și, în al doilea caz, doar de Raluca Sas-Marinescu, nu doar dominanta feminină devenise clară ci, mai importantă chiar, polivalența de structuri și formule estetice. Altfel spus, în pofida impresiei, adesea neinformate, că gruparea din jurul Dramaturgiei Cotidianului s-a antrenat și specializat mai ales în câmpul scriiturii cu fundament documentar (greșit asociată de multe ori cu teatrul documentar), în realitate opțiunile stilistice ale autoarelor au fost și sunt diverse, iar vocile lor foarte personale.

Un bun exemplu în acest sens ar fi Alexa Băcanu, autoare dramatică cu un portofoliu impresionant, atât în teatrul independent cât și în instituții publice, scriitoare ce a combinat, în funcție de tipul de proiect la care s-a angajat, atât formula documentară (poate cele mai reprezentative spectacole în acest sens sunt M.I.S.A Părut, și Visul în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, 2017, respectiv 2023; ori Rândul 3, aproape de margine, regia Sânziana Stoican, 2019), cu fantezia dezlănțuită, lirismul și, mai ales cu o ironie mușcătoare, mereu prezentă; ca să mă opresc doar asupra unora dintre cele peste 20 de piese jucate, aș alege „fantezia cinematografică” În 4D, regia Ovidiu Caița, Reactor, 2014, Call it Art!, regia Leta Popescu, Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, 2016, Neverland, regia Leta Popescu, Teatrul 3G, Târgu Mureș, 2017, Totul e foarte normal, regia Leta Popescu, Replika, București, 2017, sau Operațiunea Marte – Fabuloasa aventură a devenirii noastre, regia Dragoș Mușoiu, Teatrul Național Craiova, 2019.

Disponibilitatea față de joc și joacă încărcate de semnificații a Anei Cucu Popescu s-a dezvoltat, în timp, către o specializare asumată, bună parte din textele dramatizate sau scrise de ea fiind dedicate copiilor, lucru rar prin părțile noastre: Harababura roz-albastră, r. Palocsay Kisó Kata, Reactor, 2017, Bucătăria Familiei Balaur, r. Delia Gavlițchi, Reactor, 2018, Tărâmul de Mijloc, r. Delia Gavlițchi, Reactor, 2019, Mult aer pentru nimic, r. Delia Gavlițchi, Teatrul Regina Maria – Trupa Arcadia Oradea, 2020, O gheară de ajutor, r. Delia Gavlițchi, Reactor, 2021 sunt doar câteva titluri în această ordine de idei. Asta nu a împiedicat-o însă deloc să-și asume și alte proiecte, dintre care unele extrem de curajoase, ca de exemplu neuitata monodrama OPEN, r. Leta Popescu, Asociația Reciproca, în parteneriat cu Federația Fabrica de Pensule și GroundFloor Group, 2016, Istorie subiectivă a fragilității, r. Olivia Grecea, 2016, ori Povești din bucătărie, r. Cristian Ban, Teatrul Municipal Baia Mare, 2018.

Simultan foarte interesată de fenomenele sociale, dar și de o poetică extrem de personală, fluidă, bazată pe o combinație acută de observație și introspecție lirică, Petro Ionescu semnează ca autor dramatic sau ca dramaturg de scenă numeroase spectacole, între care m-aș opri, alături de cele deja pomenite mai sus, la Ce am ales să uit, r. Raul Coldea, Teatru FiX, Iași, 2014, Nu cred că o să îmi treacă vreodată, r. Raul Coldea, Reactor, 2015, În viitorul apropiat, r. Cristian Ban, Reactor, 2016, muzicalul La Plasticatta, Reactor, 2019; ori, ca dramaturg și regizoare, Partea 1. Iubirea, Reactor, 2022 și Partea 2. Puterea, Reactor 2023.

Cred că foarte puțini spectatori din afara tinerei generații de artiști își mai amintesc faptul că Alexandra Felseghi a debutat de fapt ca regizoare, într-un proiect al Dramaturgiei Cotidianului ce susținea colaborarea regizor-dramaturg și care, între alte producții, a prilejuit spectacolul ei de diplomă cu Soap-Opera de Cristiana Kerestesz, în 2009, la teatrul de Nord din Satu Mare. Și mai puțini, probabil, știu că prima reprezentare a piesei Flori de mină de Csaba Székely a fost regizată de ea și interpretată de un grup de colegi de la actoria maghiară din Cluj, în cadrul excepționalului proiect european al Teatrului 74 din Târgu Mureș dedicat studenților școlilor de teatru din Transilvania. Între timp, însă, artista (actualmente și profesoară), tenace, inventivă, generoasă, a optat pentru dramaturgie în diversele ei formule stilistice, de cele mai multe ori fundamentate pe cercetarea de teren. Cariera ei, care a evoluat spectaculos în ultimii ani, e legată la început de echipa clujeană independentă Create.Act.Enjoy, (Eat Me, 2017 și remarcabilul 3 Milioane, 2018, ambele în regia Adinei Lazăr), continuând vertiginos cu Fabrici și Uzine producție a Centrului pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale Zalău, Verde Tăiat, producție Pro Teatru Zalău, 2020, nominalizată la Premiile UNITER 2021, la categoria „Cel mai bun spectacol”, ori Nu mai ține linia ocupată, Teatrul Național „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2021, toate în regia Adinei Lazăr. Colaborarea autoarei și regizoarei s-a dovedit, în ultimii ani, exemplară, vezi și Nu vorbim despre asta, Teatrul Odeon, București, 2023, la fel însă și cea dintre Felseghi și Andrei Măjeri, pentru care dramaturga a scris anul trecut La Academie, Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani și coproducția Zeițe de categoria B, un succes de public și presă al teatrului Național din Cluj, al celui din Botoșani și al celui din Oradea în același timp.

În fine (dar nu în cele din urmă), trebuie spus că traseul artistic al regizoarei și autoarei dramatice Leta Popescu e unul extrem de interesant, harta creațiilor sale combinând, încă din primii ani de activitate, interesul față de literatura contemporană (Poker după Dan Coșea la Reactor în 2014 și Ghinga după Dan Coman la colectivA Fabricii de Pensule, în 2015), proiectul Colaj, cuprinzând texte de poezie și proză din autori români și maghiari – (In)Vizibil la Teatrul Maghiar din Cluj în 2019, (In)Credibil, la Teatrul Național Timișoara, 2019 și, în fine, (In)Corect, semnat de ea însăși în 2020. Alături de multe alte puneri în scenă în care a colaborat cu dramaturgi și dramaturge din aceeași generație (de exemplu cu Maria Manolescu-Borșa în Lucruri nespuse, la Teatrul Național din Târgu Mureș, sau la Scorpia îmblânzită adaptare liberă după W. Shakespeare, la Teatrul Național din Cluj), ultimele stagiuni au fost, totuși, dominate de proiectul ei dedicat „teatrului popular” pe care l-a dezvoltat la teatrul „Fanny Tardini” din Galați, de această dată numai cu texte personale: Vrabia, 2022 și Bujor, 2023.

