Nu aș fi intervenit în discuția lansată de Andrei Dósa pe pagina lui de facebook – ecou al preocupărilor tinerilor poeți de azi. Dar mă gândesc că experiența mea ar prinde bine… Am editat multe sute de titluri de poezie, nu le mai știu numărul, în ultimii 30 de ani și mai bine și nu o dată mi-am pus fix aceleași probleme, enervat de fix aceleași realități semnalate azi ca si în 1990, 2000 sau 2015. Cert este, s-o spun din capul locului, că nu trebuie să dăm vina pe rabatul mare perceput de librari, nici pe costurile de producție, nici pe lipsa unor facilități fiscale speciale, nici pe valoarea mică a subvențiilor de stat sau particulare, nici pe o defectă solidarizare patronală (nu „sindicală” – termenul corect e „patronală”!). Întreaga producție editorială de carte funcționează după fix aceleași reguli. Ar fi naiv și chiar păgubitor să credem că cel mai mult contează rabatul comercial! Din acel rabat trăiesc librăriile, și așa puține, cele în format fizic. Au la rândul lor o serie de costuri de funcționare pe care doar cei neimplicați în niciun fel într-o astfel de activitate nu le văd. Cu cât o librărie e poziționată mai vizibil, cu atât costurile de funcționare sunt mai mari și implicit crește și nevoia comercială de a beneficia de un rabat de distribuție mai mare. Nici librăriile online nu funcționează fără costuri – așa cum s-ar părea. În spatele coșului virtual duduie o mașinărie procedurală supusă acelorași reguli comerciale și fiscale.

Cauzele trebuie căutate în altă parte și sunt aceleași cu cele referitoare la slaba vânzare a cărții românești de beletristică. Cele câteva succese de vânzare ale unor edituri sunt doar excepții care întăresc dezinteresul publicului cumpărător pentru literatura română de azi. Iată câteva: am publicat în 1993 „Antologia poeziei generației ʼ80” a lui Alexandru Mușina în 5000 de exemplare, între 1996-1999 am vândut „Poetica postmodernismului ” a profesorului Liviu Petrescu în 10.000 de exemplare, iar prima ediție a „Istoriei critice…” a lui N. Manolescu din 2008 în 13.000 de exemplare… Humanitas a echilibrat bugetul ani de zile cu autori marcanți din diaspora, cu sulemenelile lui Liiceannu, Pleșu, cu proza lui Cărtărescu… Ș.a.m.d. În schimb, restul mare de cărți ale unor autori de azi abia am reușit să îl distribui….Librarii le respingea pe bună dreptate, pentru că ocupau raftul fără să aducă niciun profit – prin nevânzarea scontată. Pentru librar, cât de dedicat ar fi el, cartea e totuși o marfă care trebuie vândută pentru a aduce venituri care să acopere toate costurile de regie și să mai aducă și un mic profit. În toate economiile capitaliste se întâmplă exact același lucru. Or librăriile fizice funcționează prin rotația cărților la rafturi limitate ca spațiu…

În 2003 am fost în pericol de faliment după tipărirea a sute de autori români contemporani, dintre care foarte mulți poeți, din toate generațiile, dar cu precădere din seriile de după 1980… Cauza? Cheltuieli de producție care nu au fost recuperate prin vânzări. Tipografiile pe atunci nu tipăreau sub 500 de exemplare din lipsă de rentabilitate. Un tiraj mai mic însemmna un cost de tipar per exemplar atât de mare încât prețul de librărie dedus mă scotea din piațâ! Așa că tipăream 500 de exemplare dintr-un autor și nu vindeam, în caz fericit, mai mult de 200-300! Am ajuns astfel la un deficit de 6 miliarde lei vechi, ROL cum se spunea, cam vreo 1,6 milioane de euro de acum! Având o producție mare de carte școlară, de multe milioane de euro anual, forțam cumva librăriile să îmi accepte cărțile de beletristică. Primeam însă retururi foarte mari, între care multe exemplare aveau defecte de manipulare pentru care legea fiscală românească nu acordă deduceri la perisabilități, iar „plimbarea” înapoi spre depozitul editurii însemna alte costuri. Cărțile nu se vindeau din păcate în tirajele inițiale, cu toate eforturile de promovare și marketing pe care le făceam, deloc mici.

