1) Gradul de vizibilitate. Faptul că textele ajung într-un mediu comun majorității face tot procesul mult mai accesibil. Curiozitatea celor care caută poate fi întîmpinată foarte ușor de gama la care au acces. Doar trăim în post-uman. : )
Mai e promovarea. Sigur, întotdeauna voi prefera o lansare de carte în carne și oase uneia online. Dar cînd e mult prea departe de mine, mă bucur că există posibilitatea s-o urmăresc oricum. Cred că ce contează de fapt e echilibrul dintre mijloacele tradiționale și cele moderne. Cît timp acest echilibru se păstrează, avem toate șansele să funcționăm, fără ca nimic să nu se piardă.
Mult timp cunoscută ca una dintre principalele exponente ale noi dramaturgii româneşti în ţară şi în străinătate, în ultimii ani Alina Nelega a început să se impună ca o voce puternică şi foarte personală în literatura autohtonă. După ce romanul lansat în 2019 la Editura Polirom, „ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, a beneficiat de cronici entuziaste şi de un feedback pozitiv din partea cititorilor, la jumătatea anului 2021 scriitoarea a publicat un nou roman, „un nor în formă de cămilă”, la aceeaşi editură.
Alina Nelega este autoare dramatică, regizoare și scriitoare. Piesele sale de teatru sunt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor european“ la Heidelberger Theatrestueckemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural și în 2021 premiul „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei. (Andrei Vornicu)
În același timp o criză majoră și un izvor de creativitate, pandemia a răsturnat tiparele normalității și, implicit, ale artei în 2020. Dacă lumea, așa cum o știam, a încremenit complet (în spaimă și incertitudine) vreme de două luni și s-a mișcat apoi haotic și ezitant în restul anului, noi forme de arte vizuale au căpătat formă și au luat avânt într-un mod imposibil de anticipat în urmă cu puțin timp. Actorii au fost sechestrați la domiciliu în „infama“ perioadă martie-mai, dar energiile lor au circulat nestingherite, intermediate de fibre optice, smartphone-uri și Zoom și au sfidat în mod creativ restricțiile impuse de autorități. Primul (sau, în orice caz, cel mai vizibil) produs al acelei perioade, o adevărată estetică a pandemiei (cum a fost intitulată pe bună dreptate secțiunea în care a fost prezentat la Festivalul Național de Teatru din acest an), instalația performativă POOL (no water), produsă de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca a fost lansată direct pe platforma Eventim la scurt timp după ce lockdown-ul a fost ridicat. Cu siguranță că autorului dramatic britanic Mark Ravenhill nu i-ar fi putut trece prin cap că, la un moment dat, într-o țară neobișnuită de la marginea Europei textul său va căpăta o astfel de formă de expresie neconvențională.
Degeaba Ministrul Culturii e al doilea om în imperiu dacă fiica lui își cască gura și declară cu senină „impertinență“ că Împăratul tușește la Parada Sănătății. Forțele de ordine îi iau pe sus și-i bagă la izolare într-o cameră de nu se știe unde. Fetița (Silvana Negruțiu), luată la rost de părinți (Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu), își susține cauza cu înverșunare și nicicum nu acceptă că doar i s-ar fi părut că l-a auzit pe Împărat tușind, când acesta mai că nu-și scuipa plămânii. În împărăția lor nimeni nu e bolnav, cu atât mai puțin Împăratul. Iar dacă Împăratul s-ar îmbolnăvi, ar rezulta în mod fatal că toți ceilalți cetățeni de rând ar fi cât se poate de vulnerabili, de muritori și de insignifianți, și s-ar alege praful de societatea lor ideală.
Dacă izbucnirea pandemiei a blocat timp de două luni aproape întreaga planetă, și a paralizat în continuare unele sectoare de activitate, s-au căutat soluții de compromis pentru a depăși, cel puțin provizoriu, acest impas dificil. Artele spectacolului au avut de suferit în mod deosebit, accesul în săli fiind interzis. Unele producții s-au pretat unor reprezentații scenice, sau au fost concepute ca atare, iar unii artiști au speculat posibilitățile mediului virtual pentru a-și întâlni publicul online, în cadrul unor creații novatoare, care provoacă arta scenică tradițională și o situează într-o zonă de interferență. Producții notabile în acest sens sunt POOL (No Water) de Mark Ravenhill, realizat de Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea pentru Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, o instalație video creată în perioada izolării (aprilie-mai), care a angrenat eforturile unei echipe care nu a interacționat fizic pe tot parcursul realizării proiectului. Andrei și Andreea Grosu au realizat pentru Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu o variantă filmată a piesei Autobahn de Neil LaBute sub forma unei mini-serii de șapte episoade turnate într-o mașină, pe șosea. Dacă în acest caz, produsul final aduce mai mult a film decât a teatru, proiectul Exeunt al companiei independente clujene REACTOR de creație și experiment îmbină în mod aproximativ egal cele două medii artistice, într-un performance echilibrat, vulnerabil și uman, cu concursul actorilor Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Mărneanu, Lucian Teodor Rus și Adonis Tanța.
