Horia Gârbea la noul „Luceafăr”

De multă vreme trebuia ca revista „Luceafărul” să redevină ceea ce a fost și chiar mai mult decât atât: adică revista tinerilor scriitori, așa cum a fost menită de la începuturile ei (1958). Ultimul ei redactor-șef care a reușit să-i mențină demnitatea și rolul a fost Ștefan Bănulescu (în perioada ei cea mai bună, 1968-1971; acesta ar trebui să-i fie azi reperul), apoi revista s-a politizat din ce în ce mai accentuat, până în 1989. După 1989, nu a reușit să-și creeze un profil independent, devenind un fel de anexă a „României literare”, cum e și azi. A trebuit să moară oameni (vorba unui politician) pentru ca USR să încerce să o transforme dintr-o revistă a pensionarilor într-o (sperăm!) revistă a tinerilor. Din această toamnă, noul „coordonator” al redacției (așa este numit în caseta redacțională, unde figurează în continuare ca director regretatul Dan Cristea și redactor-șef regretatul Alex Ștefănescu) va fi Horia Gârbea, ales în urma unui concurs, anunțat pe site-ul USR. Din editorialul său inaugural, din nr. 10, octombrie 2024, intitulat Tinerețe fără bătrânețe?, cam confuz, deducem că nu are prea mare încredere în literatura tinerilor, pledând pentru „colegialitatea artiștilor (…) deasupra vârstei”. Drept dovadă a „noului” ei program, revista pune alături de editorial, chiar la deschidere, urarea de „La mulți ani!” pentru nonagenarul Ovidiu Genaru. Mai departe, în paginile următoare, încearcă o reprofilare, promovând câțiva tineri scriitori și cărțile lor. Deocamdată însă, revista „Luceafărul de azi” își păstrează aceeași figură palidă, nediferențiată de suratele din trustul de presă al USR.

Tot despre Horia Gârbea, cu dragoste

L-am simpatizat și îl apreciez pe scriitorul Horia Gârbea (sper să nu-i dăuneze declarația mea), dar nu-mi place când se amestecă în intrigi pe care nu le cunoaște. În numărul 41 din 4 octombrie 2024, al „României literare” semnalează apariția volumului 8 al Jurnalului lui Gavril Moldovan. Acolo, recenzentul dă peste numele meu și află că aș fi pățit-o rău pentru criticile aduse echipei manageriale a USR și a „României literare”. Horia Gârbea consideră că, dimpotrivă, ca urmare a acestor critici, aș fi obținut numai beneficii: premiul USR și indemnizație de merit. Câtă naivitate! (jucată, desigur). Nu, cronologia e alta: întâi au fost premiile USR (au fost două, în 1994 și în 2017) și indemnizația de merit, apoi au venit criticile mele despre starea revistelor, iar, după ele, calomniile concertate de Mircea Mihăieș și Gabriel Chifu, plus alți acoliți. Am beneficiat de o campanie de discreditare, din 2019 încoace (a se vedea documentarul din volumul meu Pe ce lume trăim? Simptome, 2022; scuze pentru trimitere!), campanie organizată într-o tipică practică de bullying, prin care se recomanda explicit să fiu ocolit și chiar interzis în revistele USR (ceea ce s-a și întâmplat!). M-aș bucura dacă Horia Gârbea nu s-ar amesteca într-o mizerie morală pe care ar fi mai bine să nu ne-o amintim. Ar fi spre binele lui. Nici el nu era (și nu e nici acum) prea bine văzut. Un redactor de la Romlit se lăuda, cu mai multă vreme în urmă, că a reușit să-l coboare pe Horia Gârbea de la etajul I (din redacția Romlit și staful USR) la parterul „Luceafărului”. Dar poate că vrea să se pună și să se țină bine cu Gabriel Chifu. Asta da, înțeleg. Deși…

Cu Olimpiu Nușfelean despre viața literară și viața la țară

[Bistrița, 17 iulie 2024, ora 10.30]

Dragă Ion Simuț,

Am citit jurnalul tău potrivnic. E interesant, ca tot ce scrii.

