Anca HAȚIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (III)

precursoarele3

În articolul precedent, dedicat Elenei Ghica (căs. Șubin), interpreta Hloei de la 1816, aminteam de prezența Mitropolitului Veniamin Costache la spectacolul ieșenilor și de sprijinul acordat de către acesta întreprinderii teatrale a lui Gheorghe Asachi. Spuneam că implicarea sa mi se pare remarcabilă, întrucât biserica ortodoxă din țările române, la fel ca suratele ei din lumea creștină, s-a arătat, în general, ostilă față de actori – și mai ales față de actrițe. În Țara Românească, de pildă, în 1851, când deja putem vorbi de existența unei mișcări teatrale culte, profesioniste, în limba română, Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (care avea să fie numit mitropolit-primat al României sub Alexandru Ioan Cuza, în 1865, titulatură deținută până la moartea sa, survenită în 1875) a dat la tipar un Manual de Pravilă bisericească, cuprinzând, printre altele, o serie de „legiuiri” cu privire la „însurătoarea celor ce vin la treapta preoției”. La punctul doi al acestei secțiuni se stipulau următoarele: Citește în continuare →

Florina Lircă-Moldovan – Inimi (şi trupuri) cicatrizate în viziunea lui Daniel Ilea

inimi-cicatrizate-un-nume-de-rău-augur-daniel-ilea

Cu şi fără coloană vertebrală. Aşa ar putea fi clasificate personajele celor două piese de teatru reunite de Daniel Ilea în micul volum apărut la Editura Tracus Arte, în 2017.* Prima este o dramatizare a romanului lui Max Blecher, intitulată omonim Inimi cicatrizate, cu o introducere a traducătoarei Anca-Domnica Ilea. Cealaltă e inspirată dintr-o veche legendă babiloniană (cu titlul original Răul şi Bunul), denumită de autor Un nume de rău augur. Având ca sursă două texte atât de diferite, cartea dramaturgului (şi prozatorului) francez, de origine română, are la bază totuşi un principiu unificator. Acela este – am anticipat deja – metafora omului cu şi fără verticalitate. Mai mult fără, să-i zicem, îndrăzneală. Fie că e în joc forţa slăbiciunilor individuale, ca în prima piesă de teatru, fie că e de vină puterea numelui predestinat, cum se întâmplă în a doua, rezultatul e acelaşi: degradarea umană, fizică şi spirituală, la umbra neputinţei de a-ţi lua în posesie caracterul. Citește în continuare →

Anca HAŢIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (II)

La Iaşi, cu doi ani mai înainte de reprezentaţia inaugurală a şcolarilor de la Sf. Sava de pe scena de la Cişmeaua Roşie, mai precis în 27 decembrie 1816, s-a jucat în limba română pastorala într-un act Mirtil şi Hloe. Textul a fost tradus de Gheorghe Asachi după dramatizarea în limba franceză – Myrtil et Chloé (1786) de Jean-Pierre Claris de Florian – a unei idile, în proză, intitulate Daphnis (1754), aparţinând scriitorului de limbă germană Salomon Gessner (lucrare care, la rândul său, era inspirată din micro-romanul grecesc Daphnis şi Chloe de Longos, compus în secolul II d. Chr.). Spectacolul, pus la cale de către acelaşi Gheorghe Asachi, s-a reprezentat însă într-o casă particulară (şi nu pe o scenă publică ca cea de la Cişmeaua Roşie), proprietate a hatmanului Costache Ghica (sau Ghyka1), „de peste drum de Mitropolie”2, unde cel dintâi organizase, bineînţeles cu acceptul gazdei, un teatru de societate exclusivist. Citește în continuare →

Anca HAȚIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (I)

precursoarele

Textul de mai jos inaugurează o serie dedicată primelor femei care au avut curajul – în secolul XIX – să apară pe o scenă și să joace în limba română (vorbim de veritabile acte de cutezanță!), precum și primelor noastre actrițe profesioniste. Mulțumesc redacției revistei Vatra pentru bunăvoința de a o găzdui, începând din numărul curent. Aceste profiluri teatrale fac parte dintr-o carte în lucru, căreia i-am zis, cu titlu provizoriu, Femeia pe scena românească: momente (și care ar urma să acopere, într-un prim volum, perioada începuturilor – până la 1877). Îi mulțumesc, de asemenea, d-nei Sanda Cordoș (criticul literar) pentru faptul de a fi întrezărit prima contururile unui proiect mai amplu în ceea ce constituia inițial simpla schiță a unei prezentări făcute în cadrul unui colocviu și pentru insistența cu care mă încurajează să îl realizez.

*

Prima femeie de etnie română care, înfruntând prejudecățile vremii, a îndrăznit să urce pe o scenă publică de teatru, jucând, la început, în limbile franceză și greacă, se pare că a fost Marghioala Bogdăneasca, nevasta serdarului1 Dumitrache Bogdănescu, pe care o găsim menționată întâia oară în celebrul capitol XX, Teatrul în Țara Românească, din romanul Ciocoii vechi și noi (1862) de Nicolae Filimon. Citește în continuare →

CE-AM FI DAC-AM ȘTI (extrase din textul de spectacol)

POSTER68x48portrait_final

Ce-am fi dac-am ști analizează teatral evenimente de protest și rezistență din anii ‘20, ’30-’40, ’70-’80 și ’90, construind o istorie de coliziune cu istoria oficială, subjugată de clișeele ideologiei dominante, și, totodată, o istorie de protest împotriva felului în care clasele sociale oprimate au fost percepute și reprezentate în discursul public din România.

Textul spectacolului Ce-am fi dac-am ști a fost scris în urma unei perioade de documentare care a presupus o cercetare amplă a unor dosare și documente din Arhivele Naționale Centrale, interviuri, consultarea unor volume autobiografice și a unor volume de analiză istorică și economică. O parte dintre aceste documente sunt citate în text sau au servit ca sursă de inspirație pentru scene din text.

Textul este structurat în cinci părți: o primă parte centrată pe evenimentele din 1918, o a  doua parte pe procesul și moartea activistei Haia Lifșiț în anii 1920, o a treia parte care cuprinde mărturii ale unor femei care au activat în grupări anti-fasciste și comuniste ilegale în timpul războiului, o a patra parte axată pe autobiografia muncitorului Vasile Paraschiv care critică regimul socialist dintr-o perspectivă de stânga, și o ultimă parte care documentează lupta anti-privatizare în anii 1990 și uciderea liderului de sindicat Virgil Săhleanu.