Alături (ba chiar umăr la umăr uneori) cu celelalte platforme dedicate dezvoltării dramaturgiei contemporane, ca DramAcum de la București sau Masteratul de scriitură dramatică coordonat de Alina Nelega la UAT Târgu Mureș, Programul Dramaturgia Cotidianului de la Cluj a deschis larg, cred eu, fereastra către creație autentică, colaborare, noi direcții: fie ele în formula clasică a pieselor de teatru de autor, fie în cea de dramaturgie de scenă, adaptare, scenariu performativ ș.a. Cât de „feministe” sunt operele autoarelor clujene (care, prin rezidența Drama5 a Reactorului de creație și experiment, s-au întărit deja cu noi și tinere talente) ar fi o altă discuție, pe care ar merita s-o deschidem în continuare, în „viitorul apropiat”.

*

Doina Papp

Dramaturgia, feminismul și avangarda

Realitatea nu înseamnă neapărat și adevăr

J.P. Sartre

Fără a mai purcede la analize și procese de intenție privind trecutul, realitatea ne obligă la o constatare simplă : dramaturgia scrisă de femei e în prim planul teatrului contemporan și se impune ca un fenomen emergent. Și totuși nu asistăm la o explozie. E rezultatul firesc al unui proces care-și scrie momentul de glorie după o evoluție nu lipsită de crize.                                        

Anul 2000 și ce a urmat, când teatrul românesc a înregistrat mult așteptata cotitură spre un alt fel de a înțelege relația cu societatea, politicul și spectatorii, nu pot fi judecați în afara unor nume care, fără să se revendice de la o mișcare feminist, au influențat esențial dinamica vieții teatrale. Și primul care trebuie aici rostit este cel al Alinei Nelega care iniția la Târgu Mureș la sfârșitul mileniului trecut festivalul Dramafest dedicat noii dramaturgii, lansând-o între altele pe Adina Vălean cu Eu când vreu să fluier, fluier, drept cap de serie. Conștientă de dificultatea de a impune piesa de inspirație contemporană într-o cultură în care aceasta fusese nu de mult sinonimă cu comanda de partid, Alina Nelega a perseverat pe un drum care nu părea să aibă prea multe șanse. Ceea ce putem numi acum avangardă era atunci doar încercare, noul fiind înțeles în multiple feluri ca și realitatea istorică în drumul ei spre adevăr.

Cum și cu ce au câștigat promotorii acestei direcții teren și de ce au aderat printre primii la mișcare femeile merită analizat. Pentru că nu, nu a fost doar o întâmplare faptul că aceste inițiative le-au aparținut ci rodul unei gândiri proactive de pe pozițiile unei conștiințe a marginalizării. Sociologic vorbind schimbările de mentalitate au fost mai mereu provocate în istoria omenirii de cei cu sentimentul nedreptății, al inechității, chiar dacă în istoria teatrului lucrurile n-au stat întotdeauna așa. Fără prea multă filozofie e bine să constatăm că odată breșa făcută, fetele s-au știut simți egale cu restul lumii, trecând cum se vede treptat chiar la cârmă și dominând azi peisajul.                                                    

A doua observație privește suprapunerea autoriatului pe progresele din domeniul regiei unde feminismul a triumfat încet dar sigur asociindu-și cel mai adesea și dramaturgul (mă scuzați dar termenul dramaturgă nu sună bine în limba română)

Faptul că cel mai adesea autorii/autoarele sunt sau devin regizori/regizoare pentru propriile lor texte se leagă și de evoluția scrisului pentru scenă în post-dramatic, în epoca device-ului, a lui work-in-progress, care presupun participarea întregii trupe și mai ales a regizorului la elaborarea scenariului de spectacol. De ce a devenit acest lucru mai vizibil în cazul femeilor regizoare, sau autoare ține pur și simplu de contextul realităților românești și nu merită supus speculațiilor.                                       

În orice caz când vine vorba de noile realități teatrale (vezi Prix Europa 2006) marcate pe plan european de promovarea unor autoare ca Billiana Srbljanovic, nu trebuie să mă gândesc mult ca să rostesc numele unei piese care a făcut istorie prin montări succesive numit Amalia, respiră adânc. La vremea aceea autoarea nu trecuse la pupitrul dirijoral așa încât a încredințat textul inițial unei regizoare, Mariana Cămărășan la București și soțului ei, regretatul Gavril Cadariu la Tg Mureș. Piesa Alinei Nelega respira un aer nou, tot așa cum eroina învățase să supraviețuiască în comunism, respirând adânc. Și învingea clișeele unor evocări șablonarde despre comunism gata să compromită intențiile demersului în plină libertate a cuvântului. Am scris pe larg despre adevărul acestui text în cartea De la Cortina de fier la teatrul fără perdea (Editura Academiei 2015) socotindu-l și azi după aproape 20 de ani reprezentativ nu doar pentru istoria dramaturgiei contemporane române ci și pentru înțelegerea istoriei recente însăși la care puțini autori se raportau și se raportează corect. Revoluționară din multe puncte de vedere piesa Alinei Nelega spărgea gheața prin autenticitatea și sinceritatea rostirii. Faptul că mărturisirile din text sunt ale unei femei rămâne pe de altă parte, un alt atu important , fiindcă cine altcineva decât femeia simte mai din plin povara existenței, umilințele într-o societate prost alcătuită. La granița dintre realism, psihologie și stilul discontinuu ce va veni, autoarea dădea pe de altă parte semnalul necesar de schimbare pe care ea însăși o va cunoaște scriind la distanță de ani piese precum În trafic, titlu recent vehiculat urmare a unui succes londonez. Vizualizat de autoare în calitate de regizoare de astă dată, spectacolul e de o forță și de o modernitate a mesajului teatral, impresionante. Tot o femeie monologhează și aici. Aflată la o răscruce simbolică de drumuri și încolțită de claxoane noua reprezentantă a genului „slab” se luptă să iasă din dificultățile vieții și condiția de gospodină, apărându-se fie și cu sacoșele de șoferii bărbați care-i ies în cale și-i încurcă drumul. Alina Nelega rămâne un reper pentru o întreagă evoluție a dramaturgiei actuale, nu doar feminine.

