Cărțile lui Norman Manea sunt greu de definit și încadrat în tipologii și categorii estetice. Romanele au o dinamică narativă particulară, situându-se între ficțiune și autoficțiune, între document, explorarea psihologică și evocare. Există, de altfel, câteva teme recurente, de exemplară acuitate și actualitate: experiența Holocaustului, traumele totalitarismului comunist și avatarurile exilului, teme reunite în Întoarcerea huliganului, carte exemplară pentru scriitură, atitudine și viziune, sensibilă la traumele istoriei, la violența unui spațiu al anomiei și dezarticulării. O scriitură densă, acută redă avataruri, suferințe, drame, printr-o rescriere a meandrelor unui destin traumatic, reprezentat în straturi, paliere, articulații ale unui spațiu al rupturii și al disensiunilor, într-un angrenaj epic al dinamicii unui flux narativ ce redă ipostazele unui martor inclement și intransigent.

Problematica identitară domină creația lui Norman Manea, ca și tema subversiunii, încorporată în eroi problematici și emblematici (clovnul, „prostul”, marginalul etc.). În același timp, tema bolii, a corporalității declinante, sunt corelate cu diverse reprezentări anamnetice referitoare la dialogul dramatic dintre călăi și victime, ca într-un fragment în care este fixată ipostaza unui bătrân evreu bolnav de Alzheimer, îngrijit de un infirmier german. Pentru Norman Manea raportul dintre ficțiune și realitate este, cum mărturisește autorul „ambiguu, tipic literaturii și artei. Sunt elemente biografice, dar niciodată nu este biografie. Eroul respectiv sunt și nu sunt eu, adică îi împrumut situații prin care nu a trecut niciodată și care îmi sunt cerute de fluxul scrisului”. Avatarurile ficționalului se împletesc cu resursele pactului autobiografic în recuperarea scenariului exilului care începe „de la 5 ani” „din cauza unui dictator și a ideologiei sale, s-a desăvârșit la 50 de ani, din cauza altui dictator și a unei ideologii aparent opuse”. În acest fel, raporturile dintre moarte, suferință și mântuire au conotații inițiatice, ce reies din meandre ale rememorării, din expresia suferinței sau din anxietatea diferențelor și traumelor identitare. Inițierea în teritoriul „Jormaniei” socialiste din cărțile Despre Clovni, Fericirea obligatorie etc. exprimă unele ipostaze tragi-comice sau dilematice, ale unor existențe paradoxale.

Spațiul și timpul capătă alura unor caricaturi, fiind confiscate, lipsite de individualitate, de orice element specific. Pentru Norman Manea „sindromul Puterii” este caracterizat în chip esențial de refuzul acceptării diversității opiniilor și de însăși imposibilitatea dialogului cu autoritățile. „Fericirea obligatorie” din comunism este, astfel, un alibi al imposturii, o modalitate de opresiune, prin drasticelor mutilări ale cenzurii. Exilul se referă și la condiția lingvistică a celui strămutat într-un alt context socio-istoric, într-o altă ambianță culturală, experiența românească fiind, pentru Norman Manea, o continuă aspirație „spre casa pe care doar Cartea mi-o promitea”, în timp ce exilul înseamnă suferință rezultată din spectrul evaziunii spre spațiul libertății: „Exil, boală salvatoare? Un du-te-vino spre și dinspre mine însumi […] Găsisem, iată, în cele din urmă adevăratul domiciliu. Limba promite nu doar renașterea, ci și legitimarea, reala cetățenie și reala apartenență”. Decizia părăsirii spațiului natal e însoțită de aspirația reconstruirii utopice a ființei exilate prin limbaj („nu-mi rămînea decît să-mi iau limba, casa, cu mine. Casa melcului”).

