(Dintr-un caiet vechi)

Puterea materială a gândirii. Dacă toți oamenii ar gândi instantaneu același lucru – prin hazard, prin obsesie colectivă, printr-o hotărâre deliberată –, dacă intensitățile și volițiunile lor mentale s-ar uni timp de câteva clipe asupra aceleiași teme vitale, sau asupra unei figuri umane nefaste, oare s-ar întâmpla vreo schimbare în soarta lumii ? Comunicarea telepatică, de la creier la creier la creier la creier, sau de la creierul mare ale speciei către creierele mici individuale, pare să fi fost substituită azi, grosso modo, de telefon dar mai ales de televiziune, care constituie un fel de circuit închis al massei umane, ca un unic mesaj circulat – prin vedere și auz – în toate mințile individuale. Și tocmai de aceea ea dă iluzia comunicării, a „satului planetar”. Și tocmai de aceea totalitarismul e indus prin „comunicarea în massă”. Televiziunea e prelungirea la scară planetară a creierului colectiv, așa cum radarul e o preluare a unui mecanism animal de depistare a obiectelor din câmpul de existență al unui organism viu.

Dacă într-o bună dimineață fiecare ne-am trezi, rând pe rând, din somnul nostru enorm, într-o altă vedere a lumii, uimiți de ceea ce am putut suporta atât de mult timp, așa cum suntem azi uimiți de ceea ce au suportat părinții noștri în anii ʼ50! Dacă într-o dimineață ne-am putea trezi cu toții vindecați de orbirea noastră colectivă, dar și strict individuală! Ce lumină ar fi! Ce claritate! Ce eliberare! (1988)

20 iunie 2000

Vineri, 16 iunie, de dimineață, am plecat la Glodeni-Pucioasa, la festivalul comunității Noului Ierusalim, invitată ca și anul trecut de Marian și Victoria Zidaru. Ziua de vineri a fost splendidă. Comunitatea Noului Ierusalim și-a cumpărat un tăpșan frumos și mare, nu departe de mănăstirea lor ciudată și de alte terenuri și acareturi care le aparțin, și acolo s-a desfășurat această a patra ediție a festivalului. Pe tăpșanul verde, care e de fapt o livadă în pantă, era amenajată o scenă frumoasă de lemn, în jurul unei fântâni noi de piatră, iar mai în jos de ea, era desfășurată și suspendată o prelată uriașă și albă pentru public. Mai jos de prelată, cum coborai spre vale, se vedeau sculpturi mari ale lui Marian, plantate ici-colo, iar printre ele câteva lucrări ale Victoriei, din pânză cusută și umplută cu ierburi uscate și paie. Mai puteai vedea căpițe înconjurate cu ghirlande albe de hârtie și sfoară, apoi pomi încărcați cu mici cruci sculptate în lemn, sau cruci-scări sprijinite de trunchiurile arborilor și tot felul de semne artistice ascunse printre tufișuri. Era foarte frumos, senin și curat. Culorile deschise ale lucrărilor de artă, în alb, ocru, puțin negru, puțin auriu, se armonizau desăvârșit cu culorile verzi, fragede, ale naturii. La capătul mai îndepărtat al tăpșanului erau pregătite mese lungi, albe, ca pentru hram, și două șiruri de corturi pentru participanți. Mi se părea că totul arăta ca o scenografie perfectă pentru un film despre cum își imaginează românii raiul – sau ceva pe aproape.

Festivalul a fost o alternanță de ritual religios, de sărbătoare populară, de spectacol artistic și de hram (hramul Rusaliilor, ca în fiecare an). Au fost plasticieni (la tabăra de sculptură), au fost tineri muzicieni de folk, au fost cântărețe cunoscute de muzică populară tradițională, au fost studenți de la Conservatorul de canto din Cluj, au fost grupuri de călugărițe cântând, au fost poeți recitând. Totul gravita în jurul ideii de „nuntă spirituală” și de dar către Divin. Marian a fost amfitrionul și el a prezentat fiecare moment, vorbind cu mult har, găsind cuvinte și un ton de o mare finețe și sensibilitate. Victoria se ocupa de „public relations” cu oaspeții care soseau pe rând, ajutată de Daniela M., o frumoasă și pătimașă teoloagă și susținătoare clujeană a comunității. Mihaela, „sora șefă” a comunității, spiritul ei tutelar, supraveghea totul îndeaproape.