Tot în acei ani ai începutului de schimbare mi-a fost dat să descopăr alături de alți colegi de juriu dintre care îl menționez pe Victor Scoradeț un text surprinzător prin prospețimea și ineditul său, intitulat Irealități din Estul sălbatic, o utopie virtuală, dacă îmi mai aduc bine aminte imaginată de nimeni alta decât Gianina Cărbunariu, regizoarea și autoarea care a marcat și marchează astăzi inconfundabil teatrul românesc contemporan și nu numai. Cariera ei internă și internațională se impune ca un alt termen de referință în materie de dramaturgie feminină. Realizând o sinteză inedită între o exprimare direct față de realitățile socio-politice și modalitățile teatrului politic pus în slujba adevărului și nu a dogmei, piesele sale de la Stop the tempo și Kebab, la Tipografic majuscul, Sould out sau 20 / 20 până la recentele fabule (vezi excelentul Magyarosaurus dacus) îmbracă actul critic într-o formă teatrală elaborată (vezi spectacolele de la Berlin, Stuttgart, Oradea , Piatra Neamț). Gianina Cărbunariu ilustrează un fenomen reprezentativ pentru evoluția dramaturgiei de actualitate spre artă, spre o formă specifică de literatură care-și asumă teatralitatea și exigențele genului. Ca și alte puține autoare asemenea ea a reușit să facă diferența între realitatea imediată pe care o prizează la nivel jurnalistic și forma artistică , respectiv spectacolul teatral amintind de teatrul lui Bertolt Brecht.

Pe acest drum, din punct de vedere al relației literaturii cu teatrul, s-a înscris de la început și Alexandra Badea ale cărei texte recente sunt nu doar pasionante explorări ale evoluției mentalităților în ani de experiență transgenerațională ci și pagini de o poezie aspră în care faptul de viață își caută înțelegerea în reflexie și contemplare . Scriitoarea și regizoarea își dau mâna fericit producând spectacole precum Exil de la TNBun bun argument în favoarea dramaturgiei contemporane ca artă.

Există pe de altă parte, în teatrul actual o altă direcție a teatrului politic, cel documentar, numit și teatru al urgențelor bine reprezentată de femei autoare/ regizoare. Dedicat expres temelor de prima pagină acesta s-a impus ca actor important în dezbaterea evenimentelor acut contemporane supuse judecății publice prin intermediul spectacolului teatral, asumându-și responsabilitatea leaderului de opinie. Michaela Mihailov și Centrul educational Replika din București, care a sărbătorit de curând zece ani de existență se află în avangarda acestor preocupări ale teatrului românesc contemporan. De la primele spectacole precum Familia Offline, Capete înfierbântate și până la recentul Nostalgie up, nostalgie down realizate în colaborare cu regizorul Radu Apostol echipa angajată în acest proiect ambițios a parcurs un drum în care personal discern și efortul de a depăși didacticismul din titlu. Încorporând ideile curajoase, angajarea politico-socială în spectacole valabile estetic spectacolele de la Replika ajung tot mai sigur la mintea și inima spectatorului. Nu e ușor să găsești drumul și tonul just al acestui salt din imperiul concretului, al documentului, al străzii, al mitingului, în acela al spectacolului menținând miza nealterată. Când acest lucru izbutește se nasc spectacole precum Amintiri din epoca de școală, Profu de religie sau Toată liniștea din lume, scrise de Mihaela Michailov împreună cu regizorul Radu Apostol, veritabile replici teatrale la realități dramatice, dureroase din societatea căreia și teatrul îi aparține.

Vorbeam de avangardă ca vocație a dramaturgiei feminine tot mai acut contemporană și îmi dau seama că afirmația se susține și dincolo de începuturile revoluționare menționate. Cel mai vizibil exemplu vine de la Asociația care se definește ca atare: Reactor de creație și experiment din Cluj unde găsim cele mai inovative forme teatrale, mult apreciatele performance, sau experimente video. Aici și-a realizat Leta Popescu de pildă, cel mai intersant și novator spectacol al ei : (In)corect în care autoarea- regizoare face un salt curajos din imediat în suprarealism folosind surprinzătoare soluții stilistice. Spectacolul dezvăluie în acest fel absurdul unor situații de viață din lumea reală , aici a unei comunități rurale cu mentalitatea viciată de cutume și concepții dogmatice ale trecutului, pe care le amendează în cheie grotescă, satirică.

În fine un exemplu recent pe care îl putem cita e premiera recentă a spectacolul Peștele balon scris și regizat de Teo Herghelegiu, o vajnică susținătoare a teatrului independent, în colaborare cu Al. Damian (video) și AI , la proaspăt renovatul Teatrul de Artă din București. O poveste-dezbatere incitantă pe marginea diferențelor de mentalitate și morală între culturi și continente, (aici Occident și Extrem Orient) de care atârnă uneori viața unui om, susținută cu profesionalism și inspirație de o echipă dedicată . Evenimentul susținut de JTI, consfințește un adevăr pe care nu trebuie să-l omitem și anume că piesa de actualitate e promovată cu precădere în teatrul independent, întărind în acest fel statutul acestuia de avanpost al înnoirii. Cu atât mai mult când e vorba de artiste femei.

*

Andrei Vornicu

Viața dublă a Letei Popescu: Despre (IN)CORECT și Vrabia. Două texte dramatice

Leta Popescu alias Ramona și Ema. Regizoarea a virat către dramaturgie și a devenit personaj. Personajele nu și-au mai căutat de data asta autorul, ci s-au desprins de el și și-au văzut de viața lor, autonom, în două producții realizate în locuri diferite, cu actori diferiți, dar împărtășind teme, idei și frământări comune. Dacă piesele de teatru sunt scrise în mod tradițional de un dramaturg (deseori, filolog prin formație și branșat mai mult sau mai puțin la actualitatea scenei), în spațiul teatral autohton e din ce în ce mai accentuată și fertilă tendința regizorului de a dramatiza, adapta și/sau scrie texte originale (Radu Afrim e un caz relevant de dată mai recentă) sau, în caz opus, tendința dramaturgului de a aborda și regia, cel puțin pe propriile texte (Alina Nelega, de pildă).

Totodată, se poate observa cum tot mai multe voci teatrale feminine își reclamă, pe bună dreptate, poziția în breaslă, iar vizibilitatea producțiilor în care sunt implicate e din ce în ce mai mare. Nume precum Elise Wilk, Gianina Cărbunariu, Alexandra Felseghi, Alina Nelega, Mihaela Michailov, Maria Manolescu, printre alții, sunt de mult consacrate. Și, firește, Leta Popescu, o regizoare rodată în zona teatrului independent, cu escale din ce în ce mai constante și în teatrele de stat.                               

Recepția pozitivă a spectacolelor pe care le-a scris și regizat a contribuit la publicarea în volum, în 2023, de către Fundația Culturală „Camil Petrescu“, în parteneriat cu UNITER, a pieselor (IN)CORECT (parte dintr-o „trilogie a vulnerabilității”) și Vrabia (parte a unui program de teatru popular din care a făcut parte și spectacolul Lucruri nespuse, la Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”, pe un text scris împreună cu Maria Manolescu).                                