În același timp, huliganul lui Norman Manea este un exclus, o ființă marginală, „un intrus, un suspect și un marginal, un clovnesc și păgubos August Prostul, silit să parcurgă traumele unui secol dementizat, o Istorie de convulsii sîngeroase. Exilatul dintotdeauna, exilat din nou și din nou, oriunde s-ar găsi”. Mircea Iorgulescu consideră, pe bună dreptate, că Întoarcerea huliganului este „o carte zguduitoare. Prin experiențele teribile trăite și evocate de autor – deportarea și lagărul, apoi înceata, dar inexorabila, teroare a ruloului compresor al «socialismului real», de inspirație sovietică mai întâi, regenerat apoi prin racordare la naționalism fascizant, în sfârșit exilul ca suferință și eliberare -, dar și, poate chiar în primul rând, prin expresia literară, prin unicitatea artistică a confesiunii și reflecției.”

Ca dualitate dilematică, geografică și interioară, exilul problematizează condiția eului sub spectrul marginalului și al unei identități fracturate, astfel încât  legitimitatea existențială a ființei exilate este redată, în cărțile lui Norman Manea, prin exercițiul cathartic al demersului anamnetic, eroziunile uitării fiind compensate de revelațiile unei memorii cu reverberații etice, scrisul reprezentând formă de supraviețuire, de compensare a suferinței și de refuz al compromisului. Scriitura însăși are un aspect depozițional, desemnând relieful unei existențe fracturate, plasată în sfera unei istorii alienante. Memorie, exil, marginalitate, ultraj rezumă esența romanelor lui Norman Manea, în care trecutul ființei are rezonanța unei replici la negativitatea dizolvantă a ideologiilor. Etica scriitorului e una a interogației și singularității, a dialogului cu Celălalt, în măsura în care sentimentul purificării anamnetice și dinamica traumei temporale structurează neîncetat destinul literar al lui Norman Manea, nu fără afinități – mărturisite – cu Kafka și Joyce, experiența exilului redând și nevoia unei întoarceri nostalgice spre matricea originară, în „casa melcului”, prin ficțiune, document, depoziției și anamneză a traumei.

Romanul Umbra exilată (2021) se distinge printr-o arhitectură narativă multietajată, cartea fiind formată dintr-o înlănțuire de colaje literare, notații de lectură despre iubire, scris, identitate și memorie, definindu-se ca o incursiune în spațiul aglomerat al dilemelor traumatice ale secolului XX, marcate de exacerbarea ideologiilor intoleranței (fascism, comunism, naționalism). Cu o „voce limpede și profundă, care pare că vine din secole de experiență” (Alberto Manguel), Norman Manea redă în romanul său tema esențială a exilului, cu concursul protagonistului, un schlemiel (nătâng, împiedicat, în limba ebraică), personaj dostoievskian ce se dizolvă în labirintul istoriei, găsind „o satisfacție înțeleaptă de a fi putut adăuga o interpretare lumii” (Bogdan-Alexandru Stănescu). Simbolistica umbrei, marcă identitară a anxietății dominante a personajului central, ne vorbește despre destinul său înstrăinat și despre avatarurile istoriei. Unitatea tematică și structurală a cărții e conferită și de afecțiunea dintre personajul central și sora sa vitregă, ambii fiind marcați de traumele Holocaustului și de o dorință revelatoare de a-și asuma un punct de echilibru într-un univers marcat de anomie și de contradicții insurmontabile. 

Spiritul sintetic al cărții derivă din prelungirea destinului personajului narator și martor din Întoarcerea huliganului și Despre clovni, cu teme predilecte și dilematice. Definit chiar din subtitlu ca un „roman colaj”, cartea lui Norman Manea e alcătuită din citate din opere de ficțiune sau din lucrări nonficționale (eseu, memorii, filozofie, poezie), introduse în spațiul textului în chip natural, autentic. Protagonistul cărții, scriitor român exilat, profesor la o universitate americană își rememorează căutări, lecturi și zile, între textele proprii și citate fiind intercalate referatelor studenților, într-o mixtură de texte, originale și citate, relevante pentru un dialog intelectual de calitate.Biografia acestui personaj poreclit Nomadul Mizantrop sugerează legături cu identitatea scriitorului, însă lectura cărții în cheie biografistă este limitativă, existând multe distanțări și distincții între ficțiune și viața autorului, detaliile personale fiind transgresate de accentele reflexive, meditative sau simbolice.