Cum spuneam, ziua de vineri a fost splendidă. Vremea a fost minunată, deși foarte cald, iar felul în care s-au înlănțuit momentele a fost desăvârșit, începând cu o slujbă de sfințire a unei fântâni și terminându-se noaptea târziu cu un spectacol-ritual, de gest, sunet și lumină, al grupului de tineri și tinere din comunitatea de la Glodeni. În timpul slujbei cu care a început festivalul, am avut o senzație interesantă stând în picioare alături de Marian, ca și cum în fața unui altar nevăzut noi întruchipam pentru acel moment sacru mirele și mireasa, într-un mod cast și spiritual, ca niște roluri dintr-o piesă sfântă. Iar noaptea, când m-am dus la culcare, am avut senzația că în acea zi fusesem hrănită din plin cu o adevărată „mâncare spirituală”.

A doua zi a fost altfel. Vremea s-a stricat, a plouat și spre seară s-a făcut foarte frig. La slujba de vineri se ceruse de altfel să vină ploaie, căci e mare secetă peste tot, așa că oamenii locului au fost mulțumiți, era ca și cum ruga celor de la Noul Ierusalim fusese primită. Alt fapt interesant, în vecini a început o nuntă lumească, ca un pandant sau o contrapondere la „nunta simbolică” întruchipată de festival. Și, în ciuda programului la fel de frumos, eu am intrat într-o stare de închidere încât nu am mai fost în stare să vorbesc cu nimeni decât scurte fraze de conveniență. Dormisem în camera de hotel cu o tânără fată, studentă de canto la Cluj, și portul ei de „călugăriță albă”, și felul ei sfios și adânc evlavios de a fi, și ceea ce mi-a povestit despre ea, m-au impresionat. Am realizat din nou, dar mai profund, că exista o altă lume în paralel cu lumea mea culturală. Văzându-i și pe toți ceilalți din comunitate, care reușiseră doar prin propriile lor forțe, fără nici un ajutor oficial, să creeze un festival de asemenea calitate și să mai și hrănească pe gratis vreo 200 de oameni, câți veniseră din diverse locuri din țară, am căzut cumva adânc în mine. Mi se părea că nu sunt nimic, că sunt un gunoi. Aveam un ciudat sentiment de gol, de inexistență. Pur și simplu nu mai existam. Mi se părea că nu mai știu nimic, nici cine sunt, nici ce am făcut înainte. Și când tânără fată din camera de hotel m-a întrebat ce fac, cu ce mă ocup, mi-a fost aproape imposibil să-i spun ceva coerent. Parcă uitasem până să și vorbesc. Deși am fost rugată de Victoria să vorbesc, să întrețin conversația cu oaspeții, mi-a fost imposibil. Era un fel de prăpastie între mine, cea din restul timpului, din „lume”, de la „București et co.”, și făptura impersonală, brusc anonimizată de la festival. Nu mai știam unde sunt, de unde să mă iau. Și iarăși m-am simțit ca ceva degradat și mort, ca un „mort ambulant” (doamne, de unde o fi această extraordinară expresie?). Am dat un interviu la radioul local și ascultând înregistrarea ulterior, mi s-a părut că aud vorbind o mumie, glasul acela lent și șters, spunând banalități, parcă nu era al meu, era mort. Registrul intelectual cu care eram obișnuită mi se părea deplasat aici, iar la alt registru, spiritual, deși existent în mine, nu aveam acces, parcă ceva se blocase. Și de altfel am observat și puseuri de negativitate nemotivată față de diferite persoane din jur. În plus, nici nu am putut să mă rog seara și dimineața. Parcă a fost un „atac”.

