Domnule Ioan Moldovan, ați publicat mai multe cărți de poezie, iar pentru unele dintre ele ați primit premii literare importante. Spuneți-ne, vă rog, ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
R: Era o vreme (îmi vine brusc în minte „distihul elegiac” dintr-o poezie a lui Emil Brumaru: „Era o vreme când vă spuneam și vouă/ Umila mea părere despre rouă”), când nu publicasem (prea) multe cărți de poezie, și când premiile țineau de un viitor prezumat ca generos, dar când, neîndoielnic, știam – sau credeam că știu – ce reprezintă poezia – pentru mine, cel puțin. Vremea a venit, vremea a trecut (la fel operând și cărțile de poezie publicate) și, la acest moment, care e un prezent cu mult trecut în el, mă văd în situația similară celei oferite de un răspuns al Borges (păstrând, firește, toate proporțiile). Întrebat fiind, acesta, mai la senectute, ce consideră a fi poezia, mărturisi că, pe cât suie în vârstă, pe atât știe mai puțin ce este dânsa. Totuși, totuși, întrebarea fiind extrem serioasă, „mă risc” și zic că poezia e modul meu de a da pe față cele mai intime aventuri ale persoanei care mă poartă prin viața de afară și prin cea lăuntrică: o mărturisire al cărei confesional îl reprezintă pagina albă și prin textul căreia îmi aproprii un eu deopotrivă biografic și creator, deopotrivă umil și orgolios (în sensul „ta twam asi”), capabil să se conecteze la miracolul spiritual al vieții, pentru a scoate un sunet din aceste întâlniri de care dau seama poeziile, ,,organe” a căror construcție și a căror funcționare sunt ele însele misterioase și provocatoare mereu. Probabil aici e de căutat una dintre explicațiile vitalității poeziei, ale conviețuirii poet-poezie și mult după ce, conform părerii larg răspândite, poezia se scrie la tinerețe. E un ,,mariaj” ce-și are taina sa.
Orişicât, toate-s părţi dintr-un proiect de lungă-lungă durată
Noi doi doar petrecem, doar plănuim să trimitem
Alimentul primitiv la Destinaţie
Ne gândim la trenuri, la trenduri, la „scânduri ude”
Ne lipsesc câteva slujbe
Plouă, în schimb, generos
Vine râul de la munte mult mai bogat
Pe sub poduri mult mai bătrâne
Şi tocmai ne facem de cap cu boschetarul mileniului
Petrecem – noi şi boschetarul din Centru
Locuinţele pâlpâie comunicând ceva foarte
Important
Cuiva Tot Mai Important
Dragă
În vorba NU, U s-a-nroşit –
Un fel de sânge chimic mort;
Tu iartă-mă dac-am venit
Şi nu ştiu să mă port.
Să plec? Să nici nu mai gândesc cumva
Că am venit să te mai văd?
Doar amintirea ta se va
Tot adânci ca un prăpăd
Printre aceiaşi corbi pe cerul surd
Dar mult mai subţiaţi de ger –
Vor croncăni, şi-acelaşi prund
Sub tălpi va tot scrâşni în cer.
În gerul dezordonat
Ger afară
Ne trimitem unii altora filmuleţe feerice
Corectez texte vetuste
Săptămânal în şcoli generale
Mă ţin de şuste
Cu fulgerele sferice
Ce-mi fac altfel viaţa amară
Am rămas cu doar două stiluri
Cel înalt şi cel jos
Dar mi-ajung să mai trimit emailuri
Pe râu în jos
Aici în cămară
Dumnezeu nu-mi cere să fiu timid
Cu îngerul trimis
Să-i spun doar ce îmi este mai greu
Să desluşesc în veste
Ce este şi ce nu este vis
Să mă adresez cu vorbele mele
Cu „domnul meu”
Şi să stau şi să dau uşurel cu fruntea în zid
Să plâng în amiaza mare din senin, fără grijă
Fără ruşine, înconjurat doar de dor şi de griji şi, mă mir,
Cum mă tot îndeamnă: nu plânge, nu plânge
Eşti volintir
În gerul acesta dezordonat
Ca obrajii unui muribund
oarecum
Azi mă duc la patru să vorbesc ceva
(asta sună oarecum ca în Bacovia)
Trebuia să vin până-n Arad
Ca să aflu că mai sunt vreascuri ce ard?
Ca în Insulele Aleutine
Unul pleacă, altul vine
Mâine, ca mâine, plecăm spre Baia Mare
La mormintele singuratice goale
Ale Părinţilor: e un fel de sărbătoare
A sufletelor ideale
Dar azi, chiar azi, mă dor gingiile
Vin la mine gânduri negre
Sâmbăta trecută stihiile
Au fost mult mai alegre
Duminică, luni – la Cluj, poate şi marţi
După care, suntem iarăşi abandonaţi
Să vorbim vrute-nevrute
Oarecum, asta ne scrie pe frunte
subiecte
Despre cum o domnişoară bătrână îşi împătură hainele de duminică
şi vrea să mă-mpiedice
să glumesc cu asta
Despre cum s-a-ntins pasta de roşii pe tavan
până când s-a stins de tot norul plăpând
Despre una şi alta – adică despre călătorii într-o nacelă roză
Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?
***
Rareş MOLDOVAN
Oubliette
(fragment)
„Să vă ajut?”
În „galerie”, oprită în dreptul uneia dintre ferestrele care dădeau spre stradă, bătrâna stătea dreaptă pe coridor, cu spatele spre ea şi gâtul întors spre stânga. Nu s-a întors, de parcă nici n-o auzise. Ţinea într-o mână o plasă grea plină cu colaci rămaşi de la înmormântare. Trecând pe lângă ea, a văzut că-şi netezea cu cealaltă mână fusta, cu o mişcare repetată de sus în jos. S-a oprit lângă ea şi i-a urmărit privirea, şi nu era nimic de văzut, decât întunericul şi cele două becuri alungite şi portocalii de pe stradă şi dincolo de ele faţada clădirii de peste drum, cu geamurile neluminate. Se rotea în jurul femeii nemişcate ca în jurul unei statui. Bătrâna s-a întors spre mine, între timp ajunsesem şi eu, şi a întrebat:
„Dumneata vezi?”
M-am uitat, am atins-o pe umăr, şi i-am spus „haideţi, doamna Mihali”, mâna de pe fustă a tresărit la auzul numelui. Am împins-o foarte uşor înspre camera ei şi s-a urnit, întorcându-şi din nou faţa spre fereastră, spunând „vezi”, o afirmaţie, nu o întrebare. Între timp, ea mergea cu un pas în faţa noastră, se întorcea şi mă privea serios, clătina din cap de parcă în minte i se auzea un cântecel, şi cânta fără sunet, doar din buze „vezi, vezi, vezi”, bătrâna n-o lua în seamă, iar eu i-am făcut cu degetul un semn care însemna cam acelaşi lucru, „ia, vezi”.
Mihali, căruia nimeni nu-i ştia numele mic, venise să moară acasă. „Hei, Mihali”, îl salutase domnul Dima văzându-l rezemat de peretele din casa scării, răsuflând din greu, „ce mai faci, Mihali?”, îl întrebase trecând pe lângă el şi rotind cheia maşinii pe deget.
„Bine”, şuierase Mihali, apoi, ca restul unui gând expulzat, spusese „am cancer.”
Nicio tresărire nu întrerupsese pasul domnului Dima, dar îşi întorsese faţa spre el, şi-i spusese zâmbind „ei, asta nu-i aşa bine”, apoi îl lăsase acolo, îndoit puţin din mijloc, cu palma lipită de perete. Mihali îl privise urcând rapid treptele spre etajul întâi, cu aceeaşi privire cu care urmărea oamenii pe stradă, şi pe cei care-i dădeau bani şi pe cei care nu, o privire haşurată de vinişoarele care-i împânzeau tot galbenul ochilor.
„Am cancer”, spusese el uşii care se deschidea, după ce îşi făcuse curaj şi urcase spre apartamentul soţiei care-l dăduse afară cu ani în urmă. Doamna Mihali, auzind cuvintele chiar înainte să-i vadă faţa, rămăsese cu mâna pe yală, şi Mihali îi aruncase aceeaşi privire.
„Eşti sigur?” l-a întrebat ea, făcându-i loc să intre.
Doamnei Mihali, căreia toată lumea îi spunea astfel încă de când fusese învăţătoare, trebuie să i se fi părut că asta se încadra în regulile aranjamentului lor. Mihali avea voie să vină acasă o dată pe an, la Paşti sau Crăciun, când dorea el, şi să rămână o noapte şi ziua următoare. Atunci cinau împreună şi se culcau în acelaşi pat, stăteau la o cafea pe balcon dacă era de Paşti, după care el îşi strângea cele câteva lucruri şi dispărea. Îl prinsesem şi eu, la Crăciunul trecut, sănătos şi vesel, ieşind însă din apartamentul doamnei Gisella, pe care o vizitase, pare-se, după programul conjugal, pentru un ultim păhărel.
Crăciun sau Paşti, sau cancer. Fusese primit în acest caz de forţă majoră şi, înainte să intre, se întorsese să-şi ia vioara pe care o rezemase în casa scărilor, jobenul jerpelit, mingea de plajă, puiul de raţă şi căţelul în compania cărora îl vedeai mereu pe stradă, capetele iţindu-se din joben, în timp ce el cânta ce şlagăre vechi îşi mai amintea.
„Astea nu intră aici”, a spus doamna Mihali, şi el a oftat „ştiu” şi le-a dus în curte, în căsuţa câinelui, rămasă de mult timp fără locatar. L-am văzut în săptămânile care au urmat umblând încet pe coridoare, de parcă s-ar fi gândit la fiecare pas înainte de a-l face, cu tenul luând culoarea hârtiei de copt unse cu ulei. Pe fâşia de iarbă dintre cele două garaje din curte, mângâia căţelul şi întindea mâna după puiul de raţă care se învârtea împrejur. Doamna Mihali îl supraveghea, aluneca parcă în jurul lui, abia adresându-i câte un cuvânt. Domnul Palade şedea cu el la masă, bând păhărele de vişinată, urmărit de privirea goală a lui Mihali, care îşi trecea când şi când limba peste buze, apoi continuau partida de remmy sau de table. Bătrânele îi recomandau leacuri, iar domnul Dima trecea pe lângă el în viteză aruncându-i vesel „ce facem, Mihali, bine, bine?” Trecând odată pe hol, l-am văzut prin uşa deschisă: imobil în faţa frigiderului pe care era fixată cu magnet o fotografie. A ridicat mâna ca şi cum ar fi vrut s-o atingă, apoi s-a răzgândit. N-a mai pus mâna pe vioară, deşi asta se poate să fi fost interdicţia soţiei, iar de la un timp n-a mai ieşit din apartament.
Bătrânele nu ştiu dacă băutura sau moartea băiatului lor e motivul pentru care Mihali a fost expediat pe străzi cu ani în urmă, dacă băutura a venit înainte sau după. Animăluţele au apărut după: un şir de căţei, pisoi, răţuşte şi pui de găină, ba chiar o broască ţestoasă furată noaptea de la iazul cu apă termală din băi, şi căreia Mihali îi dăduse până la urmă drumul pe malul râului. În oraş nu-l vedeai niciodată fără unul dintre animale, aciuat uneori pe lângă farmacii noaptea, de unde mai primea câte-o pastilă de algocalmin, aspirină, poate şi altele mai puternice. În unele zile îl găseai în piaţă, trăgând un cărucior, încărcând şi descărcând lăzi de fructe şi legume, strigând tot la câteva zeci de secunde „pardóooon, pardóoon” în timp ce-şi făcea loc printre oameni. Nimeni nu ştia unde dormea, unde-şi lăsa animalele cât timp era la piaţă.
Povestea lui Mihali, pusă astfel cap la cap de bătrâne, punctată de oftaturi şi clătinări de cap, la care doar doamna Pantiş n-a participat, în afara unui „bietul om”, rostit cu destulă linişte, şi a unui zvâcnet din cap „dar ea… nu ştiu, nu ştiu… cum e posibil, atâţia ani”, povestea intra acum în faza ultimă, în care actorul era prezent însă tot mai imobil. De la o vreme, Mihali privea de pe terasă animalele pe care ea le luase în ocrotire, de obicei le urmărea jocul fără nicio reacţie, din când în când se crispa de parcă ar fi vrut să dea o instrucţiune pe care viaţa lor o cerea urgent, dar apoi se lăsa pe spate în şezlong, strângând la piept cana de ceai hepatic. Doamna Mihali, monosilabică şi înaltă, m-a întrebat într-o bună zi, când starea lui se înrăutăţise şi nu-l mai putea lăsa singur, dacă puteam să le fac eu cumpărăturile. Puteam. „Nu sunt multe”, a şoptit ea, întinzându-mi o listă scrisă cu pixul. Mihali, care de-acum se mişca prin casă ca un explorator pe un teren de gheaţă plin de capcane, descoperind şi încercând muchiile mobilelor, lăsându-şi încet greutatea pe un picior, s-a apropiat şi mi-a întins lent mâna, mâna uscată şi fierbinte a bolnavilor terminal. Buzele i se subţiaseră, retrăgându-se de pe dinţi pe gingii, încă o parte din el care se grăbea să dispară. Am repetat gestul de câteva ori pe săptămână, de câte ori le aduceam plasa de cumpărături, până când Mihali nu s-a mai dat jos din pat.
Treceam să-l salut şi el stătea cu faţa pe jumătate ascunsă de pătură, cu ochii aţintiţi la televizorul mereu deschis, scotea mâna de sub pătură şi îmi făcea semn, uneori însoţit de vocale prelungi, un „îîîî” ca de surdo-mut. Într-o după-amiază am găsit uşa întredeschisă, pe doamna Mihali stând în fotoliul din bucătărie cu fotografia în poală, iar dincolo televizorul fără sonor urmărea pre-coma lui agitată. Mihali răsufla rapid, aerul îi ieşea parcă din tot corpul ca dintr-o păpuşă gonflabilă, capul i se rotea pe pernă ca şi cum ar fi căutat ceva, însă ochii îi erau închişi. Mi-am tras un scaun lângă pat, i-am luat mâna, care era uşoară şi foarte fierbinte şi părea străbătută de un curent electric. M-am uitat la televizor. Degetele i se încleştau din când în când, în serii, ca în alfabetul Morse. M-am aplecat spre urechea lui şi am stat aşa, şi dintr-o dată am început să-i şoptesc. I-am spus, articulând clar fiecare cuvânt, „dic sertes sekal das sekma, gas talta sekal.” Am inspirat adânc. „Egmelto sagosa boltaris”, şi la „boltaris” mi-am pus tot sufletul, cât intră într-o şoaptă, iar apoi, lipindu-mi obrazul de al lui, am terminat încet, „ent segmo stesmin doro ke”. „Stesmin” l-am spus de parcă i-aş fi zis „te rog”. Când m-am îndreptat de spate, am văzut-o pe doamna Mihali în uşă.
„Ce faceţi?”, m-a întrebat. „Ce i-aţi spus?”
„I-am spus să fie liniştit, că totul e bine.”
Ea a dat din cap, eu am stins televizorul. În bucătărie, m-a rugat să rămân la o cafea, punându-mi mâna pe umăr şi apăsându-mă uşor spre un scaun. Ne-am aşezat şi a pus fotografia între noi pe masă.
„Eu nu aşa mi-l amintesc”, a zis, şi s-a ridicat.
Băiatul din fotografie se încruntă cu faţa pe jumătate în umbră, ochii mijiţi. Nu e frumos, are nasul uşor strâmb şi buzele subţiri, pomeţii ridicaţi ai mamei. Trebuie că e undeva la mare, soarele e puternic, şi pielea lui pe hârtia fotografică grunjoasă are nuanţa de gri care e auriul suflat de vânt de după o săptămână de plajă. E uşor aplecat într-o parte, spre dreapta, parcă depărtându-se de tatăl care stă drept, cu o mână pe umărul lui, şi vârfurile degetelor copilului ating o minge mare de plajă cu dungi negre şi albe. Doamna Mihali cotrobăie într-un bufet, ridicându-se pe vârfuri, încercând să vadă peste marginea poliţei. Aduce două căniţe de porţelan cu model de cobalt albastru.
„Dar cum vi-l amintiţi?”
Îşi face de lucru la cafetiera care începe să ţiuie peste câteva minute. Se opreşte o clipă cu spatele la mine, deschide un sertar şi scoate ceva din spate, rămâne aşa cu mâna în sertar.
„Ştiţi, toată lumea crede că eu l-am dat afară. După.”
Mişcările ei în bucătăria îngustă sunt precise, în picioare lângă mine, toarnă încet cafeaua în ceşti. Mâna cealaltă i se sprijină pe masă, tremurând uşor. Poartă pe inelar două verighete, una puţin mai subţire, aurul e fără luciu, alb ca pielea. Obiectul din sertar e acum în buzunarul halatului, şi ea îl scoate şi-l aşază pe masă între cele două ceşti. E un pachet de Dunhill International vechi, auriu cu vişiniu, neînceput. Degetele ei au lăsat urme în praful de pe ţiplă. London Paris New York.
„Că bea. E, bea, nu bea, s-a apucat după aia. Sau c-ar fi fost de vină… Se duseseră pe dig să prindă guvizi. Ştiţi când s-a întâmplat? A doua zi după ce i-a făcut poza asta. Fumaţi.”
„Nu fumez.”
„Fumaţi, vă rog. Sunt de-ale lui, de mult. Bune. Cine să le mai fumeze?”
Ia fotografia de pe masă, ţinând-o de colţ cu două degete, şi o prinde din nou cu magnetul de frigider. Magnetul e Sicilia şi îi acoperă un colţ de frunte băiatului. Lângă el, prins cu un magnet care e un ursuleţ e o ilustrată cu oraşul Salzburg în forma profilului lui Mozart. Mozart Salzburg îl priveşte îndeaproape pe băiatul doamnei Mihali, încruntat şi bronzat în penultima lui zi.
„A plecat el, că nu mai vorbeam, nu mai puteam să-i spun nimic, mă închideam în baie şi dădeam drumul la robinet, să nu aud nimic, să nu-l aud cum umblă prin casă şi plânge. Se plimba dintr-o cameră în alta şi plângea în timp ce umbla, şi eu îmi puneam urechea lângă robinet. Şi într-o zi, trecuse vreo lună, acuma nu mai plângea, mi-a zis Luiza plec, dar o să vin să te văd o dată pe an. Şi eu am zis bine.”
Îmi aduce o scrumieră cu o mare de un turcoaz violent pe care scrie Ibiza, şi eu îmi aprind un Dunhill, îl reazem de marginea mării.
„N-au prins nimic, dar a vrut să sară, că vedea scoici prin apă, pe stânci, jos. Şi el l-a lăsat. Numai că stâncile nu erau jos.”
Vocea ei e calmă, păstrată ca într-un bufet, îndărătul unor ceşti de porţelan şi al unor punguliţe pline de prafuri fără culoare, mirosind uşor a cuişoare şi a întuneric. O scoate acum, fără rost, ca pe pachetul de ţigări.
„Până am ajuns, că am fugit de sub umbrelă, şi erau oameni mulţi, îi împroşcam cu nisip cum fugeam, îl trăseseră pe mal de braţe, avea alge în păr, îi acopereau obrazul şi pe lângă alge era încă sânge pe faţă şi nisip. Aşa mi-l amintesc, că nici nu l-am recunoscut, sclipea la soare, de la nisip. Salvamarul zicea „doamnă, doamnă”, sau poate „doamne”, şi Mihali îl ţinea de mână. De parcă aşa l-ar fi ajutat cu ceva.”
Vorbeşte mult, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată, în timp ce dârele de soare se lungesc pe podea şi pe masă. Soarele mai scapără un minut prin gura unui gang, spaţiul de dincolo surprinzător de liber până departe, spre marginea oraşului, poate, apoi prin jgheabul subţire de pe acoperişul unui garaj, lumina lăsată ca apa de ploaie prin onduleul de tablă, şi dispare. Îmi spune că Mihali a fugit. În timp ce ea se apleca spre faţa verde şi roşie a băiatului, iar salvamarul aranja picioarele subţiri unul lângă altul, Mihali a şters-o în sus pe plajă, printre copiii care se aruncau în mare, fugea clătinându-se prin nisipul moale, lăsând urme adânci umplute de apă, valurile îi încetineau imediat. Ea nu s-a dus după el. A sosit o maşină de salvare, fără sunet prin nisip, o Dacie break, şoferul şi asistenta au ieşit. Lumea era strânsă într-un semicerc pe plajă, a făcut loc tărgii goale, apoi tărgii pline, pentru care băiatul părea subdimensionat, legat în chingi peste piept şi pulpe. I-a urmat până la maşină, dar n-avea loc, şoferul o privea arătând cu mâna spre spatele furgonetei cu geamurile opace, unde dispăruse targa, de parcă ar fi vrut să-i spună „vedeţi, n-am cum”. Un bărbat s-a apropiat şi a zis că o duce el cu maşina la spital. I-a luat mâinile şi i le-a curăţat încet de alge. Au urmat maşina salvării prin staţiune, încet printre mulţimile în costum de baie care se îndreptau spre plajă, opriţi minute întregi de o procesiune de majorete care dansau şi aruncau cercuri în aer. Curtea spitalului era pustie. Targa a fost scoasă şi a dispărut pe uşile batante. Bărbatul nu i-a spus nimic, stătea cu mâinile pe volan şi privea înainte. I-a mulţumit şi a deschis portiera, a întors capul o clipă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i mai spună ceva, dar el n-a sesizat.
„Am stat în cazemată.”
Mihali, apărut lângă ea, nu ştie când. L-a întrebat ea unde a fost. Sunt pe un coridor din subsolul spitalului, câteva ore mai târziu. Morga e în reparaţii, zugrăvim, trimitem morţii în altă parte, i-a spus medicul de gardă la urgenţe, după ce îi spusese, un şuier la ieşirea din secţie, că n-au mai putut face nimic. Sunt doar doi morţi aici, ajunşi din întâmplare, şi îi punem pe coridor, până vin familiile să îi ia. Două accidente. Mihali s-a dus şi a ridicat cearşafurile de pe primul cadavru, s-a uitat, apoi a trecut la al doilea, iar apoi la o targă liberă, de care s-a sprijinit în coate. Văzuseră cazemata de câteva ori în plimbările pe plajă, după clădirile roz murdar ale taberei de copii, cazemata înconjurată de prosoapele nudiştilor, cu uşa spartă de întunericul dinăuntru. Trecuseră pe lângă ea mâncând îngheţată, cu ochii spre mare, ca să nu se uite la corpurile goale, Mihali scărpinându-se la nas, ea ţinându-l uşor pe băiat undeva între ceafă şi umeri. A stat în cazemată, în mirosul de urină şi alge. A ascultat valurile lovind în stabilopozi. Câţiva copiii au apărut în uşă, siluetele lor negre în soarele de afară, încercând să vadă înăuntru, au dispărut rapid chemaţi de părinţi. A luat-o apoi, îi spune, pe lângă nudiştii care citeau sau se dădeau cu cremă, pe lângă o terasă pe care muzica bârâia peste mesele goale, a dat în şosea şi a găsit un taxi. „La spital”, i-a spus şoferului. Care spital, l-a întrebat, dând drumul aparatului de taxat. La morgă, i-a spus.
Toc toc toc toc, sau cum fac tălpile dure ale saboţilor pe betonul învelit în vinilin. Plus micul sunet de sucţiune al tălpilor pe jumătate asudate când coboară scările, pfsii pfsii, uşa de termopan fără sunet, toc toc, e o asistentă. Se opreşte undeva între ei, nesigură, scoate din dosarul de la subraţ o foaie de hârtie, i-o întinde în cele din urmă ei. Pe foaie sunt cuvintele de mai înainte ale medicului, i le spusese fără să le audă, dar auzise apoi, când l-a întrebat „cum?”, propoziţia lui aproape nerăbdătoare: „Şi-a rupt gâtul, doamnă, nu s-a înecat”, de parcă ar fi fost mai bine aşa. Asistenta s-a apropiat de Mihali şi i-a spus „îmbălsămătorul aşteaptă”, apoi a plecat.
Îmbălsămătorul aştepta pe scări şi a intrat pe coridor, Mihali s-a uitat la el, la semi-înălţime, undeva între nasturii cămăşii, şi a ieşit când l-a văzut apropiindu-se cu gentuţa lui neagră din imitaţie de piele. Omul i-a spus „doamnă, poate…”, ea a dat din cap şi l-a privit din spate cum deschide gentuţa aşezată pe colţul tărgii, scoţând instrumente pe care nu le vedea.
„Lucrează cu băiatul meu”, zice, „asta mi-am spus, domnule Negru”.
Apoi a plecat, a ieşit, s-a întors o clipă în uşă să vadă cum îmbălsămătorul mângâie coapsa băiatului cu mănuşa de latex, şi apoi era afară în soare, pe o bancă lângă un gard viu. A privit un bărbat în pijama şi şlapi care se plimba de colo-colo fumând, o asistentă de la ambulanţă îşi nota în clipboard şi muşca din când în când dintr-o napolitană pe care o aşeza apoi pe bord. Mihali a apărut şi el după o vreme, s-a oprit lângă ea şi i-a spus „dă-mi hainele”, iar ea a scos din sacoşa de plajă tricoul în dungi şi pantalonii scurţi ai băiatului. „Să-l îmbraci tu”, i-a mai spus.
Şi-au dat restul banilor de concediu pe cel mai ieftin sicriu. Nu-şi aminteşte drumul înapoi, îmi spune, în timp ce eu joc pachetul de Dunhill între degete, au pornit în urma furgonetei de la pompe funebre, dar şoferul i-a lăsat rapid în urmă, Mihali conducea abulic, cu mâinile la două fără zece, suflând puternic pe nas din când în când, cum făcea când se resemna să fie trimis după pâine sau zahăr, lucru care o enerva cumplit. I-a spus să se grăbească şi el a apăsat acceleraţia până au ajuns aproape în coada unui camion, dar Dacia lor Nova nu putea face depăşiri, sau Mihali nu putea, aşa că au văzut furgoneta tot mai mică, cu literele argintii lipite de lunetă, Pax Vobiscum, sclipind în soare, dispărând după o maşină, apoi după o alta, apoi de tot.
A rămas cu mâinile sub stinghia mesei, cu privirea spre fereastra întredeschisă. În semiîntuneric, linia acoperişurilor de dincolo de curtea interioară taie un nor pe care-l mai atinge soarele, profilurile subţiri ale antenelor ca nişte suturi ţinând părţile împreună. Mă ridic să plec, dar ea s-a ridicat înaintea mea, o ia pe culoarul îngust de la ieşirea din bucătărie, deschide frigiderul şi priveşte înăuntru, îl închide la loc. Când trec pe lângă ea, îmi prinde mâna, degetele ei sunt uscate şi calde, simt monedele alunecându-mi în palmă, se ridică pe vârfuri înspre urechea mea ca să nu ridice şoapta, să nu i se simtă vocea care începe să se rupă înspre nerăbdare sau plâns: „Vă rog, vedeţi dumneavoastră dacă totul s-a terminat.”
***
Vlad MOLDOVAN
La BNF
Toate păsările Domnului
se rotesc galaxii, turbioane
libere deasupra cerului
în supernumeri.
Cum ne ţin
capetele în sus
cu ochii bezmetici
în supa lor sublimă
Leibniz ar înţelege
Toate păsările Domnului
în copacii ăştia
se gudură ba se joacă,
piuie în zbor, luate de vînt
se sparg
în grupuri de la pin la pin
cred că se joacă
ba se înmulţesc
şi se pierd în jos
spre tulpini.
Oricum bucuria lor
zi după zi
mă scutură bine
cît să mă ruşinez
şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.
Odată o să-l sun pe Hori
să-i spun într-o suflare
Vezi, vezi – mă distrez de minune
Şi fără droguri!
Mash-up și boli
Nu numai suavele depresii
cu irizări de spoliere tinerească
ci chiar tristețea omului
bolnav
se întretaie
ca apoi
să lase-n jur să crească
membrane de frisoane spiralate
căscate ascuns din trup
concav.
Și se afână cu înguste cristiane
înmuguresc mici fricile-n organ
pătrund în os
pătrund ca diorame
peceți din timpul monstruos.
E Chronos
sosește-n corpii umezi
cu al său iz
de carne masticată.
Stai locului
și ai să-l vezi.
Nu fumez nimic toată ziua şi apoi
într-o oră – termin pachetul
Dacă pui muzica – adică atîrni
casetofonul pe geam
o iau animalele din pădure razna.
Şi nu-s numai cîinii
care aleagă printre copaci.
îs fazanii şi căpriorii
vacile sparg gardu – se încurcă
în răzor.
Acuma nu o să ascultăm nici muzică
nici nu ieşim la bar.
pentru că Rusia s-a decis să atace China
şi o să ne uităm la ştiri
şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.
Grăsunu de deasupra
E gol pe balcon
se lasă pe balustradă,
amiaza lui abia
începe.
Dar spune ! – netu ne lasă
în mijlocul discuţiei
tu vroiai să facem un efort
să vedem ce e cu sacrificiu
despre care se spune în relaţii.
Îţi scriam : că tot reduc.
Am lăsat băutul.
Mă tem de iarbă.
Nu înjur – nu mînjesc
Femeile mă sperie – sunt
Nişte extratereştri din Norway.
Fac exerciţii
Şi beau apă, multă apă care mă consolează.
Uneori am impresia că toţi ştiţi
cît de nebun sunt
şi că ţeseţi o corporaţie
în jurul vieţii mele.
Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.
În lumina amurgului, amintirile au adeseori darul de a te apropia mult mai mult decât exegezele critice de lumea şi de firea unui creator. Poate pentru că, acolo, în adâncul memoriei, ele păstrează acea căldură omenească pe care, firesc, şi-o refuză exactitatea exegezei, acea vibraţie a fiinţei în clipă, pe care o preia, într-o altă durată, opera. Pierzând-o într-un fel, sporind-o într-altul, într-o alchimie niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul lectorului, dar atât de fascinantă în misterul ei încât să-l răpească în interiorul acesteia.
Iată de ce nu voi glosa aici pe marginea operei acestui remarcabil poet care este Ana Blandiana, ci îmi voi aduce aminte. Îmi voi aduce aminte de un moment auroral din viaţa ei, la care am fost părtaş cândva, în acea fericită vârstă şi lume a studenţiei pe care generaţii întregi de „dieci tomnatici şi alumni” o pomenesc cu preacunoscuta Et in Arcadia ego!
„Era într-un april, mi-aduc aminte…”, aş putea începe evocarea cu stihul dintâi al unui poem născut cu mult mai târziu, un april al anului de graţie 1964. Se întâmpla în legendara cafenea clujeană „Arizona”, în care se reuneau, în îndelungi şi niciodată sfârşite pe de-a-ntregul conclavuri, deopotrivă, vocile consacrate, coborâte din sferele olimpice ale Tribunei ori din celestele orizonturi de la Steaua, cu cele ale aspiranţilor la glorie, descinşi dintre zidurile căminului „Avram Iancu” ori evadaţi din sălile Filologiei. Într-o „Arizonă” care încă ne răsfăţa cu ştaiful oglinzilor şi banchetelor sale din piele, cu discreta solicitudine a personalului, dar mai cu seamă cu ştaiful acelor dispute aprinse, colocviale, colegiale. O „Arizonă” unde firul de trestie înstelată care era Ana Blandiana, creanga de măr înflorit care iubea „cu patimă ploile” şi-şi desemna cu un nume atât de poetic identitatea ei lirică şi omenească, lumina cu candoare şi farmecul ei înnăscute, spaţiul acela metisat poetic între aulic şi goliardic. Spaţiul acela în care, în acea zi de april, se pregătea să intre pe porţile istoriei literare. Învăluită în eternul ei surâs de copil rătăcit în ţara minunilor. Ţinând „timpul în mâini, ca pe-un pumn de cireşe”. Cu acea beatitudine a generaţiei sale care se-nfiora, în poemele lui Ioan Alexandru, de miracolul naşterii unui mânz. Cu acea edenică neruşinare cu care îşi dăruia trupul luminii şi ploilor, regăsindu-şi umerii în umerii pomilor „şi genele ierbii aproape ca ale mele înfiorându-se” de iubire. Cu acea aparentă şi uşor ezitantă afectare cu care se apăra şi se apără de agresiunea lumii şi care nu e decât un alt fel de a fugi de propria sfială.
Era în acel april al anului 1964, în care Ana Blandiana avea să debuteze, în cafeneaua „Arizona”, cea mult iubită şi cântată de poeţii Clujului, era, zic, o tensiune a aşteptării pe care cei ce erau acolo, colegii ei de generaţie dar şi, încă necunoscuţi, aspiranţi la gloria altei generaţii o împărtăşeam. Eram acolo, să-i fim alături în febra acelei aşteptări. Nu mai ştiu cum am aflat că volumul ei, Persoana întâia plural, tocmai ce fusese aşezat pe rafturile Librăriei Universităţii şi cum m-am furişat să-l cumpăr. Vroiam să-i ofer momentul acela de bucurie unică al primului autograf, moment pe care am îndoieli că vreun autor şi-l aminteşte mai apoi cu adevărat. În fond, cum am aflat n-are vreo relevanţă. Relevantă este clipa în care m-am întors în cafeneaua „Arizona”, ţinând în mâini primul exemplar ce lua cale spre cititor. Clipa aceea de bucurie uimită, lumina indescriptibilă aşternută pe chipul autoarei, candoarea cu care îşi privea naşterea literară, emoţia profundă de care ea şi deopotrivă cei din jur se încărcau şi pe care acel întâi autograf, pe care i-l restitui spre amintire aici, o păstrează intactă: „Primul autograf, pe prima carte, primului om care o are, lui Horia Bădescu, împreună cu prietenia mea şi cu emoţia inerentă unor asemenea clipe. Ana Blandiana. Aprilie 64”.
*
Vasile DAN
Un nume al poeziei române
Ana Blandiana este cel mai curat nume pe care îl ştiu al scriitorimii noastre de astăzi. Oricum ai privi-o: ca poet ori, mai ales, ca intelectual activ în spaţiul public postdecembrist. Mai puternic decît mulţi dintre noi, chiar şi înainte de 1989 cînd era, ca să mă exprim aşa, eufemistic, greu. Ea a dovedit însă că nu şi imposibil. Ştiu că Ana Blandiana, şi-ar dori astăzi – s-a exprimat nu o dată explicit în acest sens, în interviuri, în dialoguri – să fie văzută numai ca scriitor. În primul rînd ca poet. Acest lucru, trebuie să-l spun repede, vine dintr-o adîncă frustrare, dezamăgire ori, mai precis, amărăciune după o luptă civică la vedere, pe faţă, în stradă, în agora, cel mai percutant în media, în primii ani de după revoluţie sau cum se vor fi fiind numit evenimentele, fractura istorică din decembrie 1989; o luptă cu sacrificiul de sine asumat, cel al ignorării propriei creaţii literare – remarcabile! – aproape un deceniu întreg. Un deceniu de vîrf pentru orice scriitor. Mai exact, între anii 45-55 ai propriei vieţi. Care scriitor şi-ar pune în paranteză, bucuros, tocmai această vîrstă literară? Ana Blandiana a făcut-o, mîntuind, aşa zicînd, condiţia vinovată a altora, ca să nu spun a scriitorului român în general, cel de dinainte de 1989: nu o dată laş, oricît de multe şi de credibile omenesc ar fi scuzele, „aflat sub vremi”, ori, măcar, umil. Mare, dar mare democrat, pur democrat însă astăzi. Alianţa Civică, creată, lansată şi orientată cu ţinte democratice precise de Ana Blandiana în acei primi ani tulburi postdecembrişti (cu mineriade oribile, cu fluxuri şi refluxuri camuflat comuniste şi securistic-perfide sub noul veşmînt al naţionalismului, cu incriminarea, încă o dată, a partidelor politice istorice – PNTCD, PNL şi PSD Cunescu -, a liderilor acestora, a puţinilor, şi cu atît mai preţuiţi opozanţi ai regimului comunist, a disidenţilor pe care eu nu-i confund cu opozanţii politic chiar în timpul dictaturii), a produs adevărata decuplare a României de comunism. Din ea s-a născut un partid nou, PAC, şi o alianţă, Convenţia Democratică, care a înlocuit în 1994 comunismul rezidual din fostul FSN şi din derivatele lui structuri politice, precum şi alegerea unui preşedinte, Emil Constantinescu, mai credibil în fruntea noii direcţii democratice a României. Cînd se vor cunoaşte şi recunoaşte mai bine faptele, luptele invizibile de idei, de teze şi antiteze ale acelor zile, atunci se va vedea şi rolul crucial, transparent şi clar al acestui poet (nota bene: ea şi-a ales genul), Ana Blandiana, în cîştigarea adevăratei „direcţii democratice” a ţării. Ca după orice bătălie cîştigată, primii înlăturaţi au fost, chiar în timpul CDR, genitorii acesteia, inocenţii devotaţi pînă peste cap unui ideal, obsedaţi de o reformă morală interioară, vulnerabili însă tocmai de aceea înaintea celor cu ţinte pragmatice precise, cu dorinţă de înavuţire şi de putere politică, iute şi fără scrupul. Ei, în frunte cu Ana Blandiana, vor fi şi primii măturaţi de lupii tineri politici sau de cei mai bătrîiori dar cu părul schimbat, cei ai noii oportunităţi. Morala în politică, atît de des şi enervant invocată de Ana Blandiana în acei ani, chiar la curtea Convenţiei Democratice, chiar la preşedinţia nouă a ţării, în mare măsură, de dînsa inventată, s-a dovedit o vorbă goală, o vorbă tot mai greu digerabilă. Pînă la a fi repudiată. Aşa că Ana Blandiana s-a retras, nu ştiu cît de spăşită, nu ştiu cît de învinsă, înapoi la poezie, la literatură, la uneltele sale adevărate. Recunoscînd că ele sînt singurele care nu au trădat-o niciodată. S-a retras e doar un fel de a spune: fiindcă ea a rămas pe baricadele mai subtile ale ei: cele ale resuscitării memoriei noastre colective, împrospătînd-o cu fapte care să ne ţină treji, în stare de veghe, prin înfiinţarea, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului de la Sighet. Poate cel mai important refugiu, ce astăzi pulsează viu, al memoriei oamenilor adevăraţi, al faptelor lor de sacrificiu şi supliciu din timpul dictaturii comuniste, cel mai important din tot Estul, fost comunist, al Europei.
Ana Blandiana, şi poate doar asta ar accepta să-i spunem, este o mare poetă. În ea filonul metafizic al marii poezii ardeleneşti iradiază intens, încă de la debut (1964). Sub forma unei poezii subţire caligrafiată, melancolic existenţială, sacerdotal luminoasă: Persoana întîia plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969). Să nu uităm că perioada istorică în care apar aceste cărţi este una ce vine imediat după „obsedantul deceniu” (Marin Preda), după hiatusul, după marea pervertire literară stalinistă din anii cincizeci-şaizeci. Reanimarea poeziei române după colapsul ei stalinist s-a întîmplat nu doar prin Nichita Stănescu, prin Cezar Baltag ori Ion Alexandru, ci şi prin Ana Blandiana. Cărţile de poezie ale Anei Blandiana de după 1989 (Soarele de apoi, Refluxul sensurilor, A fi sau a privi, Patria mea A4), consolidează imaginea unei Ana Blandiana reflexivă, a cărei mare sensibilitate are întotdeauna un ecou metafizic adîncind semantic poemul.
Cărţile ei de eseuri, Cine sînt eu?, O silabisire a lumii, Spaima de literatură, aparţin unui spirit interogativ febril pentru care oficierea literaturii, ca regat al ficţiunii pure, e de negîndit în afara omului real, el însuşi atît de problematic, de neliniştit. Tradusă în numeroase limbi ale pămîntului, ea a beneficiat de multe premii literare internaţionale. Personal, cred că ar fi meritat, mai ales, în primul deceniu după implozia comunismului în tot estul Europei, doar pe cel mare: Nobel pentru literatură. Motivaţiile erau suficiente şi din orice parte ai privi lucrurile. Că nu s-a întîmplat asta, e o altă ingratitudine – vai, nu prima – pe care o putem împărţi, noi toţi, cu Ana Blandiana. Nu ştiu însă dacă nu şi din vina noastră.
*
Ioan MOLDOVAN
Ziua eternă a poeziei
Insomnia lucidităţii
Gravitate şi reflecţie – mai bine zis, gravitatea reflecţiei – , înfiorata reverie, în ţesătura căreia uimirea şi ingenuitatea contrariată îşi developează desenul meditativ, contemplarea cvasi-narcotică a oglinzilor lăuntrice, voluptatea şi, totodată, neliniştea perceperii sunetelor originare ale intimităţii, o anume dorinţă obstinată de a lămuri emoţia în/prin gând sunt tot atâtea dimensiuni ale poeziei Anei Blandiana, linii de forţă pe care cunoscătorul acesteia le poate re-cunoaşte la lectura recentului volum antologic În dimineaţa de după moarte. Este vorba despre o carte-tezaur, o selecţie riguroasă şi inspirată din întreaga creaţie lirică a poetei, o carte vie, deloc „arheologică”, o dovadă, adică, a valorii şi autenticităţii poeziei Anei Blandiana – una dintre acele cărţi care uneşte istoria constituirii şi devenirii unui univers liric cu severele configurări ale perenităţii. O astfel de carte invită şi incită la o lectură de plăcere, ca să zic aşa, şi-l eliberează pe comentator de servituţile şi plictiselile unei cronici propriu-zise. Pe de altă parte, În dimineaţa… va conta, negreşit, ca reper bibliografic obligatoriu, dar şi confortabil, pentru viitoarele studii extensive asupra poeziei blandiene. În fine, cartea aceasta vine şi ca o probă de destin: poezia a absorbit în zidirea sa, ca într-un sacrificiu consimţit, întreaga viaţă a poetei. Ziua eternă despre care Blandiana spune, în poemul care dă şi titlul cărţii, că urmează dimineţii de după moarte este, desigur, o zi eternă a poeziei.
Ţinând programatic de o poetică a expresivităţii cu miză dublă – pe emoţie şi pe intelect – , refuzând artificiul, dereglarea simţurilor, ca şi a instrumentelor, poezia Blandianei a contat întotdeauna pe simţul măsurii. Căutarea şi perceperea misterului se face în această poezie din perspectiva unei conştiinţe gata să cearnă şi să discearnă miracolele prin filtrele unei lucidităţi cu toate valenţele reflexivităţii activate. Pe cât vămile somniei proliferează, pe atât insomnia lucidităţii şi veghea spiritului caută să le desluşească înţelesul.
Faptul că în carte sunt reluate selectiv meditaţiile poetei privitoare la rosturile, mecanismele şi implicaţiile poeziei e cât se poate de binevenit. Pertinenţa şi sagacitatea lor se deschid atât asupra artei poetice personale, cât şi asupra unei adevărate teorii estetice formulată în fragmente, iar nu în sistem. Cititorul sau cercetătorul poeziei blandiene va găsi în atari fragmente formulări relevante necesare unei judecări în profunzime a liricii poetei. Iată câteva: „Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimă cu ajutorul scrisului”; „Calitatea este despărţită adesea de defect numai prin linia timidă a simţului măsurii”; „Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze”; „Am visat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa”; „Important în poezie nu este ceva ce n-am mai auzit, ci ceva ce ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Poezia nu trebuie să dea senzaţia cunoaşterii, ci a recunoaşterii”; „Poezia se află întotdeauna dincolo, nu dincoace de literatură”; „Mă tem de orgoliul de a vrea să înţeleg prin intelect totul, pierzând astfel definitiv ceea ce nu poate fi înţeles prin intelect”; „Pentru mine poezia este o înaintare logică din cuvânt în cuvânt, din piatră în piatră, pe pământ solid, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului de dedesubt, această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat, această oprire, mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. Am preferat întotdeauna miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cele din urmă”.
Citind În dimineaţa de după moarte, am re-cunoscut vârstele poeziei Anei Blandiana – de la cea a ploilor adolescentine, sentimental-patetice, la cea a plajelor de o aprigă vitalitate a tinereţii ardente, apoi la aceea a ninsorilor maturităţii dureros înnegrite de experienţele maculării; am re-întâlnit acea fluenţă somniac-letală a lumii concrete şi a percepţiei acestei în gând, haloul acela oniric-funebru ce contaminează chiar şi simbolurile eroice (ca în Avram Iancu); am re-citit cu plăcere poemele din Somnul din somn, cu narcoticele lor şoptiri, ca într-o litanie de dor de sfinţenie şi împăcare, cu hipnoticele lor înlăcrimări lăuntrice, cu lirismul lor perfect decantat într-o clasicitate incantatorie, cu graţia lor provenind din scuturarea podoabelor şi din rafinamentul stilului; am re-venit în satul generic al poetei, doar aparent blagian, în esenţă un paradis în blândă etalare, ca o vedenie unduindă în apele aerului vesperal; am re-găsit vraja melopeică şi subtil-plastică a versurilor din care abia te poţi smulge spre a reface legătura (probabilă) cu sensul; am re-văzut Arhitectura valurilor, cu urgenţa alarmei morale a conştiinţei, cu atitudinea justiţiară, inclementă în proba de angajament civic şi uman; şi, desigur, am putut încă o dată lua aminte la frumuseţea generoasă, nobilă şi calmă a acestei poezii a cărei singură intoleranţă este cea la maculare, la compromis, la cedarea etică şi estetică.
Dependenţa de înţelesuri
Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabilă alterare şi poluare a fiinţei lumii, îmbătrânirea a tot şi a toate, începând cu sinele propriu, sunt realităţile pe care poezia de acum a Anei Blandiana le surprinde cu aceeaşi remarcabilă capacitate de a le încorpora în imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare şi melancolice, sugestive şi apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului, căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în continuare axul acestei lumi blandiene, chiar dacă relaţia cu exteriorul se colorează profund elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/ Iată o definiţie a nemuririi.” (ceea ce nu înţeleg).
Dezastrele şi anamorfozele imediatului provocate de o misterioasă poluare a fiinţei lumii pot părea ochiului mereu uimit al poetei un bestiar de imagini foarte puţin remanente, un joc de terifianţe fluide „pe suprafaţa limpede a eternităţii” (amestec). Oglinda timpului generează hibrizi ce pot părea feerici unui ochi estet, dar din care înţelesul uman s-a retras. „Căderea în timp” sau din timp, ruperea din continuum-ul eternităţii creează realităţile care îşi învederează mereu privirii poetice, avide de sens, inomabila frumuseţe şi opulenţă a vieţii, dar şi, totodată, inconsistenţa, incoerenţa, absurdul, zădărnicia.
Ca poetă, Ana Blandiana trăieşte dramaticul paradox de a trebui să mizeze pe cuvânt în chiar clipa în care cuvântul e doar emanaţie compensativă a „limbajului crepuscular” – o iluzie a unui „zeu incitator /Care naşte realităţile rostindu-le/ Rar”. „În centrul neantului sfânt/ Există un zeu care se crede cuvânt”, spune poeta într-una dintre meditaţiile sale poetice. Rostirea acestuia naşte mundanul, o scriere la fel de tainică precum cea din „centrul neantului sfânt”. Întrebările şi răspunsurile rămân întotdeauna incomplete, încât insul uman pare a vieţui deopotrivă în lumi opuse, nedumerit, dar şi nevindecat de „intensitatea întrebării”.
O viziune integratoare prezidează orizontul lirico-ideatic al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile sunt semnele unui limbaj in-corporal dar nu mai puţin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un „cititor” iniţiat al operei complete şi în perpetuă reformulare a aceluiaşi gând. Început-sfârşit, moarte-înviere, divin-uman într-o veşnică reîntoarcere care se petrece cumva sub suprafeţele mundane, precum „Veşnica reîntoarcere-a corăbiilor/ Navigând pe sub ape” din poemul in memoriam. Figura şarpelui care-şi înghite coada („Aşa cum şarpele îşi înghite coada/ Şi devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârşit/ Popoarele lumii delirează la fel.”) sau cea o clepsidrei, a sămânţei, a oglinzii creează o recurenţă în textura poemelor în orchestrarea căreia poeta caută acea „misterioasă combustie/ Care semnifică totul” şi care plăsmuieşte povestea lumii pe care, vai, „nu mai ştie nimeni s-o spună”.
Există în Refluxul sensurilor poeme de ideaţie a căror frumuseţe vine din limpiditatea lor reflexivă, din reverberaţia contemplativităţii, dar există şi nu puţine poeme care pot fi reţinute pentru o posibilă antologie a lirismului românesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de glorie) ale câtorva: sonet degradat, dependentă, şi totuşi, dulap pictat. Transcriu pentru cititorul care nu are la îndemână cartea aceasta vie de poeme sonet degradat: „Ruine, templele sunt mai frumoase/ Şi zeii morţi mai demni de-nduioşare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau minunate şi mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decât fusese viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate şi de goarne,/ Chemând la lupte stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Să îşi mai ia un nume şi un chip.// Nici o minune. Şi de-ar fi să fie/ Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credinţă măcinată ca piatra în nisip.”
*
Ruxandra CESEREANU
Ana Blandiana şi disidenţii din azilele psihiatrice
Sertarul cu aplauze
Romanul Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana sintetizează reeducarea disidenţilor într-un azil psihiatric. Membrii aparatului de represiune, din roman, care invadează casa lui Alexandru Şerban (în rolul victimei), hărţuindu-l, sunt o suită infernală alcătuită din trei „tehnicieni de serviciu”, specializaţi pe uzura psihologică a victimei. Cel care conduce suita, „patronul”, este un intelectual perfid, dotat cu o pipă de raisonneur; ceilalţi doi sunt un roşcovan grobian (dotat cu „copite”, chiar dacă metaforice) şi un individ cu figură de poliţist insolent din filmele cu gangsteri. Toţi trei au o notă argotică, mahalagească, fiind nişte invadatori şi colonizatori care terorizează prin gesturi intime: ocupă locuinţele, dorm în casele victimelor lor, le inventariază lenjeria, provoacă scene de farsă absurdă. Securiştii aceştia sunt nişte diavoli de comedie grotescă, amatori de grimase, pentru că una din tehnicile lor de teroare este batjocorirea şi umilirea victimelor pentru a le distruge sistemul de apărare. În finalul romanului, cei trei ard manuscrisele „duşmănoase” (manuscrisele de sertar) ale lui Alexandru Şerban.
Când am citit a doua oară romanul Anei Blandiana, am făcut, implicit şi explicit, o legătură (o punte) între perspectiva autoarei şi aceea a dizidentului Vasile Paraschiv, care mărturiseşte, într-o carte testimonială, documentară (Lupta mea pentru sindicate libere în România (ediţie îngrijită, studiu, note şi selecţia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, postfaţă de Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2005), despre azilele psihiatrice. Vasile Paraschiv narează etapizat informaţional despre reeducarea practicată de autorităţi pe dizidenţi şi opozanţi, înfăţişându-şi propriul caz, pe care îl sintetizez aici, întrucât este relevant. Paraschiv a fost internat la Urlaţi, apoi la Voila (Câmpina, judeţul Prahova) şi Săpoca (judeţul Buzău), printre bolnavi cronici, incurabili, fiind tratat abuziv inclusiv farmaceutic. Imaginea cea mai impresionantă din memoriile sale este aceea a spitalului de la Săpoca, „iadul pe pământ”, populat cu făpturi umane dezarticulate, murdare, rănite, trăind în comun aproape în stare de nuditate, jelind sau, dimpotrivă, practicând pasul de defilare în chip autist, fiind biciuite atunci când erau dezorientate în chip animalic, alcătuind o „lume profund îndurerată şi dezordonată care forfotea tot timpul fără rost – era o atmosferă de haos, un calvar”.
La fel de importante, ca mărturie documentară pentru sistemul de represiune din ultima etapă a ceauşismului, sunt cele trei răpiri la care a fost supus Vasile Paraschiv de către Securitate: în 1979, când este dus în pădure şi bătut; în 1987, când este sechestrat şi torturat într-o cabană, la munte, vreme de patru zile; în 1989, când este sechestrat din nou într-o cabană şi schingiuit vreme de şapte zile ori chiar iradiat. Comandourile de securişti care de trei ori îl răpesc, umilesc şi torturează sunt percepute ca grupuri teroriste: şi aşa se explică mai clar subtitlul cărţii lui Paraschiv – Terorismul politic organizatde statul comunist. Nu este greu de ghicit că Vasile Paraschiv este perceput de membrii aparatului de represiune şi ridicat la rangul de „duşman al poporului”, drept care metodele de intimidare şi tortură sunt pe măsura respectivei acuze: aşa se explică, de pildă, de ce, în 1987, este confecţionată de către Securitate inclusiv o sosie a dizidentului, sosie care urma să fie internată într-un spital psihiatric, în timp ce realul Vasile Paraschiv ar fi putut fi, la o adică, lichidat de Securitate. Şi acesta este punctul în care mă reîntorc la romanul aflat în vizor aici.
În Sertarul cu aplauze, Ana Blandiana prelucrează parabolic şi alegoric informaţiile legate de ceea ce se petrecea în azilele psihiatrice din România comunistă, mai ales în ultima etapă a regimului Ceauşescu. Autoarea prezintă felul în care Securitatea dirija o întreagă arhitectură de cercuri concentrice ale delaţiunii, chiar şi prietenii cei mai loiali (în principiu) ai unui individ devenind delatori de ocazie, din oportunism, frică sau slăbiciune.
Personajul central, disidentul Alexandru Şerban, este momit spre a fi internat într-un „complex de reeducare”, adică într-un azil psihiatric aflat într-o fostă mănăstire. Trebuie amintit aici că, în poststalinism, după renunţarea teoretică la Gulag, toate regimurile comuniste din Europa, sub influenţa Moscovei, au promovat internarea disidenţilor în azile psihiatrice, iniţiind o formă modernă de „spălare a creierului” asupra acestora; intelectualii protestatari (scriitori şi oameni de ştiinţă) au fost supuşi unor metode de lavaj cerebral (de obicei prin drogare farmaceutică sau şocuri electrice, dar şi prin alte metode), opoziţia faţă de regimul comunist fiind declarată boală mentală sau schizomistie. Deţinuţii de conştiinţă internaţi în azile psihiatrice erau supuşi unor tratamente abuzive, în virtutea bolii care li se fabrica şi care era numită „schizofrenie atipică”. Nemairecunoscînd termenul de deţinut politic, statele comuniste preferau să-şi interneze opozanţii şi disidenţii în azile psihiatrice, cu justificarea că „nebunii” („indivizi periculoşi din punct de vedere social”, cum scria în fişele lor medicale) trebuiau reeducaţi!
Ca obiect şi subiect al virtualei reeducări, Alexandru Şerban este testat psihologic pentru a i se detecta rădăcinile comportamentului antisocial, fiind mai apoi supus unei terapii auditive intensive şi unei gimnastici faciale a entuziasmului. Centrul de reeducare este condus de o femeie-comisar, ai cărei subordonaţi sunt diferiţi medici-gardieni şi reeducatori. Scopul acestui centru de reeducare este să-i facă pe antisociali şi disidenţi să deprindă o tehnică fericită şi robotizată a aplauzelor, pe această cale realizându-se o „spălare a creierului” de tip auditiv. Evadând, într-un sfârşit, din azilul psihiatric unde reeducarea nu fusese izbutită asupra lui, Alexandru Şerban descoperă că oamenii aflaţi în libertate sunt, cu toţii deja (câteva excepţii există totuşi), nişte reeducaţi performanţi.
Romanul Anei Blandiana este înrudit (livresc şi parţial, dar în chip făţiş) cu celebra antiutopie 1984 (de George Orwell); însă mai aproape de stilul Blandianei, pe filiera romanelor produse despre infernul concentraţionar – în chiar ţările unde a funcţionat comunismul – este romanul Panta rhei (de Vasili Grossman). Alexandru Şerban este un soi de frate cu Ivan (personajul din romanul lui Grossman), fost deţinut politic care, reîntorcându-se acasă, după experienţa traumatizantă a lagărului, percepe omnipotenţa sârmei ghimpate în realitatea cotidiană, unde aşa-zisa libertate a rămas doar retorică.
Psihiatrul Ion Vianu a scris mai multe studii şi texte care narează, analitic şi informaţional, abuzurile din azilele psihiatrice din România, în perioada comunistă. Amintesc aici doar două din intervenţiile sale esenţiale: 1. Ion Vianu, „Amintiri despre psihiatria politică”, în Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2005; şi 2. Ion Vianu, „Persecuţia psihiatrică a dizidenţilor şi a opozanţilor”, în Ruxandra Cesereanu (coordonator), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Polirom, Iaşi, 2006. Dacă Ion Vianu a fost un studios ştiinţific al azilelor psihiatrice (deşi analize literare există, fragmentar, şi în romanele sale), Ana Blandiana a ales o perspectivă narată cu încetinitorul, mizând pe grotesc şi absurd. Ambele referinţe sunt, însă, necesare (indiferent de stil şi viziune) pentru aşezarea (stabilizarea) memoriei recente a unui popor.