Ceea ce m-a salvat a fost tiparul digital care mi-a permis să tipăresc în tiraje mici succesive și propriul magazin online de vânzare. Mi-am cumpărat propria tipografie digitală alături de tipografia clasică de tipar offset pe care o inițiasem încă din 1996 și pe care am dezvoltat-o neîncetat până la o producție de 20-30.000 de cărti pe zi. Gândeam că pot tipări cărți la comandă, chiar și un singur exemplar! Eliminam astfel stocurile. E ceea ce face acum Amazon. Comanzi în State și exemplarul tipărit îl primești din Cehia sau Polonia. Utilizarea tiparului digital e o metodă pentru a reduce costurile, la care se adaugă vânzarea online direct de pe site-ul editurii. Văzusem în Franța și Italia la începutul anilor 2000 cum arăta o tipografie digitală. O minune! Puteai tipări și 1 exemplar și 500 la același preț. Tot cam pe atunci începuseră să apară și la noi primele produse tipografice digitale, cu precădere în industria publicitară.

În ceea ce privește vânzarea online, practic orice editură azi își poate creea propriul magazin online de vânzare, direct de la producător cum se spune. Site-urile editurilor s-au transformat încet-încet din site-uri pentru bibliofili în site-uri comerciale. Nu costă însă puțin. Iar editurile nou apărute și fără resurse abia dacă reușesc să își facă un site adecvat. Site-ul nu e de ajuns – e nevoie și de o logistică de vânzări care înseamnă alte costuri pentru a fi în legalitate.

Aceste metode nu rezolvă însă decât o mică parte din probleme. Dacă editura e necunoscută, sau cunoscută într-un cerc restrâns doar, așa cum sunt editurile tinerilor mai ales, nu va da năvală nimeni în magazinul virtual. O editură cunoscută, cu un magazin online bine pus la punct (plata cu cardul, serviciu rapid de expediție, acțiuni de promovare, participări la târguri, lansări de carte etc) poate să mărească substanțial vânzările.

Nu plec de la premisa că autorii români scriu prost, neinteresant. E o prostie să afirmi și să crezi așa ceva. Cine afirmă că literatura română de azi nu se vinde pentru că e de slabă calitate literară e un prost. Sunt multe carți de valoare care apar. Multe ale unor tineri necunoscuți pentru care nu se face nicio promovare mai largă. Este clar că notorietatea autorului atrage cumpărători. Tinerii nu au notorietate decât în cercurile lor mici. Cumpărătorii au și ei la rândul lor nivelul lor de receptare.

Nu doar cărțile tinerilor scriitor români, ci și ale scriitorilor mai vârstnici, chiar și clasici, se distribuie greu și se vând descurajator. O statistică a vandabilității cărții românești de beletristică ne-ar arunca în coada oricărui clasament. Nu am știință că ar exista. Așa cum nu este nici azi clar care este cifra reală de afaceri a întregii industrii de carte din România într-un singur an. Dar defalcată pe domenii? Semn că nu interesează pe nimeni la nivel guvernamental.