Între aceste părți, în textul spectacolului au fost inserate fragmente din cartea lui Iuliu Neagu-Negulescu, Arimania sau Țara bunei înțelegeri.

Textul spectacolului este o creație colectivă la care a participat întreaga echipă a spectacolului și a fost jucat de performerii Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, Andrei Șerban.

Echipa spectacolului Ce-am fi dac-am ști este formată din: Mădălina Brândușe, Paul Dunca, Adela Iacoban, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, David Schwartz, Ionuț Sociu, Andrei Șerban, Marius Bogdan Tudor.

Spectacolul a avut premiera în octombrie 2015, la Centrul de Teatru Educațional Replika din București, ca parte din Platforma de Teatru Politic 2015.

Citește în continuare →

Radu ŢUCULESCU – VODKA! sau INIMIOARE PENTRU CÎINI

tuculescu-teatru

 

Personaje:

MIRIAM

BETINA

POŞTAŞUL

            O cameră trăznită. Amestec de bucătărie, living, dormitor. Fantezia scenografului poate zburda în voie. La bună înţelegere cu regizorul, desigur…

            Miriam intră în scenă cu  două pungi mari din hîrtie pline de cumpărături.  Le trînteşte pe masă.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – in memoriam (1): Inedite

Ovidiu Muresan, Cornel Moraru, Al. Cistelecan,_Al.  Vlad,_Virgil Podoaba, Vasile Sav, Mihai Dragolea, Ion Muresan in fata la  Arizona

Nota red.: Cum Alexandru Vlad își făcea tot timpul scurte însemnări, oriunde se afla (notînd două-trei cuvinte, pe care, probabil, acasă le așeza într-o frază), fiind nedespărțit de carnețelul lui cu pătrățele, și cum elimina, în ultimele faze, sferturi, treimi și jumătăți de roman ori doar capitole întregi, ar fi de mirare să nu fi rămas de la el multe inedite. De regulă zicea că le aruncă, dar nu știu (și nici nu cred) că făcea literalmente așa. Fiind, de fapt, sub boema lui, foarte ordonat și foarte econom, e mai probabil că le-a adăpostit prin oarece fișiere de rezervă. Vom vedea.

Deocamdată, cu ajutorul Marianei Vlad și al lui Adrian, am reușit să văd doar un set de fișiere din care am ales pentru acest număr cîteva inedite. Mai întîi cel intitulat Jurnalul prozatorului (pe care-l reproducem integral, cu excepția poemelor împrăștiate printre notițe și care figurau aici atît în limba română, cît și în traducerile lor în engleză, realizate de Virgil Stanciu – iar unul în traducere germană, realizată de Dieter Schlesak pentru antologia lui de la Surkampf) și în care sunt cuprinse însemnări pe care ar fi urmat, desigur, să le dezvolte; pe unele, poate le-a și folosit. Am găsit apoi două proiecte ”vampirice”, un proiect de roman – Dracula – și un libret în cinci acte – care nu știu dacă ar fi urmat să se transforme într-o piesă de teatru ori într-un scenariu de film – intitulat Satanism rural (cu siguranță, un titlu provizoriu, de lucru). Ambele, după cum se vede, reprezintă un fel de opis cu întreaga desfășurare a acțiunii; e ceea ce Alexandru Vlad făcea de fiecare dată, căci fiecare roman avea, mai întîi, o astfel de epitomă, transpusă apoi într-un fel de hartă-grafic (mereu modificată) pe care erau hașurate capitolele realizate și marcate personajele ”definitivate”. Tema ”vampirică” pare a fi fost una luată în serios, de vreme ce figurează în două proiecte (diferite). Am adăugat acestor inedite textul unei conferințe – Gest și atitudine ­ – pe care dl. Tătuță a avut amabilitatea să ni-l transmită prin intermediul dlui Gheorghe Perian.

Al. Vlad, Nicolae Breban, Ion Muresan

 

JURNALUL PROZATORULUI

 

… Înainte de 1989, scrisul nostru (proza, poezia) era ceva care ţinea de revelaţie, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor, dincolo de ecranul mat care era faptul că ştiam cu toţii că undeva la mijloc s-a interpus câmpul perturbator al cenzurii.

Acum scrisul trebuie să fie tot mai mult marfă, ne-o cer editorii şi librarii, poate chiar şi cititorii care dau banii. Iar marfa trebuie să fie, pe cât se poate, şi revelaţie, altfel ceea ce scriem n-ar mai fi literatură. Aceasta e noua relaţie căreia scriitorul trebuie să-i facă faţă, şi pe care, cel puţin pe moment, o percepem ca pe o alienare.

                                                 ***

 

Cărţile din vis. Visam că citesc, aşa cum visam uneori că zbor, şi cam la aceeaşi vârstă. Visele ştiau să ofere cărţi rare, care nu erau niciodată într-o limbă necunoscută (de fapt nici nu se punea problema în ce limbă erau), şi le deschideam întotdeauna la întâmplare de parcă aş fi ştiut că nu am timp pentru o lectură metodică, ci numai pentru una inspirată. Literele se vedeau clare, textul era superb şi profund, concentrat şi revelatoriu. Nici nu ştiu ce să spun despre sursa de lumină, acum cînd mă gândesc mai bine. La ce fel de lumină citeam? De unde anume izvora aceasta? Nu era soarele, nu eram niciodată în exterior, ci totdeauna în interioare care erau aglomerate fără să-mi dea nici cea mai mică senzaţie de claustrofobie, de parcă la simpla mea dorinţă şi-ar fi putut mări oricât volumul. Şi numărul de cărţi de pe rafturi. Şi totuşi întotdeauna mă interesa o singură carte. Dar după o vreme începeam să realizez alarmat că de fapt sunt într-un vis, şi atunci mă agăţam cu disperare de text, de ultimele rânduri, încercam să prelungesc visul fulgurant, sau să răpesc textul şi să-l aduc cu mine în lumea reală, măcar un paragraf, pe când mă voi trezi. Şi acest moment, pe care l-am încercat nu o dată, era ca o fatalitate. Lumina pătrundea aproape imediat printre pleoape, dar tot mai reuşeam să păstrez în minte câte ceva, rămăşiţe, întotdeauna prea puţin, şi apoi, de parcă s-ar fi rupt o perdea, ziua năvălea peste mine clară şi gălăgioasă, cu ţipătul păsărilor de curte, mugetul vitelor prinse la jug şi zgomotul porţilor de la şură. Soarele pătrundea nemilos prin geam şi risipea rămăşiţele textului aburos.

