Întâia dată când l-am zărit pe Corin nu am știut cine este. Zărisem, într-o mare de oameni înghesuiți, care așteptau autobuzul în stația Gheorghe Barițiu, de lângă Parcul Central din Cluj, o fâșie albastră pe deasupra a sute de ochi cenușii. O fâșie albastră a doi ochi care nu se uitau la nimeni, își ajungeau lor înșiși, în albăstrimea lor aparte. Hmmm, mi-am zis, cine naiba să fie, cu o privire așa detașată de lume, întoarsă doar înăuntru, spre sine. Dacă aș fi fost în acea mulțime așteptând obosită autobuzul în care oricum nu ar fi încăput toată lumea, era în 1981, ceaușismul ajunsese deja la apogeu cu mizeria din țară, cu benzina raționalizată, cu cozile la alimente, deci dacă aș fi fost în acea mulțime, aș fi sărit poate cu o prăjină închipuită ca să mă aflu deasupra tuturor și să văd ce altceva se zărește decât dezolare. Asta aș fi făcut eu. Dar cei doi ochi albaștri, de fapt turcoaz era culoarea lor reală, pe care îi detectasem în acea mare de oameni, nu căutau pe nimeni, nu voiau să se lege de nicio altă privire, își ajungeau lor înșiși. Straniu personaj, ochi neobișnuiți, lăuntrici, mi-am zis. Era duminică.

A doua zi începeam cursurile la facultate, intrasem la Filologie, era o zi de luni într-un septembrie tandru încă, fără ploi și noroi. Nu mică mi-a fost mirarea când, mergând în sala unde avea loc deschiderea oficială a cursurilor, la secția română, am reîntâlnit ochii turcoaz și încă relativ melancolici adânciți înăuntru. Chipul care îi găzduia era al unui băiat cu cămașă galbenă, stridentă, și cu pantaloni evazați, crem, cu părul care tocmai începuse să crească după un stagiu în armată. Era voios, în ciuda melancoliei, de parcă tocmai fusese aruncat dintr-o lume oribilă în una blândă și primitoare. Și mai era băiețos într-un mod fățiș, era o entitate care privea fetele cu timiditate, dar și cu dorință palpabilă, chiar dacă aceasta părea să fie încă ascunsă după paravan. Era Corin. M-am mirat să îl întâlnesc aici, în ceea ce urma să fie casa mea spirituală pentru patru ani de zile, și să recunosc fâșia albastră a ochilor zăriți în stația de autobuz, dominând toate celelalte sute de ochi, fără să vrea de fapt.

Ca toți cei care se văd și se cunosc într-o încăpere unde bavardajul e cea mai simplă cale de a comunica primar, am început să ne spunem numele și mai apoi să vorbim despre care sunt autorii noștri favoriți. În privința autorilor români, aproape toți aveam aceleași gusturi. Eminescu (postum), Arghezi, Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda. Toți citisem Cel mai iubit dintre pământeni în ultimul an de liceu, ca pe o carte subversivă. La capitolul poezie, eu citisem destulă lirică străină și câțiva autori optzeciști, ceea ce era mai puțin obișnuit. Tatăl meu Domițian mă antrenase în lecturile de poezie în chip profesionist. În ce-i privește pe autorii străini, preferințele noastre au fost diferite. În zumzetul vocilor june și îndrituite să fie măcar puțin obraznice, numele vehiculate au fost Gabriel García Márquez, Franz Kafka, Thomas Mann, Dostoievski, Faulkner. Corin, însă, venise la fileu cu un nume nou, cel al lui Mihail Afanasievici Bulgakov. Habar nu aveam cine era. O să ți-l dau să-l citești, îmi spuse el, cam sătul de felul în care îl sufocasem cu pledoaria mea pentru Gabriel García Márquez. Tot în acele ceasuri de schimb de lectură am descoperit că sunt colegă cu Corin nu doar la secția română, ci și la spaniolă. Eram, cum s-ar spune, colegi get-beget, zi și noapte, la Filologia clujevită. Mă uitam la pantalonii lui demodați, la cămașa stridentă, atât de galbenă încât îți simțeai dinții frecați cu sacâz, și mă întrebam ce hram poartă acest proaspăt coleg al meu pentru următorii patru ani din ceea ce avea să fie viața mea intens spirituală, de voie ca de nevoie.