(IN)CORECT a avut premiera pe 14 februarie 2020, la Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca, iar Vrabia a văzut luminile rampei pe 3 iulie 2022, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați, textul fiind apoi nominalizat la Gala Premiilor UNITER 2023, la proaspăt înființata categorie „Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută”. Critica de specialitate nu a întârziat astfel să gireze tranziția din ce în ce mai constantă a Letei Popescu spre dramaturgie și, prin extensie, spre cea de auteur teatral (un deziderat, de altfel, asumat chiar de către aceasta în deschiderea cărții).                 

Cele două piese reunesc un număr de teme care traversează universul artistic al Letei Popescu în această etapă a vieții sale, dar reușesc să evite repetitivitatea și să aibă o identitate proprie. Două povești despre maturizare în familia românească tipică a prezentului, relațiile inter-personale, aspirațiile sentimentale, dorința de schimbare și de evoluție, depășirea unor limite și anularea unor blocaje, adaptarea la nesfârșita și din ce în ce mai alerta tranziție a societății românești sunt doar câteva dintre temele pe care Leta Popescu le tratează cu luciditate și ludicitate (sic!), cu detașare și, concomitent, cu imersiuni bruște, ca o serie de bungee jumping-uri, în plină vulnerabilitate, cu emoție și poezie și, musai, cu umor și autoironie. La bază, cele două piese sunt tragicomedii domestice în care intervine, punctual și mereu oportun, mâna auctorială omnipotentă care zgâlțâie linia previzibilă a acțiunii, injectează doze profilactice de insolit și le tratează cu intervenții de-teatralizante, care sparg convenția și ne distanțează de tumultul emoțional cu eficiența cu care cineva ar privi o eclipsă totală de soare cu ochelari de protecție care atenuează contactul, dar nu obturează splendoarea.

Autoarea de spectacole

Perspectiva regizorului devenit dramaturg e vizibilă la o simplă privire, dar și confirmată de Leta Popescu în „gândurile în deschidere” a cărții: „Eu m-aș numi autoare de spectacole, pentru că tot ce am scris până acum am scris cu gândul la propria regie: am lăsat pauze pentru scene non-verbale; am scris simplu, juxtapunând, în mintea mea de regizoare, o imagine mai puternică decât textul; am scris cu gândul la mizanscenă, la tensiunea care se creează prin simpla poziționare a actorilor în spațiu și nu neapărat prin cuvânt.” Prin urmare, cititorul e avertizat încă din start că, acceptând să citească cele două piese, va fi pus în situația provocatoare de a deveni propriul său regizor de ocazie, având ca punct de plecare referințele propuse de autoare. E mai puțin vorba de perspectiva lecturării unei piese de teatru, cât de cea a parcurgerii unui carnet de schițe ale unui artist plastic care și-a făcut pe marginea imaginilor numeroase adnotări.                                                                                        

Cartea Letei Popescu e un atelier de dramaturgie în care acțiunea a avut loc deja, s-a așezat și a lăsat în urmă un iz persistent de autenticitate cu care publicul nu poate decât să rezoneze fiindcă face trimitere directă la tot ceea ce e viu, adică tot ceea ce teatrul își propune să reproducă (mai degrabă decât să imite). Textele au fost scrise știindu-se deja pe cât posibil felul în care vor fi montate și exclud noțiunea de literatură beletristică pe care unii cititori o asimilează literaturii dramatice. Oricât am da-o cotită, dramaturgia e un tip de literatură specializată, destinată exclusiv scenei, care se poate preta și unei lecturi individuale, dar care, în absența probei scenice, e ca un scenariu care nu a fost filmat niciodată sau ca un pahar de vin din care nu s-a prelins niciodată printre buzele cuiva un strop de licoare pe bază de struguri. Textele Letei Popescu sunt, implicit, o invitație la teatru, acolo unde își găsesc finalitatea, dar sunt totodată un aperitiv care ne oferă o mostră din ceea ce va urma și, până atunci, ne pun imaginația și sensibilitatea la treabă.

Leta Popescu și-a pus viziunea feminină la treabă, iar rezultatul e departe de a fi unul ostentativ și militant. Acest fapt ar putea să irite sau chiar să înfurie activiștii dedicați, care ar ține morțiș ca o regizoare-dramaturgă să alimenteze discursurile ideologice la modă, să dinamiteze patriarhatul asupritor sau să denunțe inegalitățile sociale, dar Leta Popescu în mod cert nu și-a făcut un program în acest sens și nici nu pare frământată de astfel de considerente devenite tot mai puțin opționale în prezent, când refuzul de a te poziționa explicit pe o baricadă politică îți atrage antipatii, detractări sau chiar anulări din partea taberei care consideră că orice formă de artă e obligatoriu să prezinte un statement sau să reprezinte un canal ideologic. În mod simetric, cei care apreciază arta liberă de angajamente ideologice, adică una mai degrabă tributară „artei pentru artă” sau supremației esteticului, au motive de încântare: o tânără regizoare-autoare le povestește scenic despre ea așa cum vrea ea, fără să se simtă constrânsă de convențiile sau de tendințele momentului. Ceea ce nu exclude nici observațiile sociale acute, nici demontarea multor prejudecăți și așteptări sociale (slujbe sigure și de viitor pentru tineri, căsătorii și întemeieri de familii, achiziționarea tot mai dificilă a unei locuințe – (IN)CORECT) și relocarea personajului principal feminin într-o zonă de împuternicire de unde își poate decide singură, la zi, destinul. Femeia nu mai e, astfel, apanajul soțului sau al partenerului, ci forța motrice a propriei vieți, cea care decide și cea care suportă consecințele, cea care visează, jubilează și suferă după caz, cea care are ceva de spus și, astfel, face teatru. Cea care ne seamănă, dar care își stabilește propria identitate urmându-și calea. Cea care nu se autodefinește în opoziție cu masculinul, ci care și-l apropie, încearcă să îl înțeleagă, să stabilească relații, parteneriate și, atunci când e necesar, să le desființeze.