Deși titluri precum „Memories of Murder“ (2005), „The Host“ (2006) și „Snowpiercer“ (2013) s-au bucurat de succes de critică și de public, filmul care l-a consacrat definitiv pe sud-coreeanul Bong Joon-ho e, incontestabil, „Parasite“, cu care și-a adjudecat Palme D’Or-ul la Cannes în 2019, iar anul acesta a câștigat nu mai puțin de patru Oscaruri (Cel mai bun Film, Regie, Scenariu original și Film străin). Neașteptatul triumf la Premiile Academiei Americane de Film a pus automat în lumină și producția precedentă care, deși aflată în 2017 în cursa pentru Palme D’Or, nu a fost la fel de mediatizată ca titlurile precedente. Cinefilii puriști au fost contrariați (și iritați) inițial de faptul că „Okja“ e o producție Netflix. Platforma își negociază în rândul establishment-ului filmului de artă, și nu numai, legitimitatea de a participa la festivaluri de profil, fiind considerată, datorită deschiderii mult mai mari pe care o are față de public, via internet, o concurență neloială cinematografului tradițional. Dincolo de rezervele până la urmă firești datorate oricărei schimbări de paradigmă, și care se vor limpezi într-un viitor poate chiar foarte apropiat, „Okja“ e un film marca Netflix, ceea ce nu îi dăunează, în fapt, deloc: combinația între artă și entertainment e bine calibrată, mesajul e clar, povestea e transparentă, iar miza e fățișă. Filmul nu își propune să inoveze sau să revoluționeze nimic și nici nu promovează un mesaj nemaiauzit, dar lipsa de ostentație cu care își vede de treabă și se insinuează direct în mintea și în sufletul publicului, cucerindu-l frontal, fără scurtături, e onestă și reprezintă un pariu câștigat încă de la primele cadre.
Dacă evocarea celebrei scriitoare britanice Virginia Woolf nu e în măsură să stârnească temeri sau alte manifestări anxioase, conotațiile cu care versul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ e învestit în spectacolul cu același titlu induce o stare persistentă de neliniște. Rescrierea parodică a versului „Who’s Afraid of the Big Bad Wolf“ din animația Disney „Cei trei purceluși“ antrenează o doză consistentă de arbitrar și de irațional ce oglindește elocvent starea de spirit a personajelor care o fredonează în momente cheie. Citește în continuare →
Am făcut prima dată cunoștință cu poezia lui Romulus Bucur, undeva prin anul I de facultate, răsfoind volumul Poeme alese, scos la editura Aula, în 2008. Apoi l-am văzut pe poet, citind la Maraton. Abia după aceea am cunoscut profesorul de literatură comparată, traduceri, scriere creatoare. Nu știu ce l-a adus pe Romulus Bucur la Brașov în 1997, când s-a alăturat profesorilor de la recent înființata Secție de Litere a universității noastre, dar mă bucur că a fost să fie așa. Și mi se pare într-un fel firesc, fie și numai pentru că tipul de poezie pe care el îl practică și-a găsit în atmosfera Școlii de la Brașov un acasă. Cei care au simțit prima dată acest lucru au fost chiar membrii Grupului de la Brașov, care au recunoscut în poezia acestuia, ca și în aceea a poeților din antologia Vînt potrivit pînă la tare, un corespondent pentru propriile lor preocupări poetice. Citește în continuare →
Andrei Vornicu s-a născut la Tîrgu Mureș. Este jurnalist cultural și a absolvit Facultatea de litere (română-engleză) a Universității București. Colaborează la „Dilema Veche”, „Adevărul” și „LiterNet”. A coordonat antologia „La final, Moartea strigă: Bis!. Trei piese de prelungit viața”, apărută la Casa de pariuri literare, București, 2013. Citește în continuare →
revistavatra.org 