„Îi place să spună despre el că este uns cu toate alifiile și nu cred să greșească: se cunoaște foarte bine. Este circumspect, bănuitor și are știința de a provoca mărturisiri. Uneori ridică tonul la interlocutor, folosește un limbaj mai brutal, dar bănuiesc că este o tactică a relațiilor sale cotidiene, aplicată cu discernământ și fermitate. Pierde puțin timp cu menajamentele, dacă nu este mânat de vreun interes precis și pentru fiecare serviciu făcut în particular pretinde un contraserviciu. În casă, cu masa eterogenă a musafirilor, evită orice fel de comentariu privind evenimentele majore ale zilei, interne sau internaționale. Mereu schimbă discuția, spune banalități, ascunzându-se după pasiunea pentru obiecte vechi. Casa este mobilată cu mobilă restaurată, cumpărată la preț redus și vizitatorii trebuie neapărat s-o admire ca să aibă un subiect de conversație. Sub pretextul (real sau fictiv) al unui ulcer, bea cu exagerată măsură.”

Un citat din Bietul Ioanide? Dintr-un roman al lui Balzac, autorul care l-a inspirat pe George Călinescu, în construcția galeriei lui de personaje din lumea culturală interbelică?

Nu, este doar un fragment dintr-o notă dată de către cel mai prolific informator din cele patru dosare despre Mircea Ciobanu (Sandu), aflate la CNSAS. Cunoscătorii își vor da seama de talentul  literar al celui convocat periodic de căpitanul de Securitate Oprișor Onițiu, la Casa Sanitas (locuință conspirativă). Este un poet relativ bine cotat în anii ʼ70-ʼ80, Nicolae Ioana, cu cel puțin 17 cărți ( sursa Wikipedia). Poate a avut mai multe, uneori el publica două titluri pe an, ceea ce nu se prea obișnuia. Dar jobul lui a fost ani de zile la importantul serviciu Sinteze din și mai importanta Centrală a Cărții, și cine poate, oase roade, spune o înțelepciune valabilă în toate timpurile.

Acolo a fost o vreme șef  Mircea Sântimbreanu, un personaj mai amestecat decât e văzut azi. Prin ʼ76-ʼ77, a vrut să mă ia și pe mine la Sinteze, momindu-mă cu sloganul acolo susținem cărțile care m-a făcut bănuitoare (deși nu știam exact ce înseamnă), și cu salariul mai mare (dar eram obișnuită cu modestia de mică). La refuzul meu încăpățânat, m-a privit de la înălțimea lui de doi metri  și mi-a spus: „ești o vrabie”! adică (presupun) o zburătoare măruntă, fără apetit pentru înălțimi, așa cum dealtfel eram.

Dar asta e altă poveste. Acum vorbim despre dosarele lui Mircea Ciobanu și prin ele am ajuns la poetul  Nicolae Ioana.

O parte dintre volumele acestuia („Cartea de nisip”, 1973, „Forma focului,” 1977, „Tabloul unui singuratic,” „Pasagerul”, 1985, „Pavilionul”, 1981, „Strada Occidentului”, 1986), au fost redactate și publicate la Cartea Românească de Mircea Ciobanu. Cel pe care Nicolae Ioana îl portretiza și despre care oferea pe larg informări în Casa conspirativă Sanitas, de câte ori îl convoca ofițerul său de Securitate, Oprișor Onițiu.

Atât  ca scriitor, cât  și ca editor, Mircea Ciobanu a fost constant urmărit vreme de două decenii de  către căpitanul Oprișor Onițiu (apoi maior, apoi locotenent colonel).

*

Firește, Mircea Ciobanu nu era singurul „obiectiv” al lui  OO 120 (adică Oprișor Onițiu, indicativ 120, domeniul Artă-Cultură, „păstorit” de Securitatea Municipiului București), unul dintre cei mai longevivi ofițeri care au țesut  strategiile de supraveghere ale lumii literare bucureștene. În ciuda imaginii pe care, nu întâmplător, o avem de când s-a deschis CNSAS-ul, poliția politică nu se realiza în principal prin informatori (unii rău intenționați, alții doar speriați), ci prin  creierele, presupun ascuțite, aflate într-o largă rețea, a ofițerilor de Securitate de toate gradele, rămași  anonimi. Ei gândeau, ei erau executivii, informatorii fiind simple instrumente umane, alături de controlul corespondenței (al Serviciului FACT) (ascultarea convorbirilor telefonice), ATS (ascultarea telefonică specială), instalarea de tehnică operativă/microfoane, filaj etc.