„Istoria e ceea ce rămâne scris sau ceea ce rămâne în noi?” (Ema_matură, pagina 114)

Leta Popescu-dramaturga nu o eclipsează, însă, niciodată pe Leta Popescu-regizoarea și nici nu o concurează. Ba mai mult, din ambele piese răzbate o dragoste necondiționată și sinceră pentru actori, cărora le oferă partituri generoase și nu îi tratează niciodată superficial. La finalul piesei (IN)CORECT, le dă acestora frâu liber să își iasă din rol, să își asume statutul „civil“, declinându-și identitatea, și să gliseze astfel într-un du-te-vino scenic în care teatrul iese din convenție, o contemplă/analizează/ironizează câteva momente, pentru a-și reintra apoi în drepturi. Pluralitatea vocilor e și mai accentuată în Vrabia, unde majoritatea personajelor au minimum patru ipostaze (de exemplu, Emacenumeurât Popovici, Ema_mică, Ema_adolescentă, Ema_tânără și Ema_matură) corespondente fiecărei etape a vieții în parte. Aceste ipostaze coexistă frecvent și interacționează între ele sau cu celelalte personaje într-o manieră asemănătoare celei simfonice din care nu lipsesc contrapunctul, disonanța, uneori momente derutante, alteori de completare. În toate cazurile, actorii sunt puși în valoare la nivel maxim, în timp ce prezența regizorului e mai curând discretă, de ghidaj prietenesc alimentat un spirit aventuros, curios și polemic.                                                                                               

Vă invit să descoperiți lumea atât de familiară, dar plină de surprize din această carte, apoi să îi descoperiți dimensiunea 3D vizionând spectacolele. Veți privi, cu siguranță, dramaturgia altfel și, poate, teatrul și, într-o oarecare măsură, propriile vieți. E o lume în care se caută stabilitatea, dar care se abandonează inerțial în schimbări de toate felurile, o lume a veșnicei tranziții în care se ciocnesc mentalități și generații diferite, dar care aspiră mereu la ceva mai bun (raportat, firește, la propriile sisteme de valori). O lume presărată cu umor, autoironie, revolte, drame, poezie (la propriu și la figurat), animale, metamorfoze și jocuri.

Regizoarea Leta Popescu a virat către dramaturgie și a devenit personaj. Apoi personajul a devenit carte și așteaptă să o deschideți și să plonjați în ea cu încredere, fiindcă vă va face bine.

(IN)CORECT a avut premiera pe 14 februarie 2020, la Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca, în regia autoarei. Scenografie: Lucia Mărneanu. Atmosferă sonoră: Oana Hodade. Colaj video: Doru Vatavului. Mișcare scenică: Farid Fairuz. Cu: Oana Mardare, Alina Mișoc, Alexandra Caras, Emőke Pál, Doru Taloș, Cătălin Filip, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus. Spectacolul a fost produs în cadrul programului cultural „Decalaj. Narațiuni intergeneraționale”.

Textul Vrabia a fost montat de către autoare, pentru prima dată, pe 3 iulie 2022, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați. Scenografie: Bogdan Spătaru. Atmosfera sonoră: Oana Hodade. Lighting design: Tudor Nicorici și Bogdan Spătaru. Cu: Cristina Uja-Neagu, Oana Mogoș, Petronela Buda, Elena Ghinea, Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder, Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Svetlana Friptu, Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Vlad Vasiliu, Oana Preda, Mihaela Lecca-Gorea, Ciprian Brașoveanu. Spectacolul a făcut parte din programul „Proiect 9. Teatru românesc contemporan”, al teatrului gălățean.

*

Maria Zărnescu

Numele meu este Gianina: Sunt o Leoaică

 „Copiii teribili” nu au vârstă¹. Dacă s-ar fi născut într-un alt timp sau spațiu, Gianina Cărbunariu (n. 1977), ar fi fost unul dintre acei rebeli care au menirea de a schimba istoria artelor. Poate ar fi făcut parte din grupul ”angry young men”²… Astăzi, în mod cert, este una dintre cele mai cunoscute regizoare și autoare dramatice din România, cu o impresionantă activitate în țară și străinătate. Și poate a schimbat deja istoria teatrului românesc, dar asta va fi consemnat în manualele viitorului. Până atunci, Gianina Cărbunariu își asumă misiunea de a schimba forme osificate, de a scrie altfel teatru, de a comenta prin spectacol, de-a opune statului și societății dreptul individului de a fluiera în public sau chiar de-a arunca piatra atunci când lucrurile o iau razna.

Spectacolele sale pornesc de la teme contemporane (actuale sau inspirate din istoria recentă), iar procesul de documentare (interviuri și cercetări în arhive) e urmat de improvizația cu actorii (din generația ei sau mai tineri). Rezultă un scenariu ficțional, în care sunt integrate elemente reale (fragmente de interviuri, fotografii, obiecte). Gianina Cărbunariu consideră că „orice ficțiune este EXPERIENȚĂ – DOCUMENTARE – IMAGINAȚIE”³. Este felul ei de-a se concentra pe creații local-contemporane, de-a respinge orice expresie de conservatorism formal și ideologic. „Abordarea subiectelor controversate, post-1990, a devenit marca sa înregistrată.”⁴

În perioada 2017-2024, a fost directoarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.

Începuturile. DramAcum. Stop the Tempo

Născută pe 7 august la Piatra Neamț, Gianina Cărbunariu a studiat Litere la Universitatea din București (2000-2004). A absolvit apoi Regie de Teatru la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București (2004). Are un masterat în Scriere dramatică (2006) și un doctorat, la aceeași universitate, cu teza Regizorul Dramaturg.

La începutul anilor 2000, Gianina Cărbunariu participă, împreună cu alți colegi studenți și profesorul lor de regie, Nicolae Mandea, la înființarea organizației dramAcum, ce își propunea crearea noii dramaturgii și a tehnicilor inovatoare de scriere, precum și producția de spectacole. Lansată inițial în UNATC ca o platformă-concurs, s-a vădit a fi prima abordare proaspătă a teatrului românesc de la căderea blocului comunist în 1989. Scop asumat: derularea de proiecte bazate pe colaborările dintre artiști în jurul construcției de texte dramatice – posibile instrumente de acțiune socială. La începutul carierei, „vocea” regizoarei Gianina Cărbunariu a fost mai sonoră decât cea a scriitoarei dramatice. Spectacolele sale se bazau pe texte contemporane, cu subiecte din realitatea imediată, texte scrise de ea sau de alți autori. Producția de licență, Numele meu este Isborg. Sunt o Leoaică (2003), adapta piesa islandezului Hávar Sigurjónsson, dar urma să fie și unul dintre ultimele spectacole pe un text nesemnat de ea.

Prima sa piesă, Stop the Tempo (2004), îi marca și începutul carierei internaționale, textul fiind considerat reprezentativ pentru noua generație de dramaturgi. Premiera a avut loc la București, în regie proprie, la Teatrul Luni din clubul Green Hours. Trei actori cu trei lanterne rosteau povestea unor tineri singuri și pierduți în fața vârstei, a spațiului, a lumii și societății. Soluția de a dinamita cluburile de noapte, supermarketurile și teatrele din oraș se dovedește un manifest simplu, dar deslușit, al unor „tineri furioși” de secol XXI cu existența confiscată. „Avea să devină începutul unei mici revoluții în dramaturgia contemporană a acestor meleaguri. Gianina Cărbunariu a adus în spectacolul românesc un mod nou de a scrie teatru și o estetică iconoclastă a punerii lui în scenă.”⁵ În același an, spectacolul a fost invitat în Germania, la Bienala de la Wiesbaden, apoi piesa a fost montată pe scene din Paris, Berlin, Dublin, New York, Istanbul, Viena, Nisa, Leipzig. În prezent, Teatrul Dramaturgilor Români găzduiește o producție din 2023, în regia Marei Oprea, dovedind încă o dată actualitatea și valoarea textului.