Duminică, a treia zi, totul a fost mult mai bine. Ziua a fost din nou frumoasă, deși schimbătoare, cu alternanțe de soare și nori. Au venit oaspeți noi, printre care toți ai mei, tata, mama, sora mea Carmen cu cei doi băieți ai ei. Iarăși s-a început cu o slujbă de Rusalii, apoi cu masa comunitară la mesele albe întinse pe tăpșan, apoi cu vernisajul taberei de sculptură, apoi cu recitaluri de versuri și muzică. Atunci tata a citit inspirat din a sa Cântare a Cântărilor. Am devenit mai deschisă decât în ziua precedentă. Totuși am putut observa cu uimire un puseu de refuz vizavi de cântările de laudă către Sfântă Fecioară, ceea ce m-a uimit, mai ales că de data asta am putut înțelege și primi în mine, mai bine ca de obicei, citirea publică a acelui „Cuvânt al Domnului” al locului, și i-am simțit frumusețea și măreția. L-am descoperit pe părintele Daniel, un fost cercetător științific, specialist în matematici, care a făcut teologia imediat după 1989 și a devenit preot – ceea ce m-a impresionat.

Totuși am plecat de la Pucioasa cu un sentiment frustrant, pentru că anul acesta n-am mai simțit cu adevărat o fulgurație interioară profundă, care să-mi reveleze un alt nivel, cum s-a întâmplat anul trecut de două ori. Și mă gândesc că la asta a contribuit nu numai starea mea ci și faptul că festivalul a luat amploare, e chiar un adevărat festival, și nu o întâlnire spirituală în interiorul unei comunități călugărești, ca până anul trecut.

În plus, mi-a venit acolo gândul că totuși calea Școlii gurdjieviene e mai adecvată pentru mine, dacă nu mai adevărată, în sensul că evită multe pericole pe care calea călugărească, în felul practicat de cei de la Pucioasa, le implică: izolarea, fundamentalismul și naționalismul. Am observat din nou în vorbirile lui Marian nuanțe surprinzătoare, care de data asta m-au pus pe gânduri mai serios: „creștinii care vor îmbrăca cămașa lui Cristos în viitor se vor numi români” ș.a. Și totuși nu pot să-i judec definitiv pentru că știu ce greu se înaintează spiritual și prin câte bâlbe și capcane și probe trebuie să treci. Și că adesea nu reacționezi la nivelul adevăratei tale ființe, deși ai vrea, ci din automatisme preluate din copilărie, educație, mediu, sau din manipularea de moment a…„știm noi cui”. Sau poate e vorba de o limitare a mea, de îndoctrinarea mea „occidentală”. Instinctul meu social mă împinge să mă îndepărtez de cei din această „aventură spirituală”, dar simt că va mai trebui să-i ajut.

22 iunie

Citind azi despre eneagramă din Maurice Nicoll (vol.2, p.385-6), am înțeles brusc ceea ce mă obsedează de câtăva vreme, anume faptul că „realizările” mele interioare nu au o ordine sau o logică cum „ar trebui”, crescătoare, sau cum îmi imaginez eu că ar fi să se întâmple, logic acumulativ. De pildă săptămâna trecută, luni, am avut revelația bucuroasă a „corpului pentru moarte”, apoi joi seara am avut revelația „cadavrului (meu) ambulant”, a făpturii mele ca „moartă” datorită degradării morale și spirituale. Logic ar fi fost să fie invers, întâi revelația „mortăciunii”, apoi cea a „corpului pentru moarte”. Și la fel mi s-a întâmplat de multe ori. Chiar i-am vorbit Danielei G. de curând despre asta: nu înțelegeam de ce aceste „înțelegeri” vin parcă haotic și se repetă la anumite intervale de timp, dar într-un mod „pe sărite”, nu din aproape în aproape.

Legea Eneagramei, aplicată la configurarea unei săptămâni, să zicem, îmi explică acum de ce. Este EXTRAORDINAR.Acolo se explică cum ceva (o energie, o experiență lăuntrică) trece de la luni la miercuri, se întoarce la marți, care trece ceva înspre sâmbătă, de unde se întoarce sau cade la joi, trece prin vineri și se împlinește în duminică. Să aplicăm: luni am avut o „înțelegere” deosebită, legată probabil de ceea ce am primit miercuri prin telefonul de la Brașov; marți am scris în jurnal despre duminica trecută, anticipând de asemenea weekendul care va veni, deci și ziua de sâmbătă; joi am „căzut” într-o „revelație cruntă”, legată de ziua ulterioară de sâmbătă, care în fapt a fost o „zi neagră” raportată la festivalul de la Pucioasa (vezi muțenia, starea de ne-bine cu mine însămi, conștiința mizeriei mele în comparație cu credincioșii de acolo – și chiar repetarea stării de „mortăciune”); vineri a fost o zi de trecere, foarte frumoasă de altfel, rezultat al „curățirii” de cu seară, o zi „glorioasă” aș putea spune, raportată la festival, care mi-a hrănit probabil ziua de luni a săptămânii acesteia, când am scris în jurnal.