Experiența literară și spiritul critic te îndreptățesc în a pune degetul pe rana actualității literare.

Dar, mă întreb… retoric, oare merită să-ți amărăști senectutea cu unele insistențe în a scormoni în amănunte trecătoare și de care viața literară nu se va vindeca niciodată? E o întrebare, nu o luare de poziție.

Te-aș vedea drept un cronicar de proză care să scrie mai ales despre cărțile cele mai bune, dezvăluindu-le, punîndu-le în valoare cele mai mari reușite? Avem asemenea cărți sau nu? Eu, luat cu diverse mărunțișuri, nu am o lectură „extinsă”, la zi, a prozei noastre. Dărîmînd – act critic remarcabil – nu faci decît să te înscrii în logica „adversarilor” și să nu mai poți ieși din ea, ca să-ți afirmi impetuozitatea personală.

Zic și eu…

Urîndu-ți vară frumoasă, cu căldura ideilor literare ridicate la înălțimea caniculei ce se închide deasupra noastră ca o boltă năpraznică!

Olimpiu Nușfelean

[Hotar, 17 iulie 2024, ora 15.02]

Dragă Olimpiu,

Îmi pare rău că te-am întristat cu prostiile mele neconstructive. Am fost primul care te-am avertizat că nu e bine să defilezi cu mine. Ce bine că nu ai făcut numărul buclucaș din „Mișcarea literară”! Ți-ar fi dăunat foarte mult! Uită-mă! Fă-te că nu mă cunoști! Minimalizează-mă! Detestă-mă explicit! O să-ți folosească în carieră. Polemici de cafenea! – cum ar zice un prozator bistrițean într-un articol posibil de atitudine. Voi înțelege strategia… constructivă.

Spre toamnă sau poate chiar în toamnă o să-ți trimit un răspuns despre cele mai importante romane din 2000 încoace.

Numai bine!

Ion Simuț

[Bistrița, 17 iulie 2024, ora 15.44]

Dragă Ion Simuț,

Ideea cu „dosarul” despre tine în „Mișcarea literară” nu a fost abandonată. Păstrez încă vreo trei articole despre tine scrise atunci de colaboratori. Ideea de a… amîna grupajul a fost a ta. Deși amînarea la nesfîrșit nu e sănătoasă.

Rîndurile din mesajul precedent erau așa, cum ziceam, retorice… 

De fapt, am mai mult bănuieli, nu știu ce a dus la ruptura dintre tine și „România literară”, ai fi fost, și azi, util și necesar în echipa de critici. Dar eu sunt departe de… discuțiile din viața literară. Înainte de ʼ89, cînd mergeam la București, preferam mai mult – în timpul… liber – să mă întîlnesc cu ziariști decît cu scriitori… A fost, probabil, o greșeală.

Am avut prieteni care mă țineau între ciocan și nicovală, cînd între ei se detestau, iar eu, în relația cu mine, nu aveam ce să le reproșez și nici nu puteam decide – era o infirmitate? – să spun de partea cui e adevărul absolut. 

Mesajul meu inițial către tine era poate un mod de a-ți arăta că am citit textul tău…

Aș vrea ca presa literară să fie mai deschisă polemicii, dar polemicii de idei, ceea ce îmi pare că nu se poate.

Ființa scriitorilor de azi e prea fragilă și nici nu știu de ce… Pot presupune…

Dar vara e bună, poate, de stat la răcoare.

Sper că ai niște pomi acasă, la țară, care să asigure răcoarea necesară.

Îți urez vară frumoasă și spor la scris cu sănătate, așteptînd de la tine alte și alte pagini importante,

Olimpiu Nușfelean

PS: Păcat că revista „Cultura” nu mai apare (între alte păcate… literare).