De fapt, degeaba îmi spusese el că îl cheamă Corin, fiindcă eu îl numeam Mircea. Profesorul meu de spaniolă, din ultima clasă de liceu, când luam ore acasă, mă anunțase că, dacă voi deveni studentă la spaniolă, în urbea de pe Someș, voi fi colegă cu un tip deștept, numit Mircea Braga, care deocamdată era în armată. Mircea Braga era, de fapt, numele viitorului meu socru, dar cum mie îmi intrase în cap acest nume pentru cel care urma să-mi fie coleg de facultate, câteva săptămâni i-am tot spus Mircea lui Corin până într-o zi când s-a enervat atât de tare încât m-a avertizat că nu va mai vorbi cu mine. Și atunci m-am lecuit. Numele lui Mircea Braga mă intimidase și întrucât îi citisem în revista Tribuna niște articole de estetică, fără să pricep întru totul ceea ce scrisese. Dacă acesta urma să fie colegul meu, apoi era vorba de un tip deștept foc, mi-am zis eu.

În clipa în care Corin și cu mine ne-am cunoscut, iar eu i-am recunoscut ochii turcoaz, și am început să vorbim despre cărți, eram foarte prinsă, dominată chiar, de povestirile lui Gabriel García Márquez. Nu romanul Un veac de singurătate mă captivase pe mine, ci povestirile. Istoria acestor povestiri fusese cam așa.

Aveam șaptesprezece ani și mă pregăteam să candidez la medicină (voiam să ajung psihiatru), când am citit în românește trei povestiri de-ale lui señor Gabriel: una despre un înger bătrân, alta despre cel mai frumos înecat din lume, iar a treia despre candida Erendira. Aceste povestiri mi-au schimbat viața pentru totdeauna, întrucât am ales, de parcă aș fi căutat un Graal de buzunar, ca viața terestră a sufletului meu să fie, măcar o vreme, o fiestă în limba spaniolă. Voiam să mă încochiliez în limba spaniolă ca într-un cuib, tânjeam după această limbă de parcă ar fi fost o plapumă pentru eurile mele hibernale, primăvăratice și văratice – toamna nu exista, întrucât era deja a unui patriarh. Nu credeam precum Carol Quintul că spaniola era limba lui Dumnezeu, dar speram ca ea să fie măcar limba îngerilor, întrucât, citind și recitind povestirile lui señor Gabriel, călătoream prin tunele și coridoare care legau măruntaiele lumii de ceruri.

Dar nimic nu s-ar fi întâmplat, în ciuda dorințelor mele tulburi, dacă nu aș fi visat-o pe Erendira, la ceasul unui crepuscul galben precum în pustiile peisaje gabrieline. Mi-a apărut deloc fantasmală, o fetiță-femeie, deși mai tânără decât mine, vorbind în această limbă în care chiar și singurătatea e sonoră. Nu am înțeles nimic din cuvintele ei, dar din ziua următoare m-am apucat să învăț castiliana, bănuind că această limbă avea să fie dialectul meu preferat pentru vise. Într-o lună de zile am fost aptă să înțeleg ceva din ceea ce murmura Erendira în vise, iar la capătul a trei luni deja puteam să vorbesc cu ea, deși fără să izbutesc să intru în rafinamentele sufletului. Astfel, într-unul din visele mele cu ea, atunci când Erendira mi-a spus – vino cu mine! – i-am întins mâna stângă și am zburat împreună.