Cred că dacă aș privi înapoi și aș fi sigură că în jurnal am consemnat întotdeauna cele observate chiar în ziua cu pricina, sau în ziua imediat următoare (ceea ce nu e cazul) – aș putea înțelege multe lucruri.

Notez aici ca să nu uit că după una din liturghiile de duminică am rămas cu un miros de tămâie în nări pentru toată ziua, ceea ce m-a uimit. Apoi, când am vizitat-o pe Victoria Zidaru la Muzeul Satului ca să văd expoziția colectivă de artă de acolo, am simțit de asemenea în jurul ei un parfum suav care, uimire, mi s-a păstrat în nări tot timpul cât am fost în preajma ei, adică de la ora 6 după-amiază până la ora 10,30 seara.

24 iunie

Ieri, vineri, a fost iarăși o zi aparte. De dimineață m-am așezat pe jos în colțul pentru lecturile spirituale din apartamentul meu și, în timp ce citeam din Nicolae Cabasila despre Sfânta Fecioară, mi-a venit gândul că de fapt Dumnezeu e acolo, e împrejur, totul e plin de el! Și am simțit la un moment dat ceva ca o învăluire dulce în jurul meu, ceva ca un aer blând înconjurându-mă, sau ca o adiere care m-a umplut brusc de o bucurie pură! Știam „ce e” și m-am umplut de o fericită evlavie. Apoi am înțeles mai profund, mai organic, parcă cu tot trupul, că sunt legată prin multe frânghii de realitatea asta opacă, în care duhul abia mai adie, și că ea, realitatea, este căzută pentru că oamenii se mulțumesc să subziste pe un nivel foarte jos al ei. Și că deși realitatea e plină de Divin, oamenii au reușit în timp să cadă de acord și să impună o realitate inferioară, materială, simplistă, printr-un fel de consens colectiv care are însă ceva „demonic” în el, ca o magie. Aducându-mi aminte că vineri e ziua Fecioarei, am promis că mă voi duce la biserică, la Stravropoleos.

Apoi am citit cu folos din Maurice Nicoll, lucruri care m-au entuziasmat. La un moment dat mă dureau ochii și m-am întins pentru câteva minute să mă odihnesc. Cred că am adormit ușor, căci am avut un vis scurt. Se făcea că îmi alunecă piciorul stâng într-o trapă prin care se vedea lumină. Apoi, parcă alunecam pe niște trepte în jos și aici am fost trezită cu o smucitură. N-am prea înțeles la ce se referă visul, dar am luat-o ca o punere în gardă și am crezut că se referă la lectura de dinainte de somn.

După-amiază spre ora 5 am ajuns la biserica Stavropoleos, unde am dat de părintele Iustin M. în pridvor, care aștepta o mașină să-l ia și să-l ducă la Bistrița. Cum m-a văzut, a venit repede la mine să mă întrebe ce e cu apropierea mea față de Zidari, cum de nu-mi dau seama că e o erezie, cum pot să cred ca intelectuală ce sunt că acolo vorbește „Cuvântul lui Dumnezeu”, uite-te la ei cum se îmbracă în alb ca niște călugări sfințiți, l-au smintit și pe bietul episcop Bistrițeanu, iar capul răutăților este „știm noi cine”, cu talentul său de a-și face relații. Am tăcut, l-am ascultat, i-am spus la urmă că el ca preot luminat și noi ca intelectuali toleranți ar trebui măcar să-i acceptăm așa cum vor ei să-și trăiască credința, că aici Sinodul nu are nici un rol, și că ar trebui doar să nu-i excludem, ci să încercăm să-i integrăm în comunitatea generală. I-am mai spus că eu cred că ei se vor apropia din ce în ce mai mult de biserica cea mare, că au duhovnic un preot bucureștean (la care părintele M. a strâmbat din nas), că ei respectă întocmai tot ce ține de viața bisericească și că personal eu încerc să-i atrag înspre artistic, spre cultural și că doresc să nu las ca ei să fie marginalizați și stigmatizați. Părintele M. s-a înmuiat la vorbele mele destul de blânde și mămoase, mi-a spus că trebuie să stăm de vorbă pe îndelete despre asta și s-a despărțit de mine urcându-se repede în mașina care îl aștepta.