[Hotar, 17 iulie 2024, ora 17.27]

Dragă Olimpiu, 

Pedagogia prietenilor îmi face bine. Îmi dau repede seama cât de puțin mă cunosc, cât de puțin m-au citit. Cred că și tu constați aceleași lucruri în relație cu cei apropiați.

Nu fi trist! Toți suntem niște pramatii! Eu scriu deocamdată o cronică de moravuri literare. Observ și analizez simptome culturale. Am scris și voi mai scrie și polemici de idei. Poți să găsești câteva în volumul Pe ce lume trăim?, dar acestea se uită repede. Am scris și o carte despre cele mai importante romane din 1945 până în 2005. Am găsit/am ales 35 și am scris despre fiecare. O voi completa anul viitor, cu o selecție până în 2025. Am scos și o carte despre Sadoveanu recitit azi. Îmi plac reproșurile că ar trebui să scriu altceva, mai serios. Dar am scris și scriu, doar că se vede mai puțin. Sunt un om serios care se distrează pe seama contemporanilor și pe seama defectelor mele. Am toată considerația pentru retragerea ta din vâltoare și pentru scrisul tău detașat de frivolități.

Numai bine!

Ion Simuț

[Hotar, 13 august 2024, ora 13.50]

Dragă Olimpiu,

     Îmi place să-mi imaginez că te ocupi și tu, ca și mine, de gospodăria de la țară. Ne năpădesc grijile de toamnă. Am scos cartofii, ceapa și usturoiul. Din cauza căldurii, cad mai devreme multe mere și pere. Așa că m-am decis să macin fructele pentru țuică, deși nu mă gândeam să procedez așa. Mai am și prune, vin și strugurii, care se coc foarte repede. Am mai dat o coasă la fân și buruieni în grădină și în jurul casei. Nu prea am timp de citit și scris. Aștept să mă eliberez de aceste griji și să mă retrag în bibliotecă. Poate că și tu treci cam prin aceleași experiențe de sezon. Am vrut să-ți transcriu acest jurnal agricol pentru comparație, în semn de solidaritate. Cu cele mai bune gânduri,

     Ion Simuț

[Hotar, 10 septembrie 2024, ora 11.59]

Salutări cordiale!

[Expediez în document electronic atașat numărul 9 al revistei „Cafeneaua literară”, unde se găsesc articolul și ancheta Cele mai bune romane românești apărute din 2000 încoace, la care răspund alături de mine Nicolae Bârna și Adrian Dinu Rachieru.] Iată răspunsul meu pe acest subiect (valorile romanului nostru actual), despre care colegul Olimpiu Nușfelean îmi scria că ar fi mai bine să mă ocup decât de moravurile literare (dovadă că ascult de sfaturile prietenilor):

Dumitru Țepeneag, Trilogia Hotel Europa (1996), Ponts des Arts (1999), Maramureș (2001);

Mircea Cărtărescu, Trilogia Orbitor, I-III, 1996, 2002, 2007;

Petru Cimpoeșu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni, 2001;

Aureliu Busuioc, Spune-mi Gioni, 2003;

Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, 2004;

Gheorghe Crăciun, Pupa russa, 2004;

Florina Ilis, Cruciada copiilor, 2005;

Horia Ursu, Asediul Vienei, 2007;

Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, 2009;

Alexandru Vlad, Ploile amare, 2011;

Eugen Uricaru, Tetralogia Supunerea (2005), Cât ar cântări un înger (2008), Plan de rezervă (2011), Beniamin (2014);

Doina Ruști, Manuscrisul fanariot, 2015 (alături de celelalte ficțiuni fanariote);

Florin Chirculescu, Solomonarul, 2022;

Bedros Horasangian, Sala de așteptare (1987, ediție prescurtată), 2024, ediție integrală.