Aș putea să inventez aici tot soiul de zboruri și isprăvi, dar nu vreau să mă îndepărtez de real. Trupul zburător al Erendirei funcționa aproape ca o mătură de vrăjitoare, dar în același timp eu zburam și cu patul meu, precum Aladin. Din când în când Erendira se odihnea pe patul meu zburător, arătându-mi cu degetul arătător ceva: mlaștinile, ploile, deșerturile și minunile din Macondo. Când am ajuns la personajul lui Esteban, am călătorit prin interior, întrucât avea o corabie pe dinăuntrul corpului. Era, cu siguranță, cel mai frumos bărbat din lumea gabrielină, iar cu un asemenea bărbat doar zeița Gaia ar fi putut să alcătuiască perechea perfectă, pe jumătate celestă, pe jumătate terestră. Am zburat, așijderea, cu îngerul decrepit despre care pricepusem, în cele din urmă, că vorbește în dialectul alexian, care-i o limbă a periferiilor paradisului. Și i-am pieptănat aripile care atârnau bolnave. Dar mai ales am fost alături de Erendira în cele o mie și una de nopți corporale ale ei, am atins pielea iubiților săi, l-am sărutat pe băiatul sticlos care voia să o salveze pe Erendira de bunica ei cât o balenă. Și am mirosit eu însămi vântul nenorocirii, răsturnând candelabrul în așa fel încât incendiul să distrugă tot. Poveștile aromate ale lui Gabriel García Márquez zumzăiau în mine.

Asta era istoria lecturii gabrieline care voia să îl convingă pe Corin. Nu cred că mi-a dat romanul lui Bulgakov de la început, ci doar după câteva săptămâni, poate chiar câteva luni să fi fost, de parcă aș fi avut nevoie mai întâi de o inițiere prin așteptare. Oricum, deja titlul mă zgândărea, fiindcă era magnetic. Ce să fie asta Maestrul și Margareta? Ce fel de Maestru și ce fel de Margaretă?

Ca să recapitulez. Povestea pasiunii mele pentru romanul Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov începe în 1981, pe când aveam optsprezece ani și eram studentă în anul întâi la Facultatea de filologie din Cluj, secția română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repede și cu frenezie la colegii mei causeuri și năstrușnici, destui dintre ei, citiți și raisonneuri, și făcând schimb de impresii de lectură unii cu alții, care ce a citit și de ce, am ajuns astfel să aflu, eu eram doldora de literatura sud-americană și de poezie europeană, despre un rus numit Bulgakov și capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun dar iluminat și a unei vrăjitoare mântuitoare. Ah, da, era cât pe ce să uit, romanul povestea și despre o trupă de diavoli hâtri (conduși de un individ pe nume Woland) care se scoborau în Moscova și făceau o droaie de isprăvi și farse față de muritorii atei ai capitalei sovietice. Și mai era vorba și despre o evanghelie ciudată. Susținătorul înfocat al acestui roman era unul din colegii mei de la spaniolă, Corin Braga, cel care, peste trei ani și jumătate avea, de altfel, să devină perechea mea. Destul de înciudată că eu nu auzisem despre romanul cu pricina, l-am împrumutat, deși nu imediat, ci mai târziu, chiar de la ultrafanul său bulgakovian și am citit romanul nu pe nerăsuflate, ci cu o curiozitate și voluptate pe îndelete, de devoratoare de povești și de lumi magice.