A doua sa piesă, Kebab, a fost scrisă în cadrul rezidenței la Royal Court Londra (2004), unde a fost și montată în 2007. Alți trei tineri români, căutători de visuri și de „aur”, speră că Irlanda este țara tuturor posibilităților. „Numai că, acolo, viața îi face praf din prima… Proxenetul, prostituata și clientul-victimă se devorează unul pe altul sub impactul propriilor alegeri. Gianina Cărbunariu dezmembrează o știre din jurnalul de ora cinci și caută nu senzaționalul, nu oroarea, ci resorturile care au declanșat story-ul.”⁶ Prima versiune a textului, mady-baby.edu, a avut premiera la București, la Teatrul Foarte Mic, în regia autoarei (2004). În timp, textul a atras atenția teatrelor din întreaga lume, din Japonia până în Marea Britanie, din Danemarca până în Grecia, cu un popas important la celebrul Schaubühne din Berlin.

„Secretul” imensului interes european pentru aceste prime două texte ale Gianinei Cărbunariu rezidă în marcanta lor specificitate. „Cu un simț al umorului lipsit de tentația satirei, fără intenții critic-moraliste manifeste, piesele reușesc să preia teatral un fel de Weltanschauung⁷ al unei generații din specificul prim deceniu al noului mileniu, în spațiul specific numit România.”⁸

Recunoașterea națională și internațională. Festivalul de la Avignon. Solitaritate

The tempo… nu s-a oprit aici pentru cariera Gianinei Cărbunariu. Dimpotrivă. Au urmat zeci de alte producții de autor montate în țară și străinătate. Documentând particularul românesc din prezent sau trecutul recent, ea tinde spre universal, întreținând memoria colectivă. Alege subiecte evitate de autorități, insuficient sau deloc analizate de istorici ori sociologi, „uitate” de cercetători și le resuscitează prin expresivitate scenică.⁹ Multe au fost traduse și montate de alți regizori, căpătând astfel dimensiune internațional teatrală.

De-a lungul anilor, raportul de forțe s-a schimbat în cariera Gianinei Cărbunariu: „vocea” regizoarei a lăsat locul autoarei de spectacole, iar recunoașterea s-a manifestat prin nenumărate nominalizări și premii naționale. Printre ele: premiile Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – Secția Română pentru proiectul dramAcum, dar și pentru orginalitate regizorală și dramaturgică, sau Premiul Senatului UNITER pentru spectacolul Tipografic Majuscul,  o coproducție dramAcum și Festivalul Internațional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon din București, ca parte a proiectului european „Vieți paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliției Secrete” (2013). Prezența spectacolelor sale (românești sau coproducții) la festivalurile din întreaga lume i-a adus și recunoașterea internațională.

În 2014, regizorul-dramaturg Gianina Cărbunariu devine oficial cea mai cunoscută artistă de teatru din România, fiind prezentă în selecția oficială  a celebrului Festival de la Avignon cu spectacolul Solitaritate. Coproducție Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și Teatrul Național al Comunității Franceze din Belgia, în colaborare cu Odéon-Teatrul Europei și Festivalul de la Avignon, ca parte a proiectului „Orașe pe scenă”, spectacolul era o critică a ipocriziei naționale – manifestate în mediul politic, familial, religios și chiar în lumea teatrală. Dintre cele cinci tablouri, câteva ies în evidență: zidul construit de primăria unui oraș din România pentru a separa comunitatea rromă de restul orașului sau construirea Catedralei Mântuirii Neamului, în capitală, un subiect foarte delicat într-o țară în care se închid școli și spitale, dar se cheltuiesc sute de milioane de euro pentru o asemenea inițiativă. Regizoarea tâlcuiește titlul inventat:„Am senzația că, în ultimul timp, e din ce în ce mai greu să ne solidarizăm și că ratarea acestei solidarități duce la un tip de izolare, de solitaritate.”¹⁰

Scenariile Gianinei Cărbunariu nu sunt doar relatări ale unor situații grave sau semnale de alarmă sonore și vizibile. „Atuul său este un acut simț al umorului, care se insinuează în spatele fețelor serioase. Receptarea spectacolelor ei devine astfel mai puțin sinuoasă; încrâncenarea militantă lipsește din opera sa, iar componenta artistică își are mereu locul garantat. Cărbunariu nu expune doar o înșiruire de «felii de viață» pe care le etalează precipitat și alarmant, ci găsește resorturile artistice cele mai creative –  pentru personaje și pentru posibilitățile de expresie ale actorilor pe care îi are în distribuție.”¹¹

Tigrul (sibian)

Recunoaștere internațională îi revine însă, în mare parte, autoarei dramatice, ale cărei texte au fost traduse în zeci de limbi străine și jucate pe trei continente. Gianina Cărbunariu consideră că teatrul e o posibilitate de a intra în dialog: „În toate locurile în care am lucrat ca artist, m-a interesat cine e comunitatea căreia mă adresez, cine sunt publicurile. C­ând am lucrat la München, m-am gândit la publicul care vine la Kammerspiele. Când am lucrat în Italia, m-am dus la alte spectacole să văd cine sunt oamenii care vin să vadă teatru. M-am gândit și la cei care mi-aș dori să vină la spectacol. Același lucru s-a întâmplat și la Târgu Mureș, la Sibiu… De aceea, după spectacol, eu port discuții cu publicul.”¹²

În 2016, tot în selecția oficială a Festivalului de la Avignon a fost inclus spectacolul Tigern în regia suedezei Sofia Jupither, o nouă coproducție internațională: Jupither Josephsson Theatre Company împreună cu Royal Dramatic Theatre Stockholm, Malmö City Theatre, Folkteatern Gothenburg, Riksteatern, Örebro Länsteater și Festivalul de la Avignon. Spectacolul se baza pe textul Gianinei Cărbunariu Tigru / Mihaela, tigrul din orașul nostru (Mihaela, the Tiger of Our Town – A Mockumentary Play¹³). Istoria sa este ceva mai lungă. Premiera românească a spectacolului a avut loc în 2012, o coproducție dramAcum și Teatrul de Comedie din București, cu titlul Tigrul sibian. 