Situația vânzării de carte ar trebui să fie prioritatea numărul 1 a oricărui ministru al Culturii pe lângă urgențele de restaurare a unor monumente emblematice. Nu este! Singurul ministru al Culturii care s-a preocupat de carte și literatura română a fost Ion Caramitru. Un vizionar. Singurul! Participarea României la Târgul internațional de carte de la Varșovia, ca țară invitată, în toamna lui 1999 s-a crezut că este un mare început în politica de susținere și promovare a literaturii române. Pe atunci nu exista Institutul Cultural Român și nici AFCN – monștri care, sub aparența democrației culturale, au produs și produc în continuare, pe bani grei din bugetul public, un fanariotism politic cultural din ce în ce mai grețos. In 1999, la începutul anului, m-am dus la ministrul Caramitru, care nu mă cunoștea, cu o propunere de traducere a unui număr reprezentativ de volume (dicționar de autori români din anii 1980-1990, antologie de poezie contemporană din anii 1980-1990, antologie de proză scurtă, din aceeași ani, un eseu despre modernitatea la români al lui Sorin Alexandrescu, o scurtă sinteză despre literatura română postbelică și alta despre experimentalismul românesc postbelic) traduse in limbi de circulație universală. Am descris pe o pagină intenția editorială a proiectului, atât. Azi trebuie să completezi tone de formulare inutile, nu mai vorbesc de calitatea proiectelor propuse. Nu a trecut nicio lună și proiectul meu a fost aprobat. Cu aceste volume România s-a prezentat la Târgul de la Varșovia. Nu se mai întâmplase ceva similar până atunci. Peste ani am rememorat acel eveniment cu Pino, așa îl numeau prietenii pe Caramitru, la Botoșani la zilele Eminescu din 15 ianuarie. Toți invitații plecaseră în excursie la Cernăuții și am prelungit ore bune masa de prânz doar noi doi.

Prostia, incompetența și birocrația (proștii își pun platoșe de documente birocratice pentru a-și ascunde incompetența!) au distrus capacitatea de a formula un proiect cultural de țară pe termen lung. Cu tot felul de politruci sfertodocți la cârma Culturii, nu vom ajunge niciodată să avem un plan cultural definitoriu, nici pentru uz intern, nici pentru promovare externă. Sunt acțiuni inerțiale, nu acțiuni care urmăresc un plan național aprobat unamim și respectat de orice partid sau coaliție de partide care ajunge la guvernare.

Din această cauză niciun Cărtărescu nu va fi premiat cu premiul Nobel, cu toate eforturile substanțiale care s-au făcut și se fac pentru un astfel de autor. A comasa toate eforturile financiare și de promovare internațională pentru un singur autor e ca și cum ai promova o literatură cu un singur autor. Coreea de Sud, de ani de zile, urmărește un plan bine structurat de promovare în țară și în afara țării a unui proiect cultural național. Există o acțiune vastă de promovare agresivă pe care Corea de Sud o face din anii 2000 în toate domeniile cultural-artistice, începând cu muzica K-pop. Premierea de către Fundația Nobel a lui Han Kang nu e o întâmplare.

Este firesc ca un autor român, tânăr sau vârstnic, de carte de poezie, proză sau alt gen, să fie interesat de câștigurile bănești. Cu câteva excepții, autorul român, cu o notorietate de cartier de cele mai multe ori, nu numai că nu câștigă (mai) nimic, dar de cele mai multe ori scoate bani din propriul buzunar pentru editare sau, în caz fericit, se sprijină pe modestele contribuții ale sponsorilor. Procedurile legale fiscale pentru o sponsorizare profitabilă de ambele părți, pentru sponsor mai ales și pentru autor, nu datează de prea mulți ani. Dar iată că statul român, după mulți ani după 1989, a mișcat ceva legislativ, pozitiv. Poate fi redirecționat cuantumul de 3,5% din impozitul pe salariu, prin completarea formularului 230, sau 20% din impozitul pe profit al microîntreprinderilor (prin semnarea unui contract de sponsorizare). Dacă în anul fiscal precedent microîntreprinderea a plătit impozitul pe profit, dar nu a direcționat integral cei 20%, se poate depune la ANAF Formularul 177, însoțit de contractul de sponsorizare, iar ANAF va direcționa retroactiv sumele către cel care solicită sponsorizarea, în termen de 45 de zile. Mai mult decât generos! „Plumb” și „Poemele luminii” au apărut în tiraje de 300 de exemplare prin contribuții private! Debutanții Bacovia și Blaga nu erau cunoscuți de publicul larg. Exact așa cum se întâmplă și azi și cum se va mai întâmpla și de acum înainte. Numai că azi sunt tineri care cred că un procent de 6-8% din prețul de librărie e prea mic… Nu e deloc mic! E un procent rezonabil pentru un tiraj mic. Se poate însă negocia cu editorul un procent mai mare dacă se mai trag tiraje suplimentare. Se poate stipula contractual.