                                                 ***

Pe timpul zilei bunica îmi interzicea să citesc, şi de câte ori mă prindea ascuns prin cotloanele grădinii îmi rupea cartea şi nu ţinea cont de lacrimile mele. Spunea că lectura o să-mi afecteze ochii şi o să-mi ruineze minţile, că mă va copleşi lenea la maturitate. Mi se părea strigător la cer, dar acum aproape că sunt înclinat să-i dau dreptate.

                                                 ***

Cărţile incomplete – cele cărora trebuia să le ghiceşti începutul şi sfârşitul. Sau să le propui tu pe amândouă. O bună primă provocare pentru un viitor scriitor, aş putea acuma spune, nu-i aşa?

Ce erau aceste cărţi? Peste ani le-am depistat pe unele. Romane de Felix Aderca  sau Mircea Gesticone, ori cine ştie ce alt autor pe care doar cursurile profesorului Zaciu îl mai scoteau de la naftalină. Iar mai deunăzi, scotocind într-un pod cu vechituri al unei case deja vândute, am deschis la întâmplare un tom prăfuit şi miracolul s-a întâmplat pe loc: chenare şi vigniete mici, texte numerotate, litera aceea atât de cunoscută, imagini cu ustensile desuete. Apoi au năvălit mirosuri şi gusturi, peste izul prafului dospit şi al hârtiei acrite. Am întors şi coperta pe care o vedeam pentru prima oară: Cartea de bucate a lui Sanda Marin, ediţia din 1954, scoasă de Editura Tehnică. Acum ştiam în sfârşit  ce anume era terfeloaga aceea preţioasă a bunicii, singura carte pe care o suporta în preajmă, burduşită cu reţete agramate scrise de mână cu creionul bont, pe care o scotea discret dintr-un sertar cu tacâmuri rar folosite din bufetul maro, pe care-l uitasem așijderea. Şi a fost singura carte pe care am luat-o din podul acela, declinând insistenţa generoasă a noului proprietar. Nu mai ştiu ce era acolo, dar nu puteau fi cărţile din vis. Singura care avea ceva de-a face cu acea perioadă se afla deja la mine în mână…

                                                 ***

Cărţile pe care le zărim în trecere undeva, într-un edificiu vechi şi întunecos, pot să aibă ceva cu cărţile din vis. Cu cât sînt mai puţine şi mai mari, cu atât par mai misterioase. Cel puţin până le deschidem. Sau e mai bine să ne abţinem, ca să nu constatăm că avem de-a face cu simple dicţionare nemţeşti, tipărite cu litere mărunte şi gotice. S-au tipărit mii de astfel de dicţionare nemţeşti, în care se preconiza să încapă toată informaţia lumii, şi de care nimeni nu mai are astăzi nevoie.

                                                 ***

Dar acum luăm curioşi orice fel de carte uitată în tren, indiferent ce carte este, cu speranţa de-o clipă că ar putea fi cartea din vis. Acum tragem cu ochiul la cele câteva cărţi aflate pe un colţ de raft, într-o casă în care intrăm pentru prima oară. Pe urmă ne liniştim – sunt cărţi pe care le-am mai văzut, apărute la edituri de care am auzit. Până la cartea din vis mai este….

***

Leneşul îşi construieşte, atât pentru sine cât şi pentru cei care-l au sub ochi, un mecanism prin care să pară a fi foarte ocupat. De cele mai multe ori el îşi umple ziua cu nimicuri, cărora abia dacă le mai poate face faţă. Uneori chiar pică în capcana lor, şi atunci singura soluţie i se pare cea de a schimba mediul, de a fugi de la oraş la ţară, de-a se expatria chiar. Fuga aceasta poate lua aspecte disproporţionate şi colosale.

***

Seara în care am năvălit la Muzeul Etnografic, unde un colaborator privilegiat al Securităţii (d-l Graur) putea adăposti unele manifestări mai altfel. De altfel cred că avea unele prerogative pe relaţia vest. Ambasadorul Canadei. Noi ştiam de altfel că la sfârşit vom fi serviţi cu un pahar de whisky. Pentru asta am suportat câteva discursuri şi un film despre viaţa indienilor de pe Yukon. Filmul se termină brusc, cenzurat ( din proprie iniţiativă?) de operator. Ambasadorul nu se lasă: cere să fie rulat filmul în întregime. Mai urmează o singură imagine – o statuetă mică din teracotă ce înfăţişa un cuplu întrepătruns. Şi se auzi restul de comentariu: „...la beaute de la vie!”

                                                

***

Satele acestea, de la oraş până la casa mea de la ţară, sunt ca nişte periferii succesive, tot mai puţin marcate de oraş pe măsură ce te depărtezi de acesta.

 

***

 

  1. O fată stă în tren şi citeşte cartea mea. Eu stau în cupeu vis-a-vis de ea şi mă duc la Bucureşti. Eu sunt autorul, ea e cititorul.

 

  1. Eu sunt curios şi o întreb dacă-i place cartea. Ea mă repede: „Citeşte şi d-ta o carte dacă ai!”

 

  1. Aveam, dar era la ea! Eu eram autorul şi nu puteam fi personaj. Ea era cititor şi nu putea fi personaj.

 

  1. Fata era frumoasă. Dar noi nu puteam fi protagonişti. Şansa fusese ratată. Viaţa se răzbuna cu ironie.

 

  1. Eu am ieşit pe culoar şi am aprins o ţigară. Am râs singur. Eram pe cale să devin un înţelept, sau cel puţin un filosof asupra condiţiei de scriitor.

 

  1. Să zicem că i-aş fi arătat buletinul. „Eu sunt autorul!” Aş fi făcut un lucru nepermis. Poate posibil în viaţă – nepermis într-un roman.

 

  1. Cred că am intrat într-o capcană. Şi în clipa aceea am intuit că nu voi mai fi un om ca alţii.

 

***

  Drumuri pe Vlădeasa de unul singur, pe furtună, am făcut multe. Doar că nu mi le amintesc – s-au suprapus toate în memorie ca o singură experienţă. Impresiile par a nu se fi raportat memoriei, ci direct cenesteziei. Spre diferenţă, când am avut pe cineva cu mine impresiile s-au întipărit mai bine în memorie, de parcă aş fi văzut cu ochii neexperimentaţi ai celuilalt, sau aş fi avut un martor, o anexă referenţială, ceva.