*

Mircea Ciobanu părea conștient că era urmărit și o spunea, relativ frecvent, iar amicul său, Nicolae Ioana, a transmis informația căpitanului Oprișor Onițiu, care, la rândul lui, a transmis-o mai departe șefului său, locotenent- colonelului Bojin. Acesta  va sublinia pasajul ca  fiind singurul important din nota poetului aflat la limita grafomaniei, căruia evident îi făcea plăcere să-și scrie notele, nefiind apăsat de vreun sentiment de culpabilitate. Făcea parte din categoria informatorilor zeloși și creativi (mai mult decât li se cerea), din motivații psihologice obscure. 

„Prudența sa  (a lui Mircea Ciobanu, nn) merge atât de departe încât nu se sfiește să afirme că este înconjurat peste tot de Securitate și sunt sigur că își verifică periodic cunoștințele din acest punct de vedere.”

Chiar dacă informația i s-a părut prețioasă locotenent- colonelului Bojin, azi vedem că era doar o  figură de stil. Dosarele de la CNSAS, atât de incomplete cât or fi (încă), n-ar provoca atâtea șocuri cititorilor actuali implicați emoțional într-un fel sau altul, dacă cei ce au trăit în comunism, mai toți obsedați că sunt urmăriți, ar fi putut într-adevăr „să-și verifice periodic cunoștințele din acest punct de vedere”. Nimeni nu pare să-și fi văzut situația cu ochii urmăritorilor, nimeni nu cred că a întrezărit fața neștiută  lunii. Se trăia într-o realitate și în culisele supravegherii rula alta, greu de spus care era cea adevărată, fiindcă ele nu coincideau. 

Mircea Ciobanu s-o fi străduit să-și dea seama în cine să aibă încredere și în cine nu, din largul său anturaj (era mereu urmat de doi- trei prieteni, o curte mică) de la Cartea Românească sau de la Madam Candrea, legendara „cârciumă a scriitorilor”. Dar rezultatele prudenței și circumspecției lui sunt modeste.

În cei peste 20 de ani cât durează relația lor, nu devine  nici o secundă suspicios față de  Nicolae Ioana, devreme ce îi dă acestuia  acces și în intimitatea sa. Iar căpitanul Oprișor Onițiu, conștient că Nicolae Ioana este singurul care deține acest privilegiu, îl dirijează să-și îndesească vizitele acasă, la familia Ciobanu. Acolo, Rodica Ciobanu, fiica șefului bisericii penticostale din cartierul Crângași, fostă studentă la Conservator, retrasă ca să-și îngrijească cei patru copii, crease o ambianță religioasă, „mistică”, „bigotă” (spun notele de urmărire). Rodica Ciobanu merita și ea să fie  „obiectiv” de supravegherii. Și chiar a  fost.

Prietenul casei invitat la masă, Nicolae Ioana, n-a slăbit-o din ochi: „În aceeași perioadă Rodica, soția lui, mi-a citit din Apocalipsa lui Ioan, un fragment pe care i l-a prezentat vara trecută și lui MIHAI DIACONESCU, un tânăr căruia trebuie să-i apară la Cartea Românească  un volum de versuri. Imediat după aceea, într-o discuție cu Rodica Ciobanu, ea a fost de acord să mă ducă la o casă de rugăciuni unde mergea, dar invitația a rămas fără urmări.

Mircea Ciobanu refuză citirea critică a bibliei. El personal o cunoaște aproape pe de rost. S-ar putea trage concluzia că Mircea Ciobanu acordă atenție în publicarea unor cărți principiului eficienței spirituale, adică ține să verifice autorul pe linie teologică?”

Căpitanul  Oprișor propune în finalul notei ca „informatorul” să fie  instruit (de el, nn) ca în viitor să reia vizitele la Mircea Ciobanu pentru a vedea în ce măsură acesta încearcă să facă propagandă mistică, dar și natura „numeroaselor relații care îl vizitează.”