Dar Corin nu era singurul bulgakofil fățiș și înminunat. În ultimul an de facultate am avut parte de cel mai extravagant dascăl al nostru: Ion Vartic. La început au fost niște povești despre psihanaliză, la curs, la Facultate, când l-am zărit întâia oară pe Ion Vartic, acesta era numele oficial, dar avea să primească atâtea altele hâtre de-a lungul anilor. Apoi, în sfârșit, am ajuns la cartea noastră de căpătâi: Maestrul și Margareta de Mihail Afanasievici Bulgakov. Eram trei neofiți bulgakovfili (sau ultrafani) de care știam prin 1984: domnul Vartic, Corin și eu. Trupa de diavoli hâtri care se scoborau în Moscova și făceau o droaie de isprăvi și farse față de muritorii atei ai capitalei sovietice ne-au legat de la început. Mai era vorba, firește, și despre o evanghelie ciudată. Însă diavolii și vrăjitoarea Margareta au fost cei care ne-au făcut să vorbim adesea în trei, să șușotim, să conspirăm. Ion Vartic, demn să facă parte tocmai din suita lui Woland (dar rolurile acestea le-am repartizat cu destul histrionism ceva mai târziu, după terminarea Facultății de filologie), s-a dovedit el însuși a fi un avocat al scriiturii bulgakoviene. Acest dascăl exotic în Literele clujevite era un histrion reputat, un șugubăț și un hâtru de anvergură, un ironic greu de secondat, dacă nu aveai replica spontană și vivace. Trebuia să ai o istețime recidivistă ca să îi faci față. Prietenia mea, a lui Corin Braga și a lui Ion Vartic (căruia multă vreme i-am rostit ori scris numele, în dialogurile noastre, ca fiind Johannes Wartik!) s-a și bizuit mulți ani de zile, de altfel, tocmai pe pasiunea în trei pentru capodopera bulgakoviană, precum și pe împărtășirea unui simț ludic ramificat, înrudit cu replicile diavolilor voioși și benchetuitori (când nu erau pedepsitori) din romanul Maestrul și Margareta!

După terminarea facultății (în 1985), unul din consensurile teatrale stabilite între Corin, Ion Vartic și mine a fost acela că toți trei (prin felul nostru apăsat histrionic de a fi) am putea încarna, metaforic vorbind, niște „diavoli” din capodopera bulgakoviană. Iar rolurile erau repartizate astfel: Ion Vartic era Messirele, Corin era Behemoth, iar eu eram Hella (sau Hellandra, întrucât îi hibridasem numele cu numele meu real Ruxandra). Celelalte roluri nu aveau încă acoperire. Mai târziu, când am descoperit și pasiunea Martei Petreu pentru același roman, am decretat-o Hella nr. 2 made in Cluj, stabilind de comun acord că rolul Margaretei și cel al Maestrului nu ar putea fi ocupate de nimeni din realitatea noastră. Eram, însă, nemulțumiți (Ion Vartic, Corin și eu) de faptul că nu găsisem cine să ocupe rolurile lui Azazello și Koroviev (doi năstrușnici diavolisimi)! În 2004, dascălul nostru extravagant a publicat Bulgakov și secretul lui Koroviev. Interpretare figurală la Maestrul și Margareta care analiza în detaliu multe elemente oculte din faimosul roman, răsucindu-le livresc, în stilul rafinat, nuanțat, aromat al eseistului care era Ion Vartic. Apoi, în 2005, s-a ivit, ca un triumf al obsesiei mele și a noastre (trioul hâtru), proiectul Bulgakoviada, în urma anchetei literare pe care am propus-o în revista de cultură Steaua: „Care este romanul-capodoperă al secolului XX” (din literatura străină).

Așa s-a născut călătoria fabuloasă la Moscova, în luna iulie a anului de grație 2005. Deși Ion Vartic nu a ajuns cu noi la Moscova, el s-a dovedit a fi un însoțitor mental al călătorilor care eram, schimbându-și doar parțial registrul, adică devenind tot mai apropiat de ipostaza Koroviev. În rest ipostazele au rămas la fel: Corin – Behemoth, Marta și cu mine – Hella; locul Margaretei și al Maestrului, dar și al lui Azazello, au rămas vacante, iar Woland, pare-se, avea să aștepte mult și bine un ocupant adecvat. Eram oameni mari, dar ne jucam pe rupte, omagiindu-l astfel pe scriitorul nostru favorit.

[Vatra, nr. 1-2/2025, pp. 24-26]