***

Copiii au o viziune foarte concretă despre lucruri. Exemplu.

Întrebare: Ce sunt fantomele?

Răspuns: Nişte oameni fără haine. Pentru că de aceea umblă cu un cearşaf în cap!

***

Când scrie, fie că e vorba de o carte sau doar de o singură frază, un autor trebuie să se exprime pe sine şi în acelaşi timp să comunice. Şi ambele deziderate concomitent. Expresia care conţine ambele valenţe e expresia auctorială ideală. O expresie cu „randament”.

***

Biserica – o instituţie care administrează sentimentele de culpă, şi nu numai pe cele care se justifică, ci şi pe cele originare.

***

Americanii – ce fel de naţiune este aceasta când toţi indivizii au acelaşi scris de mână?

***

Romancierul îşi scrie cărţile. Pe străzi hălăduiește, seara, doar ceea ce  mai rămâne din el după orele de scris – un individ cam abulic şi neglijent îmbrăcat, cu o surpriză amuzată în priviri când vede lucruri din cele mai fireşti.

***

Preoţii de ce nu dau cerşetorilor?

***

Zilele au început să mi se pară tot mai scurte. La început am crezut că e o problemă astronomică – abia ieşim din iarnă. Apoi mi-am dat seama că este o problemă biografică. Doar în copilărie zilele ni se păreau nişte ani pe credit. Sigur, e o impresie – dar în faţa acestei impresii orice realitate păleşte.

***

Am venit acasă cu două idei în cap. Până am găsit hârtie pe una am uitat-o. Am făcut un efort mental, mi-am amintit despre ce era vorba, şi până când am notat am uitat-o definitiv pe cealaltă. Pierzi ceva, rămâi cu ceva.

***

  Cărţile se scriu tot mai mult fără a se avea în vedere „anduranţa” lor. Au ajuns asemenea filmelor.

***

  Eu vreau să-mi apăr mica mea anormalitate. Mi-o ţin închisă în casă, în propria curte, nu vreau să ultragieze pe nimeni. Da nici nu vreau să vină nimeni la mine în curte să mă critice, să mă măsoare cu propria lui măsură şi să ajungă la concluzia că sunt greşit constituit.

***

  La găsirea unei expresii fericite parcă exorcizezi ceva din tine.

***

  La noi cultura e pe post de subcultură.

***

  După ce ai citit destul ca să percepi care sunt regulile literaturii nu mai trebuie decât să începi să trăieşti cu ele şi în viaţa adevărată. Şi apoi ai devenit unul din acei monştrii care se numesc scriitori. Chiar şi dacă nu scrii prea mult.

***

  Cei care te laudă nu sunt totdeauna nişte pricepuţi (nici sinceri nu sunt, uneori). De fapt, de cele mai multe ori se laudă pe sine, şi modul lor de-a ne înţelege. Şi suntem astfel la o răscruce: dacă le dăm credit şi începem să ne despărţim (poate iremediabil) de bunul nostru simţ interior, sau dacă nu le dăm credit şi mai rămânem sănătoşi o vreme. Timpul ne arată că admiratorii sunt de obicei de ocazie.

  „Dacă aş avea eu talentul dumneavoastră, spune admiratorul, aş face totul”.

  Oamenii construiesc mituri despre aceste lucruri. Cu cât mai simplu omul, cu atât mai solid mitul. Şi cu acestea ne confruntăm noi, nu cu oamenii. Pe acestea le slujim, când le acceptăm. Oamenii nu vor neapărat să ştie, cât să-şi confirme propriile idei preconcepute.

***

  Îmi fac proprii cititori. Aceştia abordează textul ca pe o necunoscută, acceptă convenţiile propuse, şi sfârşesc prin a gândi ca mine, cel puţin pe intervalul lecturii şi imediat după. Dacă se simt bine în această experienţă se cheamă că i-am sedus, că am de-a face cu un cititor îndrăgostit. S-ar putea, deci, să funcţioneze aici resorturi mult mai esenţiale şi mai naturale decât am crezut.

***

  Nu mai am nevoie de atâtea lecturi. Cândva mă îmbogăţeam, mă diversificam. Acum am impresia că multe n-ar face decât să-mi irosească timpul, un timp care se cere de la sine petrecut altfel. M-am osificat şi lecturile nu mai au aceeaşi funcţie.

***

  Noaptea pe lună parcă am vedea mai mult decât ziua, am vedea faţa ascunsă a lucrurilor. Razele de lună seamănă cu razele X.

***

 

Eram cu un poet irlandez şi voiam să-i arăt nişte ruine, undeva, din acelea despre care învăţasem la şcoală că sunt urmele şi dovada genezei poporului român. La Histria eram. Sincer să fiu nu arătau impresionante, dar pentru noi erau aproape sfinte.

– Acelea de colo sunt? mă întrebă irlandezul.

– Da, i-am spus. Sunt la doi paşi.

– În viaţa asta lungă a mea am văzut destule ruine, spuse el şi se aşeză pe o bancă, îndemnându-mă să stau cu el şi să împărţim ceva tutun.

Eram nişte goliarzi!

***

  Boală:

  – Apoi, brusc, după instaurarea bolii aceste gânduri au dispărut, ca şi cum nu fuseseră altceva decât nişte instrumente de subminare

  – Moartea se trăieşte şi ea. E ca încă o problemă pe care trebuie s-o rezolvi. O mai amâni, dar va trebui s-o introduci curând în inventarul de probleme

  – Mă trezeam noaptea, când ceilalţi dormeau, ca şi cum aş fi început să trăiesc un timp separat.

– În sătucul mic în care mă născusem trebuie că ajunsesem printr-un fel de repartiţie a sorţii etc….

***

  Am devenit prozator pentru că simţeam, încă din adolescenţă, tot felul de lucruri despre care eram convins că-mi aparţin şi că acestea trebuiesc împărtăşite, pentru că alţii nu le simt. Cu timpul mi-am dat seama că lucrurile stau taman altfel: şi ei le simt. Dar cu toate acestea, sau mai degrabă tocmai din această cauză, vor să le audă şi de la alţii.

***

  Am fost un pasionat al teoriei literare, al gramaticii compoziţiei, al geometriei ascunse a textului. Apoi brusc s-a întâmplat ceva, un fel de teleportare şi m-am trezit undeva dincolo de teorii şi scheme. E cum ai trece prin oglindă şi ai ajunge într-un teritoriu în care eşti liber să procedezi cum vrei. Nu-mi displac artificiile, cu condiţia să nu fie ostentative, nici măcar să nu pară astfel. Ştiu pentru totdeauna că forma este şi ea un mijloc de expresie.