Această problemă a câștigurilor bănești la o carte de beletristică (dar nu numai) se pune pentru orice gen de carte a unui autor român în România! Regula e simplă: tiraje mici – câștiguri mici, tiraje mari – câștiguri mari! 6-8% poate însemna zeci de mii, sute de mii de euro sau dolari, în alte țări sau mai nimic, dacă tirajul e confidențial… România nu are o producție autohtonă de carte nici măcar comparabilă cu Ungaria, ca să nu vorbesc de Statele Unite unde tirajele mari si un marketing pe măsură fac din autori, de proză mai ales, milionari în dolari americani.

Rupy Kaur, poetă si ilustratoare canadiană născută în 1992 a devenit celebră prin auto-publicare pe rețeaua Instagram https://en.wikipedia.org/wiki/Rupi_Kaur). A vîndut sute de mii de exemplare din cartea ei de debut, „Lapte și miere”, 2014, până să fie preluată de Andrews McMeel Publishing. Am fost primul editor în România al primelor ei două cărți. Tinerii poeți de azi, și nu numai, de la noi și de pretutindeni, au mult de câștigat din experiența Rupy Kaur.

Autopublicarea, self-publishing, a deschis posibilități de neimaginat cu două decenii în urmă. Facebook a lui Mark Zuckerberg datează din 2004. Instagram a fost creat de Kevin Systrom și Mike Krieger și a fost lansat în octombrie 2010. Nu doar poezia se schimbă, ci și mijloacele de propagare. Schimbarea este totală, și a poeziei și a modalităților de a ajunge la cititori. Așa-zisul „prezenteism”, cum denumea periorativ noua literatură a tinerilor de după 2000 Nicolae Manolescu în „Istoria critică”, este cel puțin din două motive o aberație conceptuală.

Comunicarea online, iutele ca gândul și ca vântul internet, rețelele globale de prieteni/afini cu developări instantanee – adică tocmai posibilitatea revoluționară de a fi prezent ca om și ca autor, oriunde, oricând și instantaneu, nu aveau cum să rezoneze în spiritul unei personalități formate în alt secol și care nu utiliza nici măcar simplicissimus mail adress. O astfel de revoluționare a comunicării nu are cum să nu producă schimbări de structură poetică. În mod paradoxal cel mai influent critic postbelic întrezărise o nouă paradigmă literară, cea optzecisă, din care se înfruptă voluptuos și douămiiștii, dar pe care o „măsura”, din păcate, cu un canon depășit de 50 de ani. „Prezenteismul” douămiiștilor și postdouămiiștilor devine insalubru doar când pentru o parte din ei conceptul de valoare literară este aruncat în trash.

Să fiu mai clar: internetul facilitează comunicarea, dar în absența spiritului critic produce vulgaritate și confuzie. La acest aspect se referea pe bună dreptate Nicolae Manolescu. Ca și în lumea fizică, off-line, acaparată de găști de grafomani și tot felul de festivisme, lumea virtuală, on-line, pune și mai mult în evidență lipsa spiritului critic. Nu tot ce se postează/publică pe on-line e lipsit de valoare și de control critic. Evoluția mijloacelor de comunicare și de propagare a textelor literare nu ne face automat mai valoroși. Auto-publicarea trebuie să conțină aceleași reguli de editare ca și publicarea. Auto-publicarea care se eliberează de spiritul critic devine un gunoi planetar care tinde să sufoce literatura autentică și novatoare ghidată și controlată prin instrumente critice riguroase. Opera literară seamănă foarte bine cu o navă spațială ca Voyager – este lansată în spațiul public literar planetar nu la întâmplare, ci după anumite reguli. Până mai ieri scriam pe un caiet personal, înainte de a ne hotărî să publicăm sau de a putea să publicăm.. Acum scriem direct pe un caiet public care conține o pagină însemnată cu numele nostru.Tocmai de aceea rigoarea ar trebui să fie maximă. Se întâmplă însă pe dos.

