Trebuie să recunosc că, după primele pagini din biografia romanțată cu și despre Anton Pann^*, nu atât persoana lui Pann și misterul paternității operei mi-au captat atenția, ci, pe de-o parte personajul Ștefan Valentineanu, „căutătorul” enigmelor din arhivele istoriei literare, și, pe de altă parte, construcția narativă în sine, complexă și multistratificată, după cum voi încerca să demonstrez. Prin titlul primului capitol, Variabile mici, Ciotloș oferă o cheie de lectură, enunțând metodologia aleasă: studierea unor fenomene complexe pornind de la fapte minore, aparent nesemnificative, de la detalii marginale. Sau, altfel spus, aflăm din capul locului că Pann nu este recuperat, ca să folosim un termen la modă, printr-o mare poveste a vieții acestuia.

Apoi, avem un personaj enigmatic el însuși, înzestrat cu mărcile singularității după modelul romantic, care se angrenează în elucidarea altui mister, cel de a afla „cât din Anton Pann e Anton Pann” (p. 93). În timp ce îl descoperim progresiv pe Pann din diverse surse, cum ar fi conferința de la Ateneu a profesorului Teodorescu, biograful lui Pann, manuscrise și scrisori, chiar și o scurtă confesiune a unui tânăr care, după toate datele, pare a fi nepotul lui Pann, tot așa, progresiv, avem acces la persoana lui Ștefan Valentineanu, însă mai degrabă prin lentila altor personaje, cum ar fi Ana și Spiru Haret.

Acuzația de plagiat care îi este adusă lui Pann post-mortem și care îl stimulează pe Ștefan Valentineanu să ofere un răspuns într-o manieră nu doar profesională, ci și existențială, este mai degrabă pretextul în jurul căruia Ciotloș își edifică micul tratat deontologic al cercetătorului. Cu alte cuvinte, adevărata interogație la care se încearcă oferirea unui răspuns l-ar avea în centru nu pe „cine”, ci pe „cum”. Așadar nu atât cine este Pann, cât cum ar trebui să se scrie despre Pann? Aversiunea lui Valentineanu pentru romanțarea biografiei lui Pann, ca practică a istoriei literare, este evidentă. Acesta refuză categoric discursul lui Teodorescu, care, departe de a fi un studiu, este perceput ca „istorii de altar, patriotism de operetă, amoruri pe ascuns, cântece de inimă albastră” (p. 93) care au în centru „toate acele mizerii omenești, mici, cât așchiile de mici, și trunchiate, desigur, chiar adevărate să fi fost cu toatele…” (p. 47). Prin acest metadiscurs Ciotloș pune în scenă exemplar o altă filă de istorie literară, și anume ruptura de critica tradițională a secolului al XIX-lea reprezentată de metoda biografistă a lui Sainte-Beuve, acea urmărire a scriitorului în „moravurile lui domestice” și o judecare a scrisului pornind de la biografia autorului, care, desigur, ne trimite cu gândul la celebrul eseu al lui Proust și distincția acestuia dintre eul profund și eul social. Discuția dintre Hodoș și Valentineanu despre raportul viață / operă este relevantă în acest sens : „Treburi de-ale lor, rufărie, dădu Valentineanu din mână, de ce ne-am uita acolo, la ce ne-ar folosi ca să ne dăm seama ce e cu Cronica poamelor… / – … pentru că e viață, domnule Valentineanu… / – … e mort oricum. / – Dar era viu când scria sau împrumuta sau își însușea sau Dumnezeu știe ce, când uita cu bună-credință sau, din contră, cu bună știință, care ale cui sunt din toate rostuirile lui. Viu… Un om în carne și oase, care a mâncat și-a băut și s-a veselit și s-a înfuriat și-a deznădăjduit și-a urlat, bineînțeles, și-a lovit și-a alintat, cum i-a căzut” (p. 153).

Recunoaștem simpatetic formația de critic/ istoric/ cercetător literar a lui Cosmin Ciotloș nu doar prin cele menționate mai sus, cât și prin alte trăsături și manifestări ale lui Valentineanu, probabil un alter ego al autorului, cum ar satisfacția și totodată emoția căutătorului, cum singur se numește, când își compară notele și sursele cu Teodorescu, precum și angajarea într-o formă de duel intelectual, să-i zicem polemică, cu sursele bibliografice. Într-un plan secund, Ciotloș deschide și o discuție despre valențele adevărului din viața și din opera scriitorului.