***

  Oricât de bine am scrie nu ne mai alegem cu admiraţia cititorilor. Cel mult cu invidia confraţilor.

***

  Toate personajele acestea pe care le-am inventat şi care mă scoală noaptea din somn şi mă întreabă: „Bine, dar cu noi ce-ai de gând să faci?” Oare nu e momentul să intervenim, să luăm iniţiativa? Soarta noastră nu depăşeşte competenţa lui? Lipsa lui de fantezie ne va face să murim de plictis!

***

  Nu folosim atât limba cât expresivitatea ei. Scoatem lucrurile din neantul memoriei sau al imaginaţiei (această falsă memorie care funcţionează în revers) cu ajutorul acestei expresivităţi de parcă am haşura cu un cărbune peste hârtia aspră care ascunde un desen invizibil.

***

  Există zile în care nu poţi scrie nimic, ba, dacă n-ai avea de-acum experienţă, ai deschide mapă după mapă şi ai rupe materialele deja scrise, publicate şi nepublicate. Într-o astfel de zi trebuie să te fereşti de tine însuţi mai abitir decât de duşmanii şi detractorii tăi.

***

  Textul este un mediu amfibiu. Cititorul trebuie făcut să devină o astfel de fiinţă.

***

  Cea care se diminuează este, ca la actori, capacitatea de-a improviza, de-a inventa amănunte.

Al.Vlad, Al.Cistelecan, I.Muresan

 

 

Proiect (Dracula)

Convenţia este că e vorba de un text nonficţional, pentru că e important faptul că numele autorului e Vlad. Pe parcurs vor mai apărea şi alţi Vlazi, cum ar fi Iulian Vlad, generalul de Securitate.

  Jurnalistul A. Vlad merge, în primii ani după revoluţie, într-o localitate unde s-au descoperit, la un castel (castelul apare în Vis, la p. 14) pe cale de-a fi retrocedat foştilor proprietari, o pivniţă plină de schelete. Se spune c-ar fi vorba de victime ale Securităţii, oameni schingiuiţi în timpul interogatoriilor. Aici erau aduşi cei care se împotriveau noului regim, unii membrii tineri ai aristocraţiei româneşti, intelectuali periculoşi prin exerciţiul libertăţii la care nu-şi dădeau seama că vor trebui oricum să renunţe.

Presa se sesizează, apar articole diverse şi contradictorii, chiar şi fotografii.

Jurnalistul A. Vlad soseşte în localitate cu multă precauţie, pentru a nu rata oportunitatea de-a scrie în amănunt despre lucruri. Tocmai fusese numit de şeful lui jurnalist de investigaţie. Se cazează la un dascăl, fost coleg din facultate al editorului. Un personaj.

Merge direct la cinematograful din localitate, pentru  a nu pierde nici un moment, a se aclimatiza şi a face eventual unele contacte.

E vânat de o ţigăncuşă ochioasă şi cam dezinhibată pe întuneric. Îi vede din când în când albul ochilor la lumina de pe ecran. O serveşte cu bomboane din pachetul lui, şi ea se mută lângă el.

Află de la ea că aceia care sapă şi adună oasele în pungi de plastic sunt ţigani. Românii nu se „murdăresc” cu aşa ceva. O trage de limbă. Află despre acte de identitate, monezi lângă unele schelete (şi alte elemente după care se pot trage unele concluzii în ce priveşte data la care s-a întâmplat carnagiul).

Zilele următoare A. Vlad ajunge să se învârtă în jurul laboratorului forensic, unde lucrează o blondă frumoasă, dar malefică. O Ceraselă, din acelea revoluţionare şi suspecte.

Scenă de laborator. Blonda manevrează oase vechi în pungi septice, solvenţi incolori. E foarte sexy, provocatoare, de parcă dezinfectanţii şi moartea ar stimula-o.

Contrast: blonda – malefică, ţigăncuşa – benignă.

Seara prin sat şi în jurul castelului zboară zigzagat lilieci – firesc.

Autorităţile sunt foarte discrete şi gata să apere secretul săpăturilor. Colegul editorului îi găseşte o bătrână curajoasă care să declare că e nepotul ei de la oraş. Povestea bătrânei.

Oameni care îşi înfrâng teama şi povestesc despre noaptea când au fost aduşi în pădure cei ce urmau să fie executaţi. Un drum prin pădure în acele locuri. Păsările care zboară pe sus – corbi.

Apare şi un colonel de la SRI în inspecţie.

În concluzie se pare că din când în când Dracula revine în anumite conjuncturi istorice mai crude. Iulian Vlad este şi el o întrupare a lui. Iar ziaristul A. Vlad nu e străin de stirpe, i se spune.

  Nu cred că omul este cu adevărat interesat de viaţa veşnică. Cum s-ar putea suporta pe sine după câţiva eoni? Ar începe un derapaj sinistru. Cred că ceea ce doreşte el e mult mai puţin – accidentul morţii să fie evitat. Acele „ultime cincisprezece minute” de care vorbeşte Gibbon. Aşa cum îşi doreşte zilnic să nu existe o oră fixă la care sună ceasul şi trebuie să se trezească. Acest moment al trezirii să fie „de voie”, indefinit.

  De căutat în ziarele epocii articolele despre aceste săpături.

  Trebuie să existe şi o nuanţă comică, gogoliană, care – dacă se poate – să nu reducă impactul terifiant.

  Bufniţa satului – la ruine.