Am rămas în biserica Stavropoleos să aștept slujba, care a început peste aproape o oră, la 6. A fost un moment de pace și reculegere în acel atât de frumos loc, proaspăt restaurat. Slujba a fost cântată minunat de tinerii cantori ai bisericii, toți cu studii de muzică psaltică – o încântare să-i asculți. Am fost destul de atentă la slujbă, închinată Sf. Ioan Botezătorul, o slujbă pe care nu o cunoșteam. Biserica era destul de plină de oameni de bună condiție, mai ales tineri. La un moment dat am avut un gând majestuos care mi-a umplut pentru 2-3 momente toată țeasta. Am înțeles că Dumnezeu se pogoară în noi tot timpul, că gândirea noastră vine continuu de la Divin, de la Conștiința divină, ca un fulger intens și puternic, dar se pulverizează în ființa noastră în mii de gânduri vulgare, prostești, corupte și devine ca un arbore încâlcit, cu rădăcinile în cer și cu coroana înspre pământ.

După slujbă m-am dus să aprind câteva lumânări afară, trecând printre tinerii ce formează grupul din jurul bisericii, care se strânseseră în curte și se întrețineau vesel. După ce am aprins lumânările, urmând un gând bun opus unui gând rău, am simțit brusc invadându-mă multă bucurie, am devenit aproape extatică, și am plecat de acolo fericită și plină lăuntric de parcă aș fi mâncat o hrană spirituală dulce până la preaplin, la sațietate.

Acasă am înțeles ce fusese cu visul scurt de dimineață. In convorbirea cu părintele M. avusesem tentația să reneg, măcar pentru aparențe, unele lucruri legate de Noul Ierusalim, dar am reușit să mă eschivez, deși nu întotdeauna. Apoi mi-am amintit că joi, în timpul lecturii religioase de dimineață, am simțit un fel de pală în mine, ca un fel de umbră rea care-mi trece pe dinăuntru, ceva oblic și foarte evanescent, aproape imperceptibil, și totuși ca o amenințare. Am înțeles brusc despre ce sau „cine” fusese vorba. Interesant e și faptul că a fost cu o zi înainte de ziua bună de vineri, deci poate că iar este o ilustrare a evoluției în eneagramă a stărilor spirituale.

25 iunie

Noaptea mă scol uneori și am o senzație foarte dezagreabilă despre făptura mea, un fel de repulsie că mă aflu în acest corp. La fel și dimineața, în primul minut după sculare. Iar în două dimineți, la trezire, am avut gândul de revoltă că trebuie să respir, că depind total de aer, apoi dorința scurtă dar intensă de a nu mai respira, de a mă elibera de această corvoadă.

Alteori când mă trezesc dimineața, am percepția faptului că intru într-o uriașă mașinărie care e realitatea. Că trebuie din nou să evoluez într-un mecanism enorm, într-o vastă butaforie, într-o scenografie foarte complicată, plină de obstacole și probe, plină de trape și labirinturi, în care eu trebuie să trec, să sufăr, ca să învăț ceva, ca să înțeleg ceva. Ca să mă rafinez, să despart ceva impur de ceva pur, sau ceva opac, rău, inert, de ceva ușor, luminos, diafan din mine. Uneori senzația e așa de puternică încât intru cu frică în rolul meu diurn din mecanismul sau fabrica enormă numită lume. Căci mi-e teamă că iar o să cad în capcane, iar o să fac prostii, iar o să sufăr. Pe de altă parte, sunt din ce în ce mai cutremurată de uluire, uimire, mirare și admirație în fața inteligenței cu care a fost construită această mașinărie de șlefuit și transformat oameni.

Omul adevărat din noi e ca un fir vertical de lumină, un fir plăpând de conștiență, viu și fragil, atacat în permanență, cu furie, de tot felul de fiare sălbatice, câini furioși, demoni răutăcioși, adică de gândurile stricate și materiale ale propriului nostru interior.

Oamenii sunt o vârstă a Pământului.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 6-8]