Nu aș vrea să-l dezamăgesc pe Olimpiu Nușfelean! Nici pe el, nici pe alții. Dar o întrebare a lui îmi persistă în minte: „oare merită să-ți amărăști senectutea cu unele insistențe în a scormoni în amănunte trecătoare și de care viața literară nu se va vindeca niciodată?” Să-ți vezi de treabă, să te ferești de rele, să nu-i deranjezi pe alții și să nu-ți pese de nimic – e un principiu sănătos, confortabil și profitabil. Deocamdată, nu m-am cumințit. Dar va veni și vremea aceea.

Gabriel Chifu, o stea (blocată) în urcare

Marele nostru prozator și poet Gabriel Chifu și-a făcut astă vară ordine în bibliotecă. Ne povestește ce a descoperit, într-o notă din ultima pagină a „României literare”, nr. 36 din 30 august 2024, notă intitulată O poveste cu doi autori de dedicații. Adică a descoperit dedicațiile a doi scriitori pentru eminentul nostru păstor, dedicații care erau… elogioase, cum altfel? Le transcrie, fără numele autorilor împricinați. Recunosc, în una dintre ele, datată 2017, scrisul meu. Care e surpriza bibliotecarului? Zice el mâhnit: „ambii autori de dedicații, în anii următori, fără să fi intervenit în relațiile noastre nimic conflictual, fără ca eu să-mi fi schimbat în vreun fel atitudinea binevoitoare față de ei (încercasem în toată perioada să-i sprijin într-o împrejurare sau alta) și fără să le cer ceva în schimb, în aceste condiții, zic, cei doi s-au transformat în înverșunați denigratori ai mei, atacându-mă repetat cu o vehemență de neînchipuit. Cum să-mi explic un asemenea comportament?” Nu știu cine e celălalt autor de dedicație elogioasă, dar îmi dau seama, în ceea ce mă privește, că breslașul nostru nu stă bine cu memoria (de la o vârstă, se mai întâmplă, și eu pățesc, mai am câte un lapsus). Ca director executiv al „României literare”, Gabriel Chifu a organizat cea mai urâtă campanie denigratoare la adresa mea (sau numai a asistat impasibil?). Asta a fost, de cinci ani, „atitudinea lui binevoitoare” față de mine: am fost cel mai calomniat scriitor în paginile revistei, sistematic. Dacă nu are răbdare să caute în colecția revistei, poate consulta volumul meu Pe ce lume trăim? Simptome (2022), unde am adunat aproape toate insanitățile (și din 2022 încoace s-au mai adăugat!). E adevărat că numai unele răutăți îi aparțin, dar a lăsat să se adune acolo, sub ochii săi, toate atacurile meschine (ultimul, al lui Mircea Mihăieș, pe o pagină de revistă). Nu am văzut, din cel mai mic gest, să-i fi păsat. Ba, mai mult, a adunat de pe unde a găsit și alte mizerii, în loc să penalizeze atitudinile nedemne ale unor colegi (un mitoman patentat, un biet poet fără talent, promovat de la rubrica de „rebut”, se bucură de creditul său). Cum să-mi explic un asemenea comportament? – zic și eu cu vorba lui. Am descoperit, cu o enormă surpriză, mizeria morală pe care o răspândesc unii care se laudă că luptă împotriva ei. Cum luptă? Dând cu bâta în baltă? Mi-am amintit de vorba cronicarului, uitându-mă la unii dintre contemporanii mei spilcuiți și bine plasați: „pe dinafară pom înflorit, iar pe dinăuntru lac împuțit”. Zicea ilustrul nostru confrate, altă dată, în altă notiță moralizatoare, că, dacă îți dai seama că ai greșit, ar fi bine să-ți recunoști și să-ți îndrepți greșeala. Pentru sine, poate să o facă. De pildă, să-și îndrepte greșelile de ortografie sau raționamentele științifice despre măsurarea valorii cu metrul-etalon. Despre atitudinile ostile ce să mai vorbim? Am fost cândva „încrezător în bunele noastre sentimente reciproce”, cum scrisesem în dedicație, dar nu mai sunt. Propusesem să discutăm despre soarta revistelor noastre care își pierd cititorii pe zi ce trece, să vedem ce-i de făcut, pentru că treptat, pe neștiute, devenim inutili și noi și revistele – și m-am pomenit, ca reacție, cu un potop de insulte. De aici a pornit totul. Sigur, indiferent de vremuri, Gabriel Chifu rămâne o stea în urcare, cum ziceam măgulitor în dedicație, numai că urcarea stelei s-a poticnit, lumina ei pâlpâie agonizant. Azi o vedem și nu e. Tot felul de ciraci (cărora le sticlesc ochii de o lumină imaginară) se minunează de traiectoria unei stele… fixe, blocată în timida și amăgitoarea ei urcare. Scripeții de înălțare scârțâie și patinează.

Ierarhiile literare

Revista „Apostrof”, în numărul 9, septembrie 2024, propune o anchetă pe tema ierarhiilor literare. Una dintre întrebări solicită o părere despre „inflația unor formulări de genul X e cel mai mare/ important/ valoros poet/ prozator în viață, care încearcă să transpună în domeniul literaturii clasamente cu iz sportiv”. Nimeni nu e de acord cu negoțul de superlative, deși se practică oneros și pe scară largă. Câteva pagini mai în față, Marta Petreu este citată cu o afirmație despre Ileana Mălăncioiu: „Pentru mine ești cel mai important, cel mai mare poet (nu poetă, poet) din a doua jumătate a secolului nostru”. Evident că în ierarhiile literare genul nu contează. Cu atât mai mult dacă e vorba de o academiciană (membru corespondent, mă rog), iar tu te învârți, așa într-o doară, prin preajma instituției.

Un alt pretendent la nemurire, Mircea Mihăieș, îi publică poetei-poet fotografia pe prima pagină din „Orizont”, nr. 8, august 2024, ca preambul la o recenzie a cuiva la o carte de confesiuni (recenzia e evident o comandă dată de șef); deși poeta/poetul nu colaborează cu ceva la revistă, cum suntem păcăliți să credem prin poza de pe copertă; e o formă dezinteresată de respect și curtoazie. Același ilustru anglist își întrerupe în „România literară”, numărul 31/ 26 iulie 2024, compilațiile despre Virginia Woolf pentru a celebra ediția a doua a unei cărți de confesiuni a poetei noastre absolute, carte în care este blagoslovit admiratorul de pe Bega, căruia îi citește cu creionul în mână conspectele despre Joyce. Sentimente reciproce și afinități firești.

Tranzacția cu fotografii de prima pagină este pasiunea eternului redactor-șef al revistei bănățene. În numărul 10, din octombrie 2024, publică pe prima pagină fotografia dichisită a studentei super-star Marta Petreu care, aflată acum la altă vârstă, colaborează cu un articol aniversar despre o carte a lui E. Lovinescu. Evident că mai firesc ar fi fost să avem fotografia lui E. Lovinescu, dar nu putem să decidem noi ce fotografie își pune șeful pe birou.

O revistă își celebrează spiritele tutelare

În numărul 6, din iunie 2024, revista „Steaua” își omagiază spiritele tutelare: acum pe Traian Ștef la 70 de ani, anterior pe Gabriel Chifu și Mircea Mihăieș, o galerie impresionantă de valori… naționale. „Am și eu o vârstă”, oftează poetul legitimat ca scriitor la Arad, domiciliat la Oradea și afirmat plenar la Zalău și Cluj. Cucerește Vestul pas cu pas. Are admiratori și la centru, de același calibru cu el. Revista „Steaua” își revizuiește Panteonul.