 

 

***

 

 Satanism rural

– libret în cinci acte, un prolog şi un epilog –

 

  Prolog

  E vorba de un sat care pentru mine e aproape de Dunăre, Marotinul de Sus, aflat undeva între judeţele Dolj şi Olt, între apele Jiului şi Oltului, nu foarte departe de vestitul Caracal dar nici de mult hulitul Kozlodui (peste Dunăre), sate mai apropiate fiind Amărăştii de Jos şi Apele Vii, dar oricum am lua-o tot la noi în ţară se cheamă că se află. Poate fi, evident, reperat din satelit, dacă cineva ar avea interesul. Pe aproape se vede o şosea ce vine de la Craiova, deci nu e chiar inaccesibil şi poate fi găsit pe un bun atlas Encarta. Şi de ce stabilesc eu atâtea repere, de ce e atât de important să nu ne rătăcim? Pentru că în acest sat, până mai ieri neştiut de nimeni, s-a adăpostit strigoiul. Şi de ce tocmai acolo? Am înţeles că avea acolo rude, după cum s-a constatat mai apoi, rude de gradul doi şi trei, adică moroi şi pricolici. Moroii sunt copii nebotezaţi care bântuie la început pe lângă dispensar, pe lângă biserică şi pe lângă şcoală, mai apoi prin bătătura care ar fi trebuit să fie părintească, şi apoi probabil peste tot. Pricolicii nu ştiu ce sunt, dar mă uit în dicţionar: „Duhuri rele, cu acţiuni nefaste, de structură demonică, un fel de oameni cu coadă născuţi dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea piperniciţi, umblând fără astâmpăr, deplasându-se rapid şi manifestându-se în apariţii nocturne. La dispoziţia diavolului.” Îţi dau şi aceştia destui fiori.

  Actul I

  De fapt, de ce să ne mai ascundem, strigoiul era totuşi un fiu al satului, adică un om care câtă vreme a trăit a fost exact ca alţii: mai mergea la crâşmă, mai mergea la lucru, mergea şi la biserică de sărbători. Nu era din cale afară de activ, câteodată cam cârcotaş însă. Mai activ a devenit după ce-a murit şi a fost înhumat. Înainte de-a muri arătase ca toţi ceilalţi oameni din sat, aşa cum erau ei şi la înmormântare, să-l conducă pe ultimul drum: oameni cu căciuli, înfofoliţi, ştirbi, bătrâni. I s-a făcut mormânt frumos, din beton, pentru că dacă viii îşi ţin rangul după fala casei lor, după dimensiunea porţii, cei morţi şi-l păstrează după cât e de făţos mormântul. Familia nu s-a zgârcit şi mortul n-ar fi avut de ce să fie nemulţumit. Dar firea lui nu se dezminţi şi începu să le dea de lucru celor vii. Pentru că mortul se transformase în strigoi şi deranja lumea prin sat: ici scârţâia o uşă, colo se auzeau paşi prin pod, noaptea se mai vedea câte-o nălucă lângă gard. Se auzeau bătăi în uşă şi degeaba deschideai, căci nu era nimeni care să intre. Câte-o pală de vânt. Furca de tors îşi schimba locul că trebuia să te învârţi prin casă s-o găseşti. Era de ajuns să laşi basmaua din mână că n-o mai aflai. Câte-o vacă refuza în unele zile să se lase mulsă. Iar câte-o fată, destul de tânără să fie sănătoasă, se plângea de dureri de cap venite aşa din senin. Glume proaste din partea lui, lipsă totală de humor. Mai târziu o babă avea să declare: „Îl vedeam. Îi vedeam firea. Strigoiul întâi mănâncă din neamuri. Îl vedeam eu, apoi soţul, apoi fata aia mică.”

Actul II

Lumea a fost de acord, comunitatea mai avusese de-a face cu asemenea comportamente. Experienţa lor e mare. Ca urmare iniţiativa o ia cumnatul. Care astfel a devenit ceea ce în alte societăţi se numea şaman. Un prilej de-a se face remarcat, de a-şi întări rolul în comunitate, de-a o domina. S-a mers noaptea la cimitir, s-a dat placa de beton la o parte. Cinci oameni au asistat. Nu era prima oară când participau ei la procesiuni secrete şi nocturne. Căciulile lor înalte lăsau umbre după cum mişca felinarul. Toma (numele necredinciosului) a fost găsit cu mâinile chircite pe lângă el, cu gâtul strâmb, plin de sânge la gură. Iată şi dovada că intuiseră bine. Fostul cumnat al vampirului a efectuat lucrarea. „L-am tăiat pe burtă, i-am scos inima, am înfipt-o în furcă, am ars-o în foc şi din scrumul acela am făcut o băutură pe care am dat-o celor pe care strigoiul îi teroriza”, a povestit el când a fost întrebat. Dacă i-a fost frică? „Frică, nefrică. Am mai luat ceva la bord ca să nu ne fie frică”. Din ceaşca aceea au băut aproape toate rudele. „Am băut şi eu, şi soţul, şi soacra, copiii i-am mânjit şi asta a fost!” declară o femeie ceva mai tânără, asumându-şi atitudinea cu acea mândrie pe care numai faptul că respecţi tradiţia ţi-o dă, rudă şi ea probabil, sau vecină. Oamenii aceştia vorbesc cu toată justificarea: ei au fost cei curajoşi, cei care s-au luptat cu forţele oculte, ei şi-au luat o răspundere pe care în ochii lor nu are cine o contesta. Între religie şi superstiţie există pentru ţăran o legătură subterană, esenţială, rămasă din faza primitivă: pisicile negre îl întrupează pe diavol, există preoţi care exorcizează, scuipi în sân după ce ţi-ai făcut cruce. Satanismul strămoşesc e cu totul altceva decât satanismul delicvent al unor rockeri de cartier. Adolescenţi care răvăşesc cimitirele, delapidează câte-un mausoleu, pentru a apărea la discotecă cu un os. Cei care mânjesc cu fum câte-o cruce cu capul în jos. Sau îşi iau câte-un tricou pe care scrie un omagiu Diavolului pe care-l cred un fel de Alice Cooper, Marilyn Manson, şi în loc de strigoi cred în formaţia Kiss.

Actul III

Lucrurile acestea se petrec de când se ştie (sau, mai bine spus, de când nu se ştie) în satul doljean. Şi în eternitatea rurală s-ar fi petrecut probabil multă vreme, şi după intrarea noastră în Comunitatea Europeană, dacă n-ar fi intervenit televiziunea, cea care n-are nimic sfânt şi nici de strigoi nu se prea teme. Ea are altfel de strigoi. Probabil vreun corespondent local a ţinut ca s-o ia măcar odată înaintea celora de la „Discovery” şi să releve faţa ascunsă a idilicului sat românesc. Nu am văzut noi în fiecare an ştiri despre fetele care-şi pândesc ursitul în ochiul fântânii, nu am mai urmărit noi lupta pentru punerea în drepturi a lui Dragobete cel uzurpat de Sf. Valentin? Bieţii oameni încă mândri de isprava lor n-aveau de unde şti că nu există pe pământ exponent al diavolului mai eficient ca televiziunea. După această agresivă intervenţie a cameramanilor şi reporterilor nimic nu va mai fi cum a fost în Marotinul de Sus. Satul îşi va pierde metafizica. Toate babele de-acolo vor fi supuse unui şoc al civilizaţiei, unei modernităţi accelerate, cu consecinţe deocamdată greu de prevăzut.

