Prin noul ei volum, Ludmila răstoarnă munții^*, Lena Chilari augmentează frisonul, ce i-l domină și pe primul, că ceva nu e în regulă cu noi – cu ea însăși și cu lumea toată. E, în esență, o poezie a traumei, despre efectele agresiunii, despre relația cu familia, cu oroarea și cu nostalgia idilicului, precum și despre stigmatizarea feministei într-o societate dominată de inerție conceptuală.

Astfel, volumul se și deschide cu viziunea unei lumi secție psihiatrică. Actul terapeutic pare să lipsească însă cu desăvârșire în „secția psihiatrie”, devreme ce „pacienta” e lovită cu pumnii și nu-i rămâne decât să se roage tavanului să vină tatăl s-o salveze. Poezia de deschidere pornește de la o realitate cruntă și o ia apoi în direcție suprarealist-expresionistă, în care subiectul traumatizat naște un copil al cărui nume îl uită, își mănâncă familia, își găurește ochii și înghite, ca o gaură neagră, tot ce-i este în apropiere, fiind la rândul său înghițit de pavilionul secției de psihiatrie. În tot acest vertij fantasmatic ies în evidență și versuri care indică, pe de o parte, natura traumei: „voiam să fiu iubită și sărutată/ dar cine poate săruta o feministă”. Iată, poeta își asumă un crez și e dispusă să-l denunțe și să suporte, în numele lui, cu ochii deschiși calvarul. Pe de alta, se remarcă și simptomul generat de traumă, căci vocea lirică se întreabă retoric, în final: „spune-mi tavanule/ mă pot căi pentru tot ce-am crezut cu sfințenie când eram/ acasă cu tata”.

Nu mai puțin, avem în față și o lirică în care se evidențiază confruntarea cu oprobiul într-un context poetic perceput ca ostil. Și cred că nici n-ar putea fi altfel, devreme ce, dincolo de afinități, feminismul implicat în construcția Lenei Chilari este învăluit într-o viziune estetică ori ideologică substanțial diferită de cea a congenerilor, ba chiar, cum vom vedea, fundamental divergentă. Bună parte a poeților care alcătuiesc nivelul – să-i zicem mainstream – din câmpul artistic actual manifestă un feminism ivit din asumarea ideologiei neomarxiste, una eminamente materialistă, antimistică. În numele ei, pun numaidecât diagnosticul retardului pe tot ceea ce percep a fi reflexii ale artei capitaliste, cum sunt suflul mistic, fie el cât de evanescent, neoexpresionismul și estetismul lipsit de angajament stângist. Iar în ingredientele angajamentului materialist plasează toate ipostazele stângismului actual și ale ecologismului, între care se regăsesc pledoaria pentru nondiscriminarea LGBTQ, concretizată în valorizarea artei queer, promovarea egalitarismului economic, inclusiv prin protejarea emigranților economici, reflectată artistic în producții care denunță privilegii clasiste sau discriminări sociale, a feminismului, woke-ismului ș.a.m.d. Puse împreună, sunt plasate sub umbrela termenului progresism. Un centru de iradiere al acestei ipostaze a poeziei contemporane e și cenaclul Nepotuʼ lui Thoreau, prin valorizările pe care le practică. Deși feministă, Lena Chilari tocmai la Nepotuʼ lui Thoreau a fost etichetată negativ, astfel că și dedică o întreagă poezie momentului, intitulată critici adunate la nepotuʼ lui thoreau: „ce ești poetă sau performer/ cerșești aplauze după fiecare/ mulțumesc/ ești o labă tristă/ faci o kașă-malașă/ ce…/ așa nu e mai bine?/ ai putea face un alt volum/ mai bun/ labă tristă ce ești/ geopolitica pe care o scrii/ ce legătură are cu tine/ labă tristă/ clișeu haos rudimentar/ cerșești aplauze/ labă tristă/ geopolitică/ ce ești tu/ poetă performer/ ți se pierde vocea/ s-a făcut roșu la boxe/ labă tristă/ trebuie să faci disclaimer/ pentru persoanele cu urechi sensibile/ ca mine/ nu țipa/ mă întreb care e vocea ta de mijloc/ sunt un om rău dacă te critic?/ labă tristă/ sunt un om rău dacă te critic?/ labă tristă/ sunt un om rău dacă te critic?/ volum nou/ dacă mai țipi o dată la microfon/ labă tristă/ te bat^*.” („^*Singura replică pe care nu am primit-o la Nepotuʼ lui Thoreau.”) Iată, deși puncte de convergență dintre poezia Lenei Chilari și stângismul radical sunt feminismul și dorința desprinderii de inerțiile conservatoare, e vizibilă aici și o incongruență, o tensiune profundă între aceste două manifestări creative. Ea vine din recursul la resursele neoexpresioniste manifestate în cadrul volumului, care reflectă un fond încă mistic. Iată-l, în câteva versuri din poezia ce deschide volumul, atunci când am fost lovită cu pumnii: „când nu am mai știut să mănânc mi-am mâncat familia/ și am refuzat să mai merg la baie/ voiam ca ei să rămână pe veci cu mine/ mi s-a umflat burta și mi-au crăpat venele/ mi-am găurit atunci ochii și mi-am zis/ acum e momentul să mă orbesc/ poate mă mută în alt pavilion/ în altă secție/ am continuat să mănânc tot ce găseam în cale/ medici prieteni veniți în vizită amici trecători străini”. Apare oarecum firesc atunci ca nici divinitatea să nu fie tratată ca pură invenție pentru controlul asupra conștiinței maselor: „am deseori această viziune unde urc pe o scară de fier/ cu microfonul în mână/ lacrimile puhoi cad într-o recunoștință pură cum nu s-a mai văzut/ viziunile se-adună-ntr-una lucrurile se clarifică/ rănile se spulberă ca și cum nu ar fi fost acolo de la început/ de la început a fost scena a ieșit dumnezeu pe ea/ a montat boxele și microfonul a răsunat/ și-acum doamnelor și domnilor, să-nceapă show-ul/ publicul va urla neîncetat/ va arunca cu flori și ciocolate-n tine/ tu vei deschide gura vei înghiți și vei râde/ atâta de multă liniște surzește urechea zgomotul/ și mandibula-scrâșnet/ ești noua fiară dezlănțuită te vei arunca în gol/ aici e începutul tău aici sfârșitul/ cineva îți șoptește numele mic al părinților tăi/ altă fiară urcă pe scenă”. Spectacolul poetic apare aici drept darul care compensează un determinism social tragic. Scrierea cuvântului „dumnezeu” cu minusculă, nu e nicidecum ireverențioasă, ci semnul voluptății unei relații intime, cum o căuta demult Arghezi, după cum se observă apoi în versul „dumnezeu ar fi privit peste noi și ar fi zâmbit încrezător”. Contradicția cu materialismul mișcării neomarxiste promovate intens de Nepotuʼ lui Thoreau este așadar cât se poate de evidentă. Progresismul implicat în creația Lenei Chilari are alt suport ideologic chiar dacă se concretizează în direcție feministă, iar estetica ei e mai degrabă în siajul lui Ion Mureșan. Apariția deci a volumului la Casa de Editură Max Blecher, sub coordonarea lui Claudiu Komartin, nu e deloc întâmplătoare. Dacă Ion Mureșan punea grumazul „între poem și cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid și ovul”, tânăra poetă basarabeană formată literar (și) la Cluj se întreabă retoric „cum vrei să reușești ceva lena dacă nu ești obsedată?”.