Ca și în alte piese, Gianina Cărbunariupornește de la un fapt real, devenit știre de presă. În 2011, un tigru a evadat de la Grădina Zoologică din Sibiu. De fapt, a plecat pur și simplu, din cauza unei neglijențe umane: îngrijitorul a uitat să îi închidă cușca. După ce a petrecut câteva ore în libertate, în pădure, tigresa Mihaela a fost găsită și împușcată mortal. Într-un prolog și 11 scene, autoarea reface întâmplările acelei zile, printr-o serie de interviuri imaginare, cu cei care au interacționat, într-un fel sau altul, cu felina: un taximetrist locvace; doi homeless cu limbaj colorat; un turist japonez și unul francez, cu psihologia fiecărei nații; reprezentanții populațiilor de porumbei, ciori și vrăbii; un pensionar impresionabil și ușor manipulabil; școala (clădire, dar și instituție de tradiție); proprietarul unei mașini foarte scumpe, precum și mașina proprietarului; o tânără doctoriță de la Urgență; directoarea filialei de bancă; noul angajat – deja depresiv – al Grădinii Zoologice și trei animale, foști „colegi” ai Mihaelei.

Aceste interviuri imaginare sunt realizate de un număr de „documentariști”, câți actori vor fi pe scenă, schimbându-și între ei rolurile. Rezultatul nu este o piesă documentară, ci una fictivă, fals-documentară, și, în pofida situației tragice, umorul răzbate din fiecare situație și replică. Cărbunariu folosește procedeele teatrului documentar, dar întoarse pe dos cu ironie, pentru a aduce în prim-plan teme fundamentale ale societății actuale: captivitate versus libertate, „erorile” din sistem, teama centrului de periferie și a periferiei de centru. „Am încercat să surprindem felul în care privirea «străinului» întâlnește realitățile unui oraș de astăzi: privirea minoritarului, a celui diferit, a outsiderului, a celui care încalcă norma”¹⁴. Cu toții vorbesc despre alții, asupra cărora aruncă vina. De fapt, cu toții vorbesc despre sine, depănându-și poveștile și propriile vini. „Iadul sunt ceilalți” ar fi spus existențialistul Sartre la jumătatea secolului trecut. Astăzi, cu mult umor, e drept, Gianina Cărbunariu pune sub lupă defectele unor umanoizi și colectivități, indiferent de unde provin.

Artists Talk

În 2017, Cărbunariu a fost selectată să reprezinte Romania la Festivalul de Teatru de la Liège, cu spectacolul Artists Talk, o coproducție Centrul Cultural ARCUB și Asociația „Piese refractare” din București. „Rolul unui artist este să pună întrebări, nu să le răspundă…” Unul dintre cele mai uzitate citate cehoviene pare să contrazică obiceiul organizatorilor de manifestări culturale de a include în program faimoasele discuții între artiști și spectatori (fie ei jurnaliști sau critici). Sesiunile Q&A au, teoretic, misiunea de a construi acea „strânsă legătură” între echipa de creație și publicul țintă, uneori chiar „veriga lipsă”. Practic, ele pot dezvălui intenții sau gânduri ale artiștilor (altfel necunoscute) sau, dimpotrivă, se pot dilua într-o alternanță de truisme și neologisme: „abordare artistică”, „proiecte de colaborare”, „concept”, „provocare”, „mesaj artistic”, „transparență”, „artă social-politică”, „empatie”, „arte performative”, „sincretism”, „eclectism”, „interesant”, „captivant”, „minunat”, „splendid”… Vorbe, vorbe, vorbe… Tot soiul de vorbe. Cuvinte mari versus palavre.

„În ultimii doi ani, am asistat la situații în care contextul social și politic și-a pus foarte puternic amprenta asupra felului în care discursul artistic a fost livrat și receptat. Un artist este un formator de opinie și are responsabilitate. Într-o lume din ce în ce mai puțin dispusă la dialog, cu ce instrumente artistice operăm?” – se întreabă regizoarea¹⁵. Ca și Cehov la vremea sa, ca și artiștii tuturor vremurilor, Cărbunariu susține că rolul este acela de a pune întrebări. În ceea ce privește răspunsul, misiunea poate reveni publicului – implicat în spectacol și, posibil, în rezolvarea problemelor ridicate de text. Este și cazul producției Artists Talk, care, inspirată de discuțiile cu spectatorii sau documentată din interviuri, pune niște întrebări. „Ceea ce ne-a interesat a fost să înțelegem noi înșine, parte din acest sistem, felul în care (i)responsabilitatea artistului transpare din discursul despre propriul demers și despre lumea în care trăiește” – mărturisește autoarea.¹⁶

În cinci scene și un prolog ce fixează convenția reprezentației, artiști din toate domeniile sunt (auto)provocați la discuții. Acțiunea generală se petrece „undeva în Europa”, chiar dacă poveștile ne vor purta prin emisiuni TV, festivaluri de teatru și film, locuri publice – identificabile sau nu. „Ironie” și „autoironie” sunt cuvintele ce descriu spectacolul. Acuzată uneori de tezism în producțiile sale cu teme sociale, pare că Gianina Cărbunariu se răzbună de data aceasta, prin umorul regăsit atât în text, cât și în jocul actorilor, cu toții parte din „sistemul artistic”, fie că le place sau nu.

Astfel, artiștii vorbesc… pe limba lor, fie că e română, engleză, franceză, ba chiar și-un pic de cehă. Artiștii vorbesc uneori limba sincerității, alteori a sfintei naivități ignorante, de cele mai multe ori a ipocriziei. În spatele eticii clamate la nivel discursiv, se ascund adesea alte interese, vanități, neglijențe sau orgolii artistice. Ele ies la iveală ca răspunsuri la infinit repetitivele (deseori stupidele) întrebări ale jurnaliștilor: „Ce a vrut să spună autorul? / Care a fost impulsul creativ? / Care vă sunt planurile de viitor?” Uneori, discuțiile sunt sterile, alteori dau fiori. Deși asemănările cu persoane reale nu sunt întâmplătoare, identificarea unui anume artist cu un anume discurs nu este miza acestei ficțiuni. Din nou, particularul capătă rang de universal. Chiar dacă acest particular e un primar român care a construit un „wall (Sorry: fence!)” între două comunități ale orașului, chemând apoi niște studenți la Arte Plastice să-l picteze pentru a-l transforma într-o lucrare de street art. Chiar dacă acest particular ar fi putut purta numele regizorului lituanian Alvis Hermanis, care a refuzat să lucreze într-un teatru, unul dintre motive fiind poziționarea instituției drept Centru pentru refugiați. Și chiar dacă acest particular chiar poartă, în ultima scenă a spectacolului, numele romancierei de origine iudeo-ucraineană Irène Némirovsky. Născută în Imperiul Rus, și-a petrecut mai mult de jumătate din viață în Franța, a scris în franceză, dar i s-a refuzat cetățenia. A murit la Auschwitz la vârsta 39 de ani, devenind faimoasă postum cu mijloacele marketingului contemporan.