Actul IV

Fiica, plecată din sat şi cu vederi oarecum mai largi, după o luptă grea cu sine, deschide acţiune la parchet aflând că tatăl ei zăcea fără inimă. Lângă cimitir au fost trase maşini cu însemnele poliţiei, medicinii legale şi procuraturii. Totul se întâmplă la vedere, fără ruşine, ziua în amiaza mare, oripilând populaţia. Bietul Toma este primul care are iarăşi de suferit, fiind a doua oară deshumat. Profanarea e de fapt o practică uzuală în sat. Mai multe morminte sunt în această situaţie. Locuitorii satului nu se consideră în nici un fel profanatori. Ei consideră că procurorii, care intră neaveniţi şi cu atâta duritate în viaţa lor, sunt adevăraţii profanatori. Şi pe ei nu-i pedepseşte nimeni. Ei înconjoară mormintele cu panglica galbenă şi cerată cu care delimitează perimetrul la locul crimei. Lucrurile se confirmă: Toma e înnegrit, eviscerat şi cu o coasă ruptă înfiptă în piept. Inima lipseşte, a fost folosită de leac pentru cei cu simptomele enumerate anterior. Durerea fiicei şi durerea văduvei sunt mari, dar diferite. Fiecare suferă pentru ceva, văduva e împietrită de durere, ruşine şi derută. Se fac fotografii. Urmează ca alte foruri să decidă soarta actanţilor nocturni, dar puşcăria va fi probabil primul lor contact cu modernitatea. Purtătoarele tradiţiei locale se simt ultragiate. Convingerea conclavului de femei e nestrămutată. „A fost bine ce-au făcut. Mureau altfel mai mulţi.” Oamenii nu au nevoie de o dovadă mai bună decât faptul că „s-a mai întâmplat”. După cum spun şi înţelepţii: ca să afli adevărul trebuie să fii pregătit să crezi în el. Zeci de morţi au fost ucişi din nou, declară o bătrânică. E o tradiţie a satului. Din bătrâni. Au fost 7-8-10 cazuri. Poate mai multe.

Pe la periferia grupului reporteriţele vânează opinii cât mai şocante posibil, şi se găsesc femei care să aibă curajul să le formuleze. O babă declară că ea nu va mânca ciorbă de os multă vreme de aici înainte, şi nici carne. Apare şi un fost beneficiar al ritualului. Acesta se oferă pe sine în viaţă ca dovadă că ritualul e eficient.

Actul V

Şi, vă veţi întreba, ce-au făcut în acest context autorităţile locale. Preotul refuză să discute, chiar fuge din faţa reporterilor. Dar e prea târziu pentru că în prealabil apucase să declare: „Sunt multe rele pe pământ, şi diavolul e în noi, în unii din noi”. În mintea lui se gândise şi la ziarişti. Acum nu-i exclus să aibă parte de un muştru sever de la mai marii lui care o să-l acuze de rătăcire. Înalţii ierarhi sunt totdeauna nişte diplomaţi. Dar oare dacă există sfinţi nu e aceasta cea mai bună dovadă că există şi diavoli?

Primarul spune că el unul n-a ştiut nimic. El era ocupat cu pregătirea alegerilor locale, care se fac pe alte criterii. Şi abia acum constată ce înseamnă să te împarţi între politica internă şi cea externă (a satului, fireşte).

Şi oare cum va fi viaţa în Marotinul de Sus în anii ce vor urma? Ce vor face viitorii strigoi, vor fi aceştia mai intimidaţi? Poate se vor abţine o vreme, pentru că totuşi oamenii din sat erau aliaţii lor, singurii care le recunoşteau existenţa. Şi ce vor face oamenii când vor auzi în miez de noapte câte-un scârţâit suspect sau un oblon trântit când nu e nici un pic de vânt? Ce poţi face când strigoii au aliaţi atât de puternici cum sunt poliţia şi procurorii? Sau ziariştii care vor fi o vreme la pândă, apărând pe neaşteptate şi trăgând câte-un beţiv de limbă.

Epilog

Apoi lumea, cu vremea, va uita. Dar satul nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Oamenii nu vor avea multă vreme curajul să se privească în ochi. Nu ştiu dacă vor spune vreodată că era mai bine pe vremea când aveau strigoi. Dar vor trăi mereu cu senzaţia că le-a furat cineva ceva. Şi că nimeni nu i-a înţeles. „E doar o tentativă de a-l face pe Dracula oltean!” mi-a spus un prieten transilvănean suspicios, unul din aceia care nu zâmbeşte niciodată.

***

la strambu, alexandru vlad, Ion Muresan

Gest şi atitudine

 

Arta performanţelor, considerată încă de multă lume o formă ciudată de auto-exprimare, în care artistul şi procesele sale creatoare sunt părţi ale operei, nu mai este considerată astăzi a fi chiar o noutate. Cu două zile în urmă, subsemnatul eram la Zalău unde am asistat la o performanţă interesantă, prin care un tânăr artist plastic se exprima, oarecum nemijlocit, printr-o acţiune care dădea multiple posibilităţi de interpretare şi discuţie.

Performanţele au fost definite în cărţile de specialitate ca „un mod progresiv şi fără închideri, cu variabile infinite” ori un „colaj-ambient”. Se predau acum, sau măcar sunt tolerate, în şcoli de artă, şi, ceva şi mai surprinzător, pe alte meridiane au devenit chiar o întreprindere rentabilă pentru casele organizatoare.

Intenţia acestei arte, spun cei care o practică, este să surpe barierele dintre artă şi viaţă. Arta trebuie să fie, ori să devină, o experienţă obişnuită, chiar accidentală, nu ceva la care oamenii să privească atunci când vor, în nici un caz ceva ce poate fi vândut şi cumpărat. Performanţele au loc de cele mai multe ori în mediu stradal, pentru a evita lumea negustorilor de artă, a galeriilor, a instituţiilor conservatoare.