Primul capitol ne introduce în spațiul exilului, debutând cu o convocare kafkiană a eroului la o întâlnire la „sediu”, unde colonelul Tudor îl anunță că poate pleca în străinătate, în exil, experiență generatoare de trăiri contradictorii, de la speranță, la angoasă sau incertitudine. Traseul exilatului (Berlinul de Vest, discuțiile cu Günther, sosirea în Statele Unite, întâlnirea cu sora sa vitregă, angajarea ca profesor la o universitate de prestigiu) relevă o anume nesiguranță identitară a personajului, care pare a nu-și găsi nicăieri locul, situându-se într-o stare de exil permanent. Naratorul îl numește, de altfel, Călătorul, Străinul, Nomadul, Profesorul și „bătrânul singuratec”. Toposul recurent al umbrei amintește personajul romantic Peter Schlemihl ce recurge la un pact faustian, damnat exponențial pentru condiția exilaților și a marginalizaților. Conotațiile simbolice ale umbrei sunt diverse, de la „umbra pe care o pierdem frecvent când conștiința se retrage în umbră”, la umbra cu sens identitar care pare „o metaforă pentru patrie, limbă, rădăcini sau orice altă relație cu apartenență”. Trauma Holocaustului, dezbătută cu Günther, este revelatorie din perspectiva relației dintre victimă și complice. Reflecția asupra dilemelor identitare reiese cu claritate din numeroase fragmente ale cărții în care „rana milenară” este diagnosticată cu luciditate: „Ai pus degetul pe rana milenară. Ești înfumurat în modestia dumitale exagerată, nu vrei să te dezvălui, nu te dai pe piață. Parcă ai adăposti cine știe ce comoară. Exilat nu pentru că ești departe de locul natal, ci pentru că te-ai asimilat cu această categorie de îngeri bizari, asta-i! Exilat prin structură, nu prin situație”. O carte despre căutarea necontenită a identității, Umbra exilată relevă dilemeleNomadului Mizantrop, explicate și prin enunțul din final, în care se regăsește cuvântul ebraic „hineni” (iată-mă), prin care eroii biblici își fac cunoscută  prezența în spațiul locuit de divinitate. Tensiunea ideatică, dinamica narațiunii și fervoarea interogativă sunt calitățile esențiale ale unui roman de excepție pentru problematica identității și a exilului. Opera lui Norman Manea aduce cu sine, în fond, semnificațiile unei lecții etice, a demnității și responsabilității, însoțită de o legitimare a identității ființei, prin apelul la exercițiul anamnetic, inclement și acut.

Referințe critice

Iulian Boldea, Exilul și etica memoriei, în revista „Apostrof”, nr. 3, 2022; Iulian Boldea, Norman Manea. The ethics of Memory and the Dilemmas of Identity, în vol. Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Dumitru-Mircea Buda (Editors), New Perspectives on Multiculturality: Literature and Dialogue, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureș, 2023; Iulian Boldea, Claudiu Turcuș (coord.), Norman Manea – departe si aproape, Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș, 2014; Matei Călinescu, Reflecții despre Întoarcerea huliganului (postfață), în Norman Manea, Întoarcerea huliganului, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundației Pro, București, 2003; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994; Aurica Stan, Exilul ca traumă, trauma ca exil în opera lui Norman Manea, Editura Lumen, Iași, 2009; Mircea Tomuș, Romanul romanului românesc. În căutarea personajului Vol. 1, Editura Gramar, București, 1999; Ion Vlad, Romanul universurilor crepusculare. Eseu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004; Claudiu Turcuș, Estetica lui Norman Manea, Editura Cartea Românească, București, 2012; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2001.

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 132-133]