Conduși de o așa mare facilitate de deșertare a produselor proprii și de mirajul cuvintelor scrise, chiar dacă pe ecranul unui calculator sau smartfon, cei mai mulți cred că au fentat paza critică.

De la scrijelirea cu o piatră ascuțită sau cu un metal pe un perete de peșteră sau de stâncă la apăsarea pe taste e o diferență nu doar de tehnologie, ci și de instrumente de analiză a urmei lăsate, toate subordonate unor reguli de construcție.

Tot românul e născut poet prost. El devine bun dacă citește, dacă își cultivă spiritul critic. Evident că internetul, cu imensa lui capacitate de comunicare, a devenit aproape instantaneu raiul ofurilor personale. Facilitatea fără precedent a publicării a creat o așa mare suficiență încât produsele personale fac inutile produsele canonice pentru care nu merită să-ți pierzi timpul pentru a le studia.

O altă cauză a slabei circulații și implicit a vandabilități scăzute a textelor valoroase cu adevărat scrise azi constă tocmai în această iluzie a democrației publicării oriunde și oricând, nu întotdeauna chiar corectă gramatical, dar sigur fără control critic.

Această operație de scoatere a preșurilor și macatelor pe gardul de la uliță (facebook, instagram etc) ca să vadă toți vecinii cât de avuți și de înzestrați suntem se cheamă azi literatură pe internet. Această literatură se deosebește de literatura în format fizic doar prin tipul de canal de comunicare! Internet versus tipar nu schimbă obligația de a respecta anumite reguli. Fără lecturi tremeinice, fără spirit critic, fără o experiență a dialogului axiologic, poeții, sau cei care se cred poeți, mai ales, și creatorii, sau cei care se cred creatori, desfășurați pe bloguri, site-uri și rețele de socializare reprezintă de fapt nivelul jalnic de instrucție pe care școala noastră de zi îl dă.

Andrei Dósa și prietenii lui nu au a se plânge în primul rând de rabatul mare perceput de librari, nici de costurile de producție, nici de lipsa unor facilități fiscale speciale, nici de valoarea mică a subvențiilor de stat sau particulare, nici de o defectă solidarizare patronală a editorilor, ci în primul rând de acest strat gros pe care se așează literatura română de azi: nivelul de instrucție și implicit de receptare a literaturii.

Soluții? Da, sunt. Scrieți, manifestați-vă pe orice wall doriți, dar făceți-o cu spirit critic, propagând astfel ideea că nu tot ceea ce ne iese din vălul imaginației e valoros și că e nevoie în permanent de instrucție și de lecturi. Înfierați-i pe cei care nu recunosc ceea ce este valoros în tradiția literară! Supărați-vă crunt și de neiertat pe cei care nu citesc! Supărați-vă pe toți care nu încurajează lectura! Solidarizati-vă împotriva celor care nu citesc! Uniți-vă într-un sindicat al cititorilor de literatură, de poezie, și cereti-vă drepturile față de cei care cu agresivă incultură înnegresc internetul și hârtia cărților! Arătați cu degetul pe cei care au abilitatea de a face rost de bani publici și publică inepții, pe cei care achiziționează produse ale grafomanilor provinciali în bibilotecile locale, pe toți care dau like-uri leșinate, oportuniste, la orice pliere a cuvintelor, pe toți care organizează chiolhanuri literare sub titulaturi pompoase. Criticați fără nicio reținere orice instituție publică sau privată care, sub pretextul că apără interesele scriitorilor, în realitate urmăresc interese meschine conjuncturale.

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 92-94]