Mă trezesc brusc și

-mi amintesc cuvinte

Toate sunt noi și răspândesc un frig verbal

dar Mama e tot mai aproape,

întinde rufele spălate afară în iarnă,

răsuflarea ei obosită o ține-n picioare în fața mea,

aștept să-mi ceară să-i întind din ligheanul albastru încă

o bluză,

să o prindă cu cleme de sârmă lucioasă.

Ferestrele se închid.

*

După multe cireșe din noul mileniu

Îmi vin în minte cele de pe urmă alte cireșe.

Azi e ziua bătăliei lângă salcâmul japonez.

Îmi trebuie niște bani să-mi pot

cumpăra un bilet la lojă.

Repede-repede cheltuiesc seninul

până nu intră în fort vreun străin

Iată-l pe Ruben,

se bălăngăne tot timpul și varsă

un lamento continuu

în felul în care două girafe se luptă

lovindu-și cu sete, temeinic

gâturile lungi și vânjoase

*

Ziua e o colină păscută doar de vaci negre.

Sug din sfârcurile lor

ca un copil nătâng

O zi atotputernică – doar nebunia

e-o asemenea hrană –

în lumina debilă, bătrânele cenúșii

*

Subterana Coquette

 Glasuri de consumatori,

Doamne! de consumatori.

Azi e o zi de joi. Doamne, de Joi!

Departe de viile

răcoroase ale raiului, de colo până colo,

dacă-l țin minte

conține și galben-amurg

certificatul de distrugere, plăcuțele de înmatriculare,

oboseala și grotescul, pestilența, macabrul, oboseala și monstruosul.

Marii sensibili schimonosiți.

***

Dimineți mai inteligente în tindă.

Pe hârtia lor alb-roză

negrul scris sărac.

În casă Absolvenții, afară – seara și porumbeii

strângându-se de pe drumuri,

venind să presteze drăgălășenii și spaime.

O, sufletul meu de fontă

abia mai poate să-ngaime formulele simple.

*

marți de iunie

N-am găsit nimic, deci nimic.

Ieri și azi, nebunia vremii:

gheață, ploi, plopi.

Câtă vreme, câtă cerneală, cât ulei!

– pentru ca într-o dimineață,

terorizat, ca de obicei,

să înțelegi că totul intră la socoteală,

mai ales imensa masă de stupiditate.

Imediat uiți descoperirea asta

și ud de uitare

te strecori între cârtițe.

***

Rătăcesc prin cartierul Butzyiker

al Clujului Proletar

Unde familia mea – cine sunt eu?

Tatăl, sau unul dintre fii? – tocmai se stabilește.

Străzi, grădini, pâraie – nu curate – ploi

și ploi și o imagine:

printr-o spărtură în gardul de spini

un tunel vegetal prin care

n-o să intrăm în veci.

E strâmt și duce la o Tindă a unui han

cu mese de lemn ude.

Dintr-o dată mi-a dispărut țigara aprinsă din scrumieră

Trecusem de dincolo dincoace

Degetele grase, în fum albastru, scriu despre călătoria încheiată

În Trib copiii sunt plecați

Munții, mările și graba mea chițăie în golul totemic

*

duminică de august

Au trecut lucruri și le-am uitat.

Acum, pleava lor jilavă ca puiul de hulub în fundul sacului.

Nu văd bine și nici cu scăldatul în pârăul Imbuzului nu risc.

Sunt multe-multe țigăncușe în apa plină de cânepă putredă.

Sunt bolnav de susur și nu de ieri, de alaltăieri.

Vestea asta o va duce îndată un vehicul care tocmai a pornit din curtea Bunkerului

O, fiii mei, voi mi-ați arătat câteva minuni

sub frunzișul cenușii

dar mama surâde ca în uitare.

*

miercuri de august

Am intrat, cum spuneam, într-un loc contondent.

Nu e timp nici pentru prezență, nici pentru amintiri.

Câinii locului scheaună îndelung răbdător, lumânările tremură fumegând

datornicii, într-ascuns, îmi plătesc datoriile și, pe deasupra, mai plătesc

pentru un ospăț pasager.

Minciuni, vorbe multe, țâțe mari, neînțelepte, împodobesc vânzătoarele de

maimuțe.

Un cuvânt într-o alveolă de alcool e tot ce-ți mai pot aduce.

Nimic nu anunță belșugul.

O, voi Constructori, sunteți plecați în exil!

De cine țin eu? De cine?

Cu antebrațele obosite de săpături,

rămân cu fiii mei în această închisoare.

Concupiscențe într-o moară de pustă

și nu sunt vești din Trib.

Spaime și câini – la discreție. Câini și câini.

Odinioară, cum spuneam, tot astfel

stăteam să ascult geamătul găinilor în timpul somnului plin

de coșmarurile rasei

*

scriu la o tristă lumânare

Cad mereu mere necoapte și mere putrede.

Saliva adolescenților sfârâie pe-acoperișuri de dorul sânilor tăi.

Pătură după pătură, lințoliu după lințoliu, țol după țol

a trecut vara, vine un câine sâcâitor.

M-am întors bărbos de la munte,

barbar cu mintea-n lapte.

Voi începe iar să dau sfaturi fiilor?

Îmbătat de imposibilități, închizând când un ochi, când altul,

aud mereu șiroitul de peșteră

al unor ape alarmante

*

ca urzicile

Țigancă sau principesă bizantină, ce cauți în Lyceum? Repede

te veștejești frunzărind

Dicționarele, istoriile secrete, tratatele de fizică,

încercând să dai măcar de o amintire

în craniul tău de piatră

Ca urzicile, copilele:

 s-au trezit, jilave

înfierbântându-se. Asudate, învelite

într-o folie izolatoare de călduri.

Cățelandrii amușină, schelălăie și fug.

*

luni de octombrie

Zahărul se împrăștie-n odăi.

O mâncărime ucigătoare atacă pulpele, coapsele tale.

Apele curg, ciufute.

Îmi caut cântarele să măsor prin văgăuni vinete

sămânța albă a adolescenței.

Puf, funigei, umbreluțe sub care

trupul meu de celofan albastru foșnește înnebunit.

Am sucit pagina în fel și chip

Poate ca să uit de prăpăd, poate ca să-mi amintesc.

E ora șase,

O linie despărțitoare: stânga de dreapta

Scrisul lumii de scrisul meu.

Pe niciunul nu-l mai văd

*

joi de aprilie

Nu vom muri toți într-o zi dar într-o zi toți vom muri

E unul dintre bancurile de netoți

Pe care din când în când le recit.

O. Tomaso Albinoni, iar s-a ivit o după-amiază a unui cer mai gri

Decât e blana pe coioți.

Pe când moartea (pardon!) își vede de treabă, ea fiind o ființă de treabă

Având cordon negru sau centură de aceeași culoare (?)

Muzicală. Gingașă. Nesimțitoare. Fără mânie și ură.

Nici nu întreabă, nici nu răspunde sub înșelătorul tuturor soare.

Ce frumusețe, câtă groază, ce langoare!

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 12-14]