Întrebări despre antisemitism, despre destinul individual raportat la cel colectiv, despre responsabilitatea și libertatea artiștilor, despre receptarea operei de artă. Întrebări despre refugiații din lume sau din propria țară, despre granițele dintre state, despre zidurile dintre noi și restul lumii. Întrebări despre „arta pentru artă” versus „arta cu tendință”. Ce mai înseamnă, azi, „mainstream”? Ce mai înseamnă, azi, să fii „la modă”? E mai bine să rămâi o simplă „muscă pe perete” sau trebuie să te implici ca artist? Întrebări la care Gianina Cărbunariu nu-și propune să răspundă, să dea verdicte, ci să problematizeze. Bine echilibrate, livrate cu mult umor și cu armele (auto)ironiei, întrebările își ating ținta. Prin problematică, Artists Talk este de nivel european. O Europă care își redefinește nu numai granițele, ci și instrumentele artistice. O Europă care se caută pe sine…

„Copiii teribili” nu au vârstă. Gianina Cărbunariu este unul dintre ei. Născută sub zodia de foc a Leului, reunește caracteristicile puternice ale semnului său zodiacal în teatrul pe care îl practică și în lumea pe care încearcă să o schimbe. Este prima regizoare care a câștigat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol (De vânzare / For Sale, Teatrul Odeon București, 2014) și care, la nici 30 de ani, era deja pe lista celor 100 – femei de succes în societatea românească – într-un top realizat de revista „Capital”.

„Teatrul pe care îl face Gianina Cărbunariu nu e de contemplat, ci de dezbătut.”¹⁷ Fapt ce îl face nu doar internațional, ci și extrem de actual, depășind granițele unor „simple” etichetări precum „contemporan” sau „social”. Reușita sa este echilibrul dintre etică și estetică; teatrul ei nu devine tezist sau militant, ci păstrează convenția, mesajul transmis n-o depășește voit sau ostentativ. Publicul este condus pe căi artistice, nu politice, iar emoția își păstrează rostul. Să fi aflat Gianina Cărbunariu secretul alchimic al teatrului de secol XXI? Istoria o va consemna.

Note:

¹ Prezentul articol este o variantă prescurtată, în limba română, a capitolului omonim redactat în engleză. Acesta a fost inclus în volumul colectiv dedicat unui număr de 20 de regizori de teatru din Europa de Est, la 30 de ani de la căderea Cortinei de fier – 20 Ground-Breaking Directors of Eastern Europe (30 Years After the Fall of the Iron Curtain). Editat de Kalina Stefanova și Marvin Carlson, volumul a fost publicat în limbile engleză, spaniolă și chineză, la editurile Palgrave Macmillan (2021), Publicationes de la Asociatión de Directores de Escena Espana (2023) și China Theatre Press (2024). Alături de numele Gianinei Cărbunariu, în volum există capitole dedicate regizorilor români Andrei Șerban și Silviu Purcărete, precum și alte nume de notorietate internațională: Alvis Hermanis, Oskaras Koršunovas, Alexander Morfov, Rimas Tuminas, Krzysztof Warlikowski s.a.

2 The ”angry young men” („Tinerii furioși”): grup de dramaturgi și romancieri din clasa de mijloc a Marii Britanii, reprezentați în anii ’50-’60 ai secolului XX prin nume precum John Osborne sau Kingsley Amis. Denumirea grupului a fost inventată de secretarul literar de la Royal Court Theatre din Londra, pentru a promova în presă premiera piesei lui Osborne, Privind înapoi cu mânie (Looking Back in Anger). Urmare a succesului de casă, „eticheta” a fost aplicată tinerilor scriitori deziluzionați și dezgustați de tradiționala societate engleză, cum arăta ea după război.

3 Gianina Cărbunariu, Textul  ca scenariu de  spectacol (prefață / mady-baby-edu), Editura Cartea Românească, București, 2007, p. 11

4 Cristina Modreanu, Gianina Cărbunariu: Documentary Theatre with Political Focus,”The Theatre Times”, 29 sept. 2016, thetheatretimes.com/gianina-carbunariu-documentary-theater-with-political-focus/ accesat în 23 aug. 2024 (t.n.)

5 Iulia Popovici, România coșmarurilor de fiecare zi (prefață / mady-baby.edu), Editura Cartea Românească, București, 2007, p. 5

6 Oana Stoica, Să ne prostituăm odată cu țara (mady-baby.edu), LiterNet.ro, febr. 2006, https://agenda.liternet.ro/articol/3154/Oana-Stoica/Sa-ne-prostituam-odata-cu-tara-mady-babyedu.html, accesat  în 23 aug. 2024

7 Weltanschauung (literal – „privire înspre lume”): termen consacrat al filosofiei germane, desemnând modul sistematic în care individul înțelege și interpretează sensul lumii și al vieții, ca un tot unitar

8 Iulia Popovici, op.cit. p. 6

9 Un studiu pe această temă este semnat de Oltița Cîntec: Gianina Cărbunariu’s Theatre, a Form of Memory in Recent History (STUDIA UBB DRAMATICA, LXII, 2, 2017, pp. 131-141). Studiul utilizează metodologia prezentată de filosoful francez Paul Ricoeur în cartea Memorie, istorie, uitare (2004) și se bazează pe cele mai reușite producții ale Gianinei Cărbunariu.

1⁰ Gianina Cărbunariu, „Pentru că ne pasă” (interviu de Medana Wident), „Deutsche Welle”, 28 ian. 2016,  https://www.dw.com/ro/pentru-c%C4%83-ne-pas%C4%83-despre-altruism-curaj-civic-%C8%99i-sim%C8%9Bul-datoriei-pe-scena-teatrului-sibian/a-19010467, accesat în 23 aug. 2024

1¹ Alina Epîngeac, Manipularea prin teatru. Criză-Creație-Catharsis,Editura Universitară, București, 2020, pp 207-208

1² Gianina Cărbunariu, „Teatrul nu poate salva lumea, dar poate provoca gândire” (interviu de Medana Weident), „Deutsche Welle”, 30 sept. 2018, https://www.dw.com/ro/gianina-c%C4%83rbunariu-teatrul-nu-poate-salva-lumea-dar-poate-provoca-g%C3%A2ndire/a-45691408, accesat în 23 aug. 2024

³ A mockumentary play: piesă fals-documentară (în lb.eng. to mock – a lua în derâdere, a ridiculiza, a parodia, a înșela)

⁴ Gianina Cărbunariu, https://tempsdimages.ro/events/tigrul-sibian/ accesat în 23 aug. 2024

⁵ Gianina Cărbunariu, https://arcub.ro/proiect/16310/ accesat în 23 aug. 2024

⁶ Idem

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 43-52]