Patosul energizează fiecare declamație din Ludmila răstoarnă munții. Poeziile sunt strigăte de denunțare a proastei funcționări a lumii în care trăiește o ființă traumatizată de relația cu mama (mamei mele loveless este unul dintre titluri), umilită și prost plătită la job, venind din Moldova într-o Românie ostilă, cu preot ortodox ce-i pretinde masaj în tren, expusă pericolului violului sau jefuirii, astfel că bătaia mamei i se pare o binecuvântare. Este o lume a violenței și a relațiilor dominatoare, dominația fiind o formă de anihilare, de „înghițire” a celuilalt. Abia gestul tandru, protectiv, concretizat în oferirea unui pahar cu apă, reflectă iubirea și înfrumusețează existența, fiind deopotrivă indiciul unei stări de grație care se manifestă dărâmând barierele lingvistice dintre oameni, anulând diformitățile de sub ochii lor și distrugând preconcepțiile etniciste (a se vedea, în acest sens, m-am îndrăgostit de zalán când am aflat că are depresie).

Pe cât de auster imagistic se arată pe alocuri, pe atât apare și de augmentat semantic și emoțional discursul poetic al Lenei Chilari. În cadrul lui predomină micronarațiuni metaforice, cu fond când vizionar post-expresionist (în terminologia lui Al. Cistelecan), când realist, pline de un patos din care explodează fractalic glose despre condiția umană. Angajamentul cultural al poetei reprezintă o formă de angajament social, misiune care consideră că li se cuvine numai celor care trec testul de compatibilitate: a accepta orice în numele poeziei. Mai ales, a se expune cu totul în fața oamenilor. A vorbi cu maximă sinceritate, fără cosmetizări, în fața tuturor despre relația cu mama, tatăl și țara înseamnă și denunțarea unei viziuni anacronice asupra lumii, în care se înscriu inerții cum sunt cele etice, o concepție asupra devenirii individuale, asupra raporturilor dintre femeie și bărbat, dintre copil și părinte, dintre individ și comunitate ș.a.m.d. Prin extensie, familia și țara sunt și o reprezentare a contextului poetic sau artistic din care se ivește și în care ființează Lena Chilari.

Biograficul implicat în volum are triplă ipostază – familială, socială în sens larg, dincolo de familie, și poetică. Dintre ele, prevalează ipostaza poetică a biografismului. În acest sens, Lena Chilari își declamă certitudini și îndoieli crezând că reconstrucția poetică e singura cale de exorcizare a lumii și a ei înseși.

_____________

^*Apărut la Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2024.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 28-29]