Iar locotenent-colonelul Bojin cere „să fie identificat și MIHAI DIACONESCU”, dacă tot a venit vorba de el.

Numele lui nu-mi spune nimic: nu știu dacă vizitele la Mircea Ciobanu l-au ajutat să-și publice versurile, ori ce traseu a mai avut ulterior.

*

În Notele respective se află uneori și date ce sunt/ ar putea fi  favorabile celor urmăriți. Dar, din câte  am observat, ele nu vor cântări deloc în strategia urmăritorilor; nu o vor îndulci cu nimic,                              

„Pe alt plan, scrie Nicolae Ioana, Mircea Ciobanu își iubește țara și afirmă că n-ar părăsi-o pentru nimic în lume.”

Își sprijină afirmația pe refuzul unei ocazii de a rămâne în Belgia, unde soția și el au rude.

„…O dată, țin minte că m-a întrebat de ce nu plec în străinătate și s-a oferit să mă sprijine în Uniune pentru recomandare, dar cum l-am refuzat, totul a rămas baltă. Din câte știu eu, el a fost plecat în Iugoslavia și URSS. Iar soția lui în vara lui 1974 împreună cu copiii au vizitat Elveția, Italia, Spania și Franța, într-o vizită de 3 luni la rude. Întoarsă din vacanță în noiembrie a născut un băiat botezat DAVID… În ultima perioadă, după nașterea copilului, are mai puțini musafiri.”

Locotenent-colonelului Bojin i s-a părut important că Mircea Ciobanu nu și-ar părăsi țara pe care o iubește și familia lui n-a rămas în Occident, devreme ce a subliniat fraza respectivă. Dar asta nu l-a convins să-i dea lui Mircea Ciobanu drumul la Paris ca să-și ridice bursa oferită de Anette Laborey, secretară la Fondation pour une Entraide Intelectuelle Europeene (FEIE).

Subvenționată de Fundația Ford și apoi de Fundația Soros, FEIE oferea un grant pentru un mic sejur în Occident și bani pentru cărți intelectualilor din țările satelit ale Uniunii Sovietice, sprijinind valorile liberale anticomuniste. Toată elita scriitoricească din anii ʼ70-ʼ80 a încasat acea bursă când a ajuns la Paris. Însă scrisorile trimise de Anette Laborey lui Mircea Ciobanu (lăudat de Virgil Ierunca în revistele exilului) și lui Petru Creția, au fost interceptate, și se află în dosarele lor.

Nicolae Ioana spune lucruri bune și despre calitățile de editor ale lui Mircea Ciobanu, cu o „privire de sus”, care transmite cu această ocazie și numele altor apropiați ai lui (Vasile Vlad, Pan Izverna). Ca urmare, vor intra și ei în așa numita SIG (Supraveghere Informativă Generală). 

„Ceea ce nu i se poate contesta  (lui Mircea Ciobanu, nn) cu niciun chip este priceperea profesională și competența, obținute după  ani de experiență. Din cărțile editate de el s-ar desprinde parcă un profil al preferințelor sale majore vizând opinia despre poezie. Alcătuindu-și deja un renume, caută să-și mențină firma respingând tot ce atinge zona ideologicului…Într-un viitor apropiat intenționează să scoată o ediție selectivă Arghezi cu maximul 60 de poezii. Asta dovedește oarecum exigența de care dă dovadă.  Epigonic, Vasile Vlad ar vrea să-l imite cu o ediție Bacovia, iar Pan Izverna, cu Blaga. Una din persoanele declarate pe care se sprijină este poetul A.E. Baconski, fiind totodată și rudă cu Mircea Horia Simionescu.  Dincolo de aceste constatări, Mircea Ciobanu  are o mare pasiune, biblia. Și cărțile lui o dovedesc cu prisosință, prin ideile pe care le tratează: „Martorii”, problema mântuirii și a mântuitorului: „Cartea fiilor” – rătăcirea lui Iov „Tăietorul de lemne” – cetățile de scăpare. Firește, procedeul folosit este cel al parabolei. Odată demult am avut o discuție împreună despre biblie și despre biserică. Mircea Ciobanu  susținea că „nu este nevoie de loc pentru închinăciune în biserică. Credincioșii adevărați pot intra în contact spiritual cu divinitatea în orice cadru…”

Nicolae Ioana rămâne „autorul lui Mircea Ciobanu” (ca să folosesc limbajul editorilor), și după ʼ90, când i se încheie supravegherea. În aprilie 1996, Mircea Ciobanu  moare la Spitalul Universitar, lăsat (după cum spune un prieten adevărat, N. Prelipceanu), o noapte întreagă fără îngrijire, după un accident cerebral.