Începuturile formei sunt ceţoase. În 1920, Marcel Duchamp face „happening”-uri în Paris (apărând o dată gol în public, pe fond muzical). În 1960, criticii americani de artă îl discutau pe Jackson Pollock nu atât în termenii picturii sale, ci mai degrabă în ai tehnicii sale, care era aceea de-a lăsa culoarea să cadă de sus pe pânza aşternută. Modelele lui Yves Klein se cufundau în culoare şi se impregnau pe pânză în faţa unui elegant auditoriu parizian; la Milano, Piero Manzoni se semna pe corpuri vii, dându-le un „certificat de autenticitate” ca „adevărate opere de artă”. În New-York, Claus Oldenburg îşi transformă atelierul în „Prăvălie” şi vinde gigantice artefacte, ruj uriaş, umeraşe supradimensionale, oricui vrea să le cumpere. Gilbert şi George, în Londra, îşi pregătesc apariţiile ca într-un serial BBC: Sculptură roşie, Sculptură cântătoare, Sculptură care bea, Prânzul.

Mai nou, în 1986 câteva happening-uri au fost ceva mai aproape de arta de expoziţie: de exemplu, cei care participau la deschiderea unei expoziţii la Riverside Studio au putut admira „Picturile vii” ale lui Stephen Tylor Woodrow – oameni vii, variat costumaţi, respirând, atârnaţi de pereţi.

Alte performanţe au fost costisitoare, foarte elaborate, adevărate spectacole luminoase şi muzicale, pentru a fi admirate de departe, de peste Tamisa. În America, teatrele experimentale Off-Broadway duc şi ele, probabil, la o scădere a interesului pentru happening-urile de atelier.

În orice caz, această artă, a performanţelor, este considerată a fi destul de veche şi constituită în sine pentru a beneficia de o istorie semnată de un doct cercetător al fenomenului, care îi analizează şi manifestările protocronice, trasându-i provenienţa de la futurism (rus şi italian) şi constructivism, prin Dada, suprarealism şi Bauhaus.

Putem vorbi deci de un trecut când vorbim de momentul când artiştii, care se manifestau în performanţe, erau anarhişti, încercând cu bună ştiinţă să facă lucruri excentrice ori mai degrabă rebele. Acum studenţii în arte pot găsi performanţele a fi un lucru natural şi lipsit de caracterul subversiv. Cel puţin în plan artistic, pentru că pe de altă parte, Alternativa Portocalie, grupul de studenţi polonezi care se produc într-un climat politic tectonic, au dat de furcă nu o dată autorităţilor şi au creat confuzie, luând în răspăr lucruri care sunt sacre şi pentru guvern, şi pentru opoziţie. Un exemplu din multele lor manifestări: în 1987, un grup de peste 5000 de studenţi îmbrăcaţi în roşu, cu drapele şi lozinci oficiale s-au grupat în jurul cuştii cimpanzeilor din Grădina Zoologică pentru a cânta imne staliniste.

Câteva acţiuni happening au fost de-a dreptul sado-masochiste (cele ale lui Brisley, de exemplu), altele au fost atât de informale încât constau în simple discuţii cu cine voia să stea de vorbă. Dar toate presupun o nouă imagine a artistului despre sine, o nouă imagine a artistului în ochii publicului său, aceste două imagini fiind acum în conflict, un conflict care pare mai puţin arbitrat de o critică specializată. Trebuie însă să recunoaştem oricum faptul că artistul e angajat eroic în explorarea propriilor limite, posibilităţilor şi imaginaţiei sale, statutului său social şi politic. Şi acest efort îl umanizează, dacă imaginea lui ar fi fost vreo clipă mai puţin umană în ochii cuiva.

Trăim un moment de mare consum, condiţionat de fapt de o mare libertate; se ascultă mai multă muzică decât oricând, autorii dramatici din toate epocile sunt jucaţi serios şi competitiv, dar mai ales cu o libertate ce-i revitalizează, muzeele sunt deschise peste tot, reeditările copleşesc lumea cu toate cărţile deodată. Toate tezaurele au devenit populare. În aceste condiţii, artistul în viaţă trebuie să atragă atenţia asupra faptului că e în viaţă, nu autor de tablouri expuse şi manuscrise conservate, nu vrea să fie expus acestui gen de consum, este o prezenţă serioasă, cu funcţie socială directă. Menirea lui nu e cea de autor de opere clasificate, el vrea să aibă un cuvânt de spus chiar şi în „forma” ce-o dă vieţii noastre. Se obligă astfel la atitudine, la gest, devine incomod când e neglijat ori ignorat, trece în opoziţie, într-o lume ce păşeşte spre sincretism social.

Atitudinea şi instanţa tind să-şi găsească o unitate comună, un fel de cronotop, ca să risc un termen din analizele textuale, sugerând de altfel şi urgenţa prin această conexiune esenţială între funcţie şi moment.

Funcţia socială a artistului e mai serioasă şi mai profundă, sunt dispuşi să i-o recunoască uneori ceilalţi factori implicaţi, şi considerăm prin natura lucrului înţeles că, între aceştia, artistul este conştient la nivelul spiritului său de adevăr. Nu e vorba de inversări ale funcţiilor, ci de-o demnă păstrare a acestora, amintindu-i artistului (ceea ce el foarte bine ştie) că instanţa (momentul) n-a absolvit niciodată de la gest şi atitudine. Ba dimpotrivă.

Într-o societate pe care distopiile încercau s-o prezinte pe cale de-a se automatiza la absurd, despre care Hegel prevedea că va marginaliza arta, menţinând în centru tehnica, artistul a ieşit la rampă în persoană şi temperament. Da Vinci se plângea că arta se schimbă din zece în zece ani, ori azi orice artist european îţi spune că arta rezidă în schimbare, în libertatea ei şi în evitarea oricărei repetări ori acumulări. Parcă dând replica lui Da Vinci, Andy Warhol spunea că în spectacolul viitor fiecare vom fi celebri cincisprezece minute. Artistul are grijă ca lumea să fie umană, îşi ia această povară, gestul său se sustrage monotoniei eficiente a utilitarului, ne salvează de la primejdia cu care eram ameninţaţi când se spunea că vom deveni cu toţii roboţi şi campioni ai procesului de producţie. Arta în noile ei forme dezinhibă şi umanizează, este părerea noastră. Spiritul şarjează cu libertate şi e instaurat într-un prezent continuu, fără mode, etape şi cicluri.

Aşa cum adevărul, propriu expus, are calitatea de-a fi eligibil în toate instanţele, aventura estetică, dublată de profunzime, dobândeşte virtuţile adevărului şi este în acelaşi grad eligibilă – această calitate trebuind să devină noul criteriu ce presupune o nouă responsabilitate şi datoria noastră de-a o accepta.

(Din arhiva Constantin Tătuţă)

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]