De altfel, prin însăși decizia de a nu ficționaliza și a inventa un personaj, înțelegem că poziția lui Valentineanu este și cea a lui Cosmin Ciotloș care, deși oferă și detalii picante din biografia lui Pann, dezavuează practica prin vocea arhivarului de la biblioteca Academiei. Mai mult decât atât, Ciotloș păstrează „privirea distantă”, după cum ne spune singur în epilogul (cu bibliografie): „Cum aș putea pretinde eu, trăitor aici și acum, că vibrez în ritmul cuiva care, fără îndoială, a simțit multe și-a gândit multe, dar în urmă cu două secole, într-o altă lume?” (p. 183)

Pentru a-și ranforsa poziția diferită legată de exploatarea senzaționalului din biografia scriitorului pe care o oferă în direct Teodorescu la conferința deja menționată („ … vorbitorul căuta emoția, voia să tulbure și să uimească, să indigneze la nevoie, chiar dacă numai fățarnic, fiindcă răi părinți erau, trebuie că erau…”, p. 49), pe lângă vocea lui Valentineanu, Ciotloș scoate cartea cea mai eficientă pentru efectul scontat, și anume identificarea empatică a cititorului cu urmașul lui Pann, din secvența numită Cronică de familie. Victor Radovici pleacă de la conferință pentru că nu suportă să audă aceeași poveste răstălmăcită care nu se mai termină: „toate calomniile lor se suiseră pe scena Ateneului și din om în om s-a răspândit otrava-n familia asta blestemată. Ce dacă și-au tot schimbat numele, ce dacă i-a chemat Pann sau Milcoveanu sau Radovici …” (p. 67). Cu toate acestea, nu înseamnă că autorul idealizează, romanțează sau escamotează biografia lui Pann. Ba chiar, am spune, acesta nu este prezentat deloc într-o manieră condescendentă, așa cum poate ne-am fi așteptat, dat fiind formatul colecției de față. De exemplu, deși nu se insistă asupra abuzului fizic la care își supunea Pann soțiile, aflăm prin gura lui Victor Radovici „că mâna lui nu se aprindea la trup de copil. Obraz de femeie căuta el, să dea cu sete, până se face stacojiu ca vinul (…) Un bărbat masiv târând pe jos, prin odaie, o copiliță care-i ieșise cine știe cum din voie” (69).

 Doar că, și aici Ciotloș ridică miza complicând perspectiva, deși vocea critică a lui Valentineanu respinge ipoteza relevanței biografiei scriitorului pentru măsura operei, printre cuvinte, tonalități și portrete, se strecoară de la prima pagină la ultima, celebra butadă a lui Buffon, „Le style c’est l’homme même”. Sau, altfel spus, că există o coerență internă între persoană, stil și opera acestuia. Așadar, Titu Maiorescu este perceput de Valentineanu a fi „chiar ca-n cronici: cuminte, regulamentar” (p. 32), „ pe Brătianu îl găsea mediocru. Guturaiul lui, cămașa asudată, dealul de la Florica, înmormântarea în vie. «Grandoarea măsurata cu pogonul, să mă ierți» (pp.8-9)”, în timp ce „ieșirea din scenă” a lui Kogălniceanu, adică moartea banală pe masa de operație, îl tulbura pe Valentineanu tocmai pentru că nu era conformă în prozaismul ei cu natura specială a omului care „n-a fost un ins banal”.

Demersul detectivistic pe care-l conduce cu multă abilitate Cosmin Ciotloș, respectiv natura investigativă (și iscoditoare), precum și surprinderea excelentă a timpului, spiritului (și a vorbei) vremii sunt atât trăsături ale scriiturii, cât și ale omului, chestiune des menționată de comentatorii cărții lui Ciotloș. Așa cum de altfel s-a afirmat, dar țin să reiterez și eu, se remarcă și calitatea pasajelor prin care se încearcă o explicare rațională a raportului dintre muzică și cuvinte. Aș mai reține, ca mostră a abilităților de prozator ale lui Ciotloș, punerea în scenă, printr-o dublă focalizare, a arderii Bucureștiului și a poemului Memorabilul focului mare. Și, desigur, scena savuroasă, excelent redată, a întâlnirii lui Valentineanu cu Hașdeu și ședința spiritistă care i-a urmat.

Pe lângă aflarea unui adevăr față de care Ciotloș optează pentru consultareadocumentelor și pentru lipsa fabulațiilor, respectiv a umplerii golurilor, lăsând „toate întrebările la locul lor”, acesta ridică și o problemă de ordin etic și chiar moral. Și încă una foarte actuală: cum ar trebui să se raporteze istoricii literari la biografiile, mai ales la cele problematice, ale autorilor discutați. Rezolvarea acesteia rămâne aici mai degrabă suspendată…

____________

^* Cosmin Ciotloș, Anton Pann. Până când nu te iubeam, Polirom, 2024, Iași, 195 p.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 27-28]