Probabil la acea dată ultimul volum al lui Nicolae Ioana, O zi liberă, se afla sub tipar, fiindcă este publicat în același an, la editura Vitruviu, înființată de el.

*

Un joc de-a șoarecele și pisica, vor zice cititorii născuți după anii ʼ80, în oasele cărora nu a mai intrat toxicitatea unei societăți supravegheată inutil, nebunește.

Cu trei ani înainte, la 25.01.ʼ72, Mircea Ciobanu„căzuse” ca într-o cursă în înregistrarea din casa lui Leonid Dimov (dosarul ORBAN), supravegheat de Direcția 1 a Securității.Și, coincidență,se discuta despre NICOLAE IOANA. (înregistrare în casă).

Dimov: Nicolae Ioana  i-a spus că o lucrare a lui nu se va mai publica, a primit o dispoziție de la Măciucă (director în Centrala Cărții care fusese schimbat, nn).

Mircea (Ciobanu): Acum nu mai hotărăște Măciucă. Să reia discuția despre publicare, dar nu cu prostul de Nicolae Ioana, un zăpăcit.

Marina (soția lui Dimov): Nicolae Ioana  e cel mai prost om din câți a văzut ea, se miră că Mircea Ciobanu  are legătură cu el.

Mircea întreabă dacă Nicolae Ioana le-a spus și soților Dimov că ar fi bine să facă un partid. I-a spus lui pe un ton serios: Mircea, e cazul să ne adunăm.

Marina: Nicolae Ioana  a venit la ei în vizită de două ori și a spus că el știe cum trebuie lucrat, să se adune (el, Dimov și alții) și să facă și să dreagă, el știe cum trebuie lucrat, e foarte simplu, sunt câteva lucruri precise.

Toți râd. (Presupun că era o provocare, nn)

Dimov spune căNicolae Ioana e cretin. Vrea să știe ce credeMircea Ciobanu despre poezia lui.

Mircea: Sunt câteva lucruri frumoase în poezia lui.

*

Peste doar câteva luni, la 5 mai ʼ73, ubicuul căpitan Oprișor Onițiu cere date despre Ciobanu Sandu Mircea ( nu este membru PCR),în mod deosebit interesându-l și Editura Cartea Românească. Și ca scriitor „mistic”, și ca editor cu o strategie proprie de publicare a scriitorilor tineri, asupra cărora avea o indiscutabilă priză,  Mircea Ciobanu va fi urmărit de acum înainte timp de 20 de ani.

La 10 februarie 1975, data la care a fost scrisă prima notă citată, încă nu debutasem, dar Mircea Ciobanu era deja o personalitate de primă mărime a lumii literare, pe care o întrezăream  dintr-o margine a ei. Era  poet, prozator, eseist și lector influent la cea mai importantă editură a epocii, Cartea Românească.

„Unul din marii editori de literatură română, descoperitor de autori. Un foarte abil autor de referate care să înșele cenzura și să facă să treacă volume care poate, lăsate în voia altor redactori, nu s-ar fi putut publica. Faptul că și-a dedicat viața sa scurtă scoaterii la lumină a adevărului în loc să se preocupe numai de opera sa proprie adaugă la caracterul său altruist pe care l-a vădit și în editarea confraților săi, mulți debutanți”, spune Nicolae Prelipceanu,  unul dintre cei care îl evocă emoționat și emoționant. Ca și Ștefan Agopian, ca și Liviu Ioan Stoiciu.

Iubea literatura și în cărțile altora, un adevărat delict. Am trecut pe lângă el, ca și pe lângă alții, fără să-mi dau seama cum erau.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 2-4]