În numărul 8, din august 2024, Ovidiu Pecican mă firitisește cu un răspuns la observațiile mele despre revista „Steaua”, notate într-un episod anterior al acestui jurnal. Ce să zic? Succes mai departe! Câinii latră, caravana trece. M-am ales cu un huiduit. Așa-mi trebuie! De ce nu pot să accept ideea că revistele noastre sunt ireproșabile, înafara oricărei critici? Liviu Ioan Stoiciu s-a lecuit de vociferări și face o reconfortantă și consolatoare revistă a revistelor în „Viața românească”. El știe prea bine că e mai bun confortul decât disconfortul. La fel și dragul de Ovidiu. De ce să-i deranjăm pe șefi? Cine-i și Simuț ăsta, cu observațiile lui?! Un deranjor! Mai bine ar scrie niște recenzii despre tinerii scriitori! Sau, cum zice Pecican în finalul punerii sale estivale la punct: hai mai bine prune să mâncăm!

Fulgurații

Nu mai fug să prind trecerea la semafor când pâlpâie verdele. Altă vârstă, alte gânduri, altă viteză de reacție!

O balabustă vine spre mine lent pe trotuarul unui bulevard. O văd de la distanță, prin mulțime, plutind într-o imobilitate nefirească, fără să aibă mișcarea cuiva care pășește. Pe măsură ce se apropie, constat că stă pe o trotinetă electrică, minusculă sub piramida unei rochii revărsate ca un clopot până la un lat de palmă de sol, acoperind vehiculul de jucărie. Doamne, ce parodie la Isus plutind pe ape!

Iese dintr-o bancă un ins negricios, burtos, cu o scobitoare în colțul gurii, cămașa descheiată la trei nasturi, cu pieptul păros bombat, tușind teatral tabacic, mai mult ca să-și dea importanță și să-și curețe gâtul. În dreapta ține un telefon din care îi vorbește cineva răstit. În stânga, între degetul arătător și cel mijlociu, ține stivuit un teanc nu prea mare de bancnote. Cu gura pungă, caută un loc unde să scuipe igienic flegma, nu găsește, o lasă să curgă ațos pe sub bărbie și o strivește sub pantoful galben-gri. Imaginea capitalismului nostru slinos o văd imprimată într-o litografie. Dar nici nu mai e nevoie. De ce să mai murdărim hârtia? Am prototipul în față! Cruda și hidoasa realitate!

Rezistența la cultură

Am traversat, înainte de 1989, o perioadă în care mulți dintre noi au practicat rezistența prin cultură, ca formă de supraviețuire și opoziție la o politizare excesivă și dogmatică. De partea cealaltă, îi aveam pe activiștii care rezistau și ei pe pozițiile ideologice ale regimului, practicând rezistența la cultură, prin cenzură și limitarea libertății de exprimare. Azi e cam la fel, numai că de partea cealaltă avem cinismul economiei de piață. Activiștii de partid de azi, dacă le spui, ridică și ei din umeri a neputință. Economia de piață e de vină. Pentru ea am militat? O avem! Cenzura nu ne mai încurcă. Vinzi ceva, exiști; nu vinzi, ești mort. Rezistența la cultură parcă e mai puternică și mai toxică decât altădată.

Secretul bunăstării

Știre de presă: În Islanda, ca urmare a reducerii săptămânii de lucru la patru zile, productivitatea a crescut dramatic (accentul e strict autentic!) și, odată cu ea, a crescut și bunăstarea. Adică, din câte înțeleg eu, a crescut starea de bine a individului care lucrează mai puțin, bunăstarea spirituală, nu neapărat cea materială. Ceea ce e plauzibil.

Longevity

Mircea Mihăieș, Adriana Babeți și Cornel Ungureanu împlinesc 35 de ani la conducerea revistei „Orizont”. E o performanță nu numai în istoria presei românești, ci și (presupun) în istoria presei universale. E prea târziu, pentru noi, să-i întrebăm care e secretul longevității lor. Nu ne-ar folosi la nimic. Trebuia să ne uităm mai atent mai demult la comportamentul lor sănătos. Revista „Longevity” ar putea să-i ia ca exemplu pentru un studiu de